De ce nu trebuie să ne temem de Rusia

Cuvântul „ocupant” sună ca dracul. La începutul mileniului al treilea toţi sunt preocupaţi de propria lor imagine. Iată de ce nimănui nu-i place să i se spună pe nume.

Ghimpu, premergătorul lui Clinton

Corupţii pretind că sunt în serviciul poporului. Gangsterii vor să fie consideraţi oameni de afaceri. Pedofilii şi-ar dori să treacă în ochii lumii drept oameni de cultură. Imperialiştii şi ocupanţii de toate felurile nu sunt nici ei o excepţie. Aceştia susţin că ar fi în realitate nu cotropitori, ci eliberatori.

Astfel stând lucrurile, nu e de mirare că decretul lui Mihai Ghimpu, prin care 28 iunie a fost declarată zi a ocupaţiei sovietice, i-a tulburat tare pe ruşi. Ei au ripostat nervos. Aşa ar reacţiona, de altfel, orice jigodie de birocrat corupt în cazul în care i s-ar spune verde în faţă că ia mită sau că sustrage fonduri publice. Sau orice oligarh rus dacă i s-ar imputa că este un bandit ordinar.

Totuşi, când acum zece zile i-a numit pe ruşi ocupanţi, Mihai Ghimpu le părea multora un relict al războiului rece. Acum însă el nu-i decât premergătorul lui Hillary Clinton. Recent, secretarul de stat american, cu ocazia vizitei sale la Tbilisi, în stilul şi maniera lui Ghimpu, a condamnat fără menajamente prezenţa trupelor străine pe teritoriul Georgiei şi i-a taxat pe ruşi drept ocupanţi.

Curios este faptul că Moscova a înghiţit pilula. Nu s-a burzuluit la Hillary Clinton, aşa cum a procedat în cazul preşedintelui interimar al Republicii Moldova. A tăcut mâlc. De ce evită să sară la gâtul americanilor, chit că vorbele secretarului de stat nu i-au picat deloc bine la stomac?

Imperialismul rus, o victimă a crizei mondiale

Acum un an, aveai impresia că Moscova caută pricină şi nu scapă nicio ocazie de a terfeli americanii. Astăzi însă aceasta rabdă chiar şi atunci când regimul Putin este catalogat de Washington ca fiind autoritar şi anacronic. Kremlinul a rămas fără replică, bunăoară, când Hillary Clinton, în cadrul întrevederii cu Mihail Saakaşvili, a declarat că SUA nu recunosc sferele de influenţă şi de aceea nu se vor împăca în niciun caz cu pretenţia Rusiei de a considera întreg spaţiul ex-sovietic drept o zonă a intereselor sale privilegiate.

Moscova o lasă mai moale şi pleacă capul în faţa celor mai puternici decât ea pentru că e neputincioasă. Până la declanşarea crizei mondiale, ruşii se iluzionau că preţurile la ţiţei şi gaze naturale vor creşte continuu, asigurându-le prosperitatea fără ca ei să-şi pună capul la contribuţie. Exact ca în poveştile cu „Ivanuşka-Duraciok” care, deşi e leneş şi prost, are noroc să i se întâmple o minune şi să se îmbogăţească peste noapte din senin şi fără niciun merit.

Însă recesiunea financiară a dat peste cap planurile lui Putin de a reda ţării sale măreţia de altădată. Problemele economice au temperat tentaţiile sale revanşarde. Imperialismul rus a devenit, aşa cum scria deunăzi publicaţia estoniană „Postimess”, o victimă a crizei mondiale.

Degringolada din Kârgâzstan şi refuzul Moscovei de a trimite trupe în această ţară pentru a opri violenţele au dat în vileag mai mult ca oricând impotenţa economică şi militară a Rusiei. Astăzi, aceasta nu-şi mai poate permite ceea ce a făcut acum doi ani în Georgia. Mai cu seamă, împotriva unor state, precum Kârgâzstan sau Republica Moldova, cu care nu are un hotar comun.

În plus, ruşii au nevoie ca de aer de investiţiile şi tehnologiile occidentale fără de care ar putea să rămână o Nigerie înzăpezită. Sau o Burkina Faso cu rachete balistice.

Tactica germană a premierului Filat

În aceste împrejurări, o linie rezonabilă adoptă premierul Vlad Filat atunci când pledează pentru relaţii pragmatice cu Moscova. Rusia este un colos cu picioarele de lut, nu un demon. În faţa ei este contraproductiv şi chiar periculos să te închini. Totodată, Moscova, dacă se poate, nici nu trebuie provocată. În schimb, Kremlinul are slăbiciuni care îl obligă să cedeze în cazul în care i se oferă un preţ bun. Acest lucru l-au înţeles Germania, Polonia şi, mai nou, România, care încearcă să îmbine plăcutul cu utilul în dialogul cu fosta metropolă sovietică.

Pe de o parte, SUA şi UE pledează pentru schimburi economice reciproc avantajoase. Se acceptă antrenarea Rusiei într-un eventual nou sistem de securitate internaţională şi i se promite asistenţă în procesul de modernizare a ţării. România, urmând exemplul partenerilor occidentali, invită businessul rus să investească în sectoarele sale strategice.

Pe de altă parte, însă, Kremlinului i se impune respectarea unor reguli de joc. Germania şi Polonia, bunăoară, cer evacuarea trupelor ruse din Transnistria. În paralel, România adoptă o strategie oficială clară faţă de spaţiul dintre Prut şi Nistru şi declară în Strategia Naţională de Apărare că „prin aderarea Republicii Moldova la spaţiul comun european vor putea fi eliminate ultimele bariere care au separat o naţiune”. Totodată, avertizează că staţionarea trupelor ruse în autoproclamata republică nistreană este „o ameninţare” la adresa ţării”.

Noua tactică germană este o şansă pentru noi. Influenţa Rusiei în statele limitrofe se reduce, fapt recunoscut până şi de Duma de Stat. Capacitatea ei de intervenţie militară este practic inexistentă. Se diminuează şi semnificaţia acesteia ca partener economic al Republicii Moldova.

Într-o atare situaţie, Chişinăul nu are niciun motiv să tremure de frică în faţa Moscovei. Dacă îşi ia măsuri de precauţie politică şi economică, Republica Moldova, având în spate România, ca să nu mai zic de UE şi NATO, se poate pune la adăpost de orice primejdie răsăriteană pentru a-şi urma în voie cursul european.

Petru Bogatu