Frâna ca particularitate naţională la moldoveni

Dacă înţelepciunea populară despre „sfârşitul care încununează opera” mai este valabilă, apoi actuala Alianţă pentru Integrare Europeană (AIE), creată cu atâta scârţ şi sacrificii, la fel cum şi întregul legislativ de după căderea comunismului, nu prea are motive de a afirma că, fie şi într-o varianta ciopârţită, şi-a îndeplinit misiunea istorică şi că a îndreptăţit aşteptările electoratului. În pofida evenimentelor din 7-8 aprilie, soldate cu decesul a câtorva tineri şi cu schilodirea a zeci şi sute de oameni care nu au dorit altceva decât mult râvnita schimbare, data de 29 iulie 2009 şi investirea noii puteri aşa şi nu a devenit una de cotitură. S-a mai adeverit încă o dată o axiomă nescrisă – guvernarea de la Chişinău întotdeauna a preferat frâna când era mai bine să apese pe accelerator şi a fost rezervată şi fricoasă când vine vorba de nişte decizii epocale. Adică, la noi ca la nimeni - în loc să fim mai şmecheri şi să urmăm exemplul altora, întotdeauna ne-am hazardat în acţiuni inutile gen inventarea bicicletei. Opoziţia parlamentară s-a dat mereu în spectacol, demonstrând prin lipsa de la şedinţele în plen că-i este în cot de problemele celor care i-au ales şi că interesele personale şi de grup au fost şi rămân „sfinte”, iar componentele AIE mai mult au mimat buna înţelegere şi unisonul, or numai înfăţoşaţi în faţa potenţialului electorat aceştia emanau stimă reciprocă aproape soră cu prietenia, dar odată scăpaţi de unii singuri nu pierdeau momentul, de la ecranul televiziunilor, să-şi ciupească şi să-şi pună la respect „colegii de drum”.Şansele de a intra cu adevărat în istorie şi de a pune punctul pe „i” în unele probleme, care au ţinut în şah şi care au răzleţit zeci de ani societatea, au fost irosite cu seninătate. Or, data de 6 iulie 2010 putea fi cu adevărat una monumentală şi existau premise să fie tocmai aşa, dar… După ce unii politicieni, pretinşi „salvatori ai naţiunii”, născuţi în Siberia din părinţi deportaţi, l-au pus la zid pe preşedintele-interimar Mihai Ghimpu pentru că acesta a recunoscut adevărul despre 28 iunie 1940, a urmat o nouă lovitură sub centură – refuzul unor componente ale Alianţei de a pune în discuţie recomandările Comisiei Cojocaru şi de a condamna, în consecinţă, regimul care şi-a bătut joc, cu un cinism ieşit de comun, de cei mai buni reprezentanţi ai neamului. Acest refuz, această palmă aplicată fiecăruia dintre noi mi-a amintit, iertată să-mi fie comparaţia, probabil deplasată, de… evoluţia selecţionatei Ganei la campionatul mondial la fotbal, care, în ultima secundă (!) a sferturilor de finală împotriva Uruguaiului, a primit dreptul la un penalti salvator, dar pe care l-a ratat cu neruşinare. Nu de alta, dar până când Alianţa se scarpină şi se întrece în materie de „cumsecădenie” şi „scrupulozitate” când vine vorba de a da peste mână celor care sunt deprinşi doar să taie şi să spânzure, comuniştii bombardează cu sesizări Curtea Constituţională şi se văicără pe la toate colţurile că li se încalcă drepturile.

Altfel, se zvoneşte că raportul Comisiei Cojocaru nu va mai fi examinat şi discutat până la sfârşitul actualei sesiuni parlamentare, fiindcă documentul este prea important ca să fie adoptat, vedeţi Dumneavoastră, în pripă. Adică, responsabilitatea luării unei decizii (dar, poate, şi gloria!) va fi pusă pe umerii deputaţilor din următoarea legislatură. Sincer vorbind, această situaţie n-ar trebui să ne mire, fiindcă prea laşă şi prea ambiguă mi se pare o bună parte a actualului legislativ. Aceşti oameni, care nu au înţeles că nu e bine să transferi pe mâine lucrul pe care îl poţi face chiar astăzi, îşi taie creanga de sub picioare, or cine le garantează că toţi ei se vor regăsi în viitorul legislativ? În acest context, îmi amintesc din nou de evoluţia ganezilor la campionatul din Africa de Sud. După ce au ratat lovitura de pedeapsă din ultima secundă, africanii au fost neputincioşi în prelungiri şi au pierdut, fără drept de apel, la loviturile de departajare. Astfel, viaţa, dar şi experienţa mai recentă a tânărului nostru stat ne-a mai demonstrat un adevăr – bate fierul cât e cald, fiindcă mâine poate fi târziu…