70 de ani de la invazia sovietică sau de ce nu se face reîntregirea?!

Să se ştie şi să nu se uite!

R e m i n i s c e n ţ e caracteristice pentru întreaga suflare românească din teritoriile cotropite de Moscova în ’40 şi ’44

Invazia sovietică !.. Numai că, de şapte decenii (!), basarabenii, nord-bucovinenii şi herţenii zic adevarul: „Ne-au ocupat ruşii!… Ne-au băgat în închisori ruşii!… Ne-au dus la munci forţate ruşii!… Ne-au înfometat ruşii!… Ne-au deportat în Siberia ruşii!… Ne-au luat pământul ruşii!… Ne-au băgat în colhozuri ruşii!…“

- Porcării rusăşti (!) , - cum mi se destăinuia „naş Vichinte”, la pârleaz, uitându-se prin părţi!

*

Anunţul ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 mă prinse la şcoala de viticultură din Chişinău unde, împreună cu nedespărţitul meu prieten Haimana Ion, ne-am zis că e mai bine să ne găsească ruşii acasă lângă părinţi, decât să ne culeagă de prin dormitoarele internatului!

*

Trenurile nu mai circulau şi am luat-o pe jos spre Bălţi: 130 de kilometri!… În satul Todireşti am fost martori ai unei scene înfiorătoare prin josnicia ei!

Evrei, mai tineri şi mai bătrâni, deschiseră foc de arme asupra unei mici unităţi de infanterie românească ce se retrăgea în ordine spre Prut!

Soldaţii se trânteau la pământ, având ordin regesc să nu tragă în nici un fel de situaţii!… Li se rupeau epoleţii, li se luau centurile cu cartuşiere, erau descălţaţi de bocanci, în timp ce sublocotenentul lor fu dezbrăcat până la indispensabili

*

Ni se furaseră 101.129 de kilometri pătraţi de pământ străbun cu un număr de 6.821.000 de români!

Rămâneau neştirbite doar Banatul, Moldova, Muntenia şi Oltenia!

*

Românii de pe cele două maluri ale Prutului aveau şi au impresia că au pierdut câte o mână!… Unii – dreapta, alţii – strânga!

*

A doua sau a treia zi după ultimatum ajunseră şi la noi în sat câţiva militari şi civili.

Le ieşi în cale Ivan Iandulschi, pripăşit la Cepeleuţi ca pretins fugar de revoluţia bolşevică, urmat de câţiva evrei în frunte cu băcanul Elic Cleiman.

Şi, spre mirarea consătenilor, Iandulschi fu numit „preşedinte al sovietului sătesc“! Primar adică!

*

Pe Ivan Iandulschi, despre care până atunci se credea că fugise de bolşevism, nu l-a mustrat conştiinţa să semneze „verdictul“ de deportare în Siberia a fostului primar liberal Alexandru Morei, deşi anume acesta îl împroprietărise cu cele trei hectare de pământ şi cu loc de casă!

*

Prietenul şi colegul meu de clasă, Haimana Ion, presimţea el ceva atunci când plângea la Todireşti. Tatăl său, nenea Florea, cum îi ziceam, oltean de pe Dunăre, căsătorit în timpul serviciului de jandarm cu o basarabeancă din Moara Nouă, fu deportat în mai ’41, împreună cu soţia, în Siberia, de unde nu s-au mai întors!

*

Cu Ion m-am întâlnit timp de un an şi jumătate, urmând şcoala militară din Botoşani, şi o singură dată la Zguriţa, unde era inginer agronom şi preşedinte al colhozului „Întâi Mai“. Mai ştiu că înainte de expulzarea mea de la Chişinău, în 1974, era zootehnician în satul Fântâniţa, judeţul Soroca, şi că din Haimana Ion devenise Gaiman Ivan Florovici!

*

În 1942, când am fost recrutat la nu mai ştiu ce unitate militară din Lugoj, cântam şi eu, încolonat, Marşul Basarabiei:

Azi-noapte la Prut, războiul a-nceput,

Românii trec dincolo iară

Să ia înapoi prin arme şi scut

Moşia pierdută astă-vară.

Mergem în Câmpia Basarabilor

Plină de grâne, plină de dor.

Şi-n Bucovina cu mânăstiri şi brazi

Mergem la luptă, dragi camarazi!…

*

Mă gândesc cu dezgust la presa de la Chişinău care vărsa lacrimi de crocodil la mormintele ostaşilor sovietici şi la „piciorul de lemn“ al celor rămaşi în viaţă, picior care „ar fi putut să cânte“ gloria Moscovei „dacă se desprindea din copac nai sau vioară“!

*

Numai că între Prut şi Nistru există şi alte „picioare de lemn“ de basarabeni şi bucovineni care au luptat pe frontul antisovietic!…

Or, ce vină purtau acei ostaşi neînfricaţi pe care Patria Română îi trimisese acolo unde i-a trimis?…

*

La Cernăuţi a fost hotărât ca sovieticii să fie întâlniţi oficial de către secretarul general al municipiului. Un om ce nu făcuse niciodată politică de partid, fiind dintre acei despre care se spunea: pleacă ai noştri – vin ai noştri şi rămânea mereu la postul pe care-l ocupa.

Dinspre Prut, trei tancuri, urmate de un camion cu civili trecură podul de la Moşi, intrară pe strada Hotinului, apoi pe cea de lângă gară şi începură să urce spre centrul oraşului. Când făcură colţul de după biserica Sfânta Paraschiva, cei câţiva zeci de civili şi militari zăriră pe cei câţiva zeci de ruteni din faţa primăriei.

Tancurile opriră. Se deschise capacul celui din frunte şi îşi făcu apariţia un militar. Se dădu jos de pe tanc şi începu să-i îmbrăţişeze numai pe cei cu steguleţe roşii în mâini. I se spuse că este aşteptat de un reprezentant oficial al fostei conduceri a oraşului. La capătul de sus al treptelor, între doi piloni, stătea un om mic de statură cu o cutie dreptunghiulară în mâini.

– Cheia oraşului, – zise el.

– Ce tâmpit! – replică rusul după ce translatorul traduse cuvintele reprezentantului. – Cine eşti tu?

Omul dintre piloni îi răspunse în limba rusă.

Ofiţerul se fâstâci. Doar pentru o clipă.

– Cum te cheamă?

– Mihăilescu.

*

… Penitenciarul era pustiu. Uşile celulelor – deschise vraişte. Intrară într-una şi ofiţerul îi propuse să-l aştepte câteva clipe. Rusul ieşi, închise uşa şi trase zăvorul din coridor. În noaptea din ajun Mihăilescu nu dormise şi pleoapele îi atârnau, plumb! Când deschise ochii, în celulă era întuneric. Auzi voci pe coridor şi începu să bată în uşă.

În celulă intrară doi soldaţi cu revolvere la cingători. Unul ţinea o pâine neagră şi o gamelă cu mazăre fiartă, iar celălalt o căldare cu apă.

– Asta ţi-e mâncarea pe azi şi pe mâine, – zise cel cu gamela şi pâinea.

– Iar asta – apa pe o săptămână…

Mihăilescu vru să zică ceva, soldaţii însă închiseră uşa şi le auzi numai potcoavele pe cimentul coridorului…

*

…Nouă luni a fost ţinut Mihăilescu în închisoare fără să fi stat vreodată cineva de vorbă cu el, fără să fi ţinut în mână o carte, un ziar, fără să fi scris cuiva o scrisoare! Singura lui ocupaţie erau doi paşi de la pat la perete şi trei paşi de la măsuţă la uşă. De o mie de ori pe zi!…

*

Începând cu 22 Iunie ’41, Ion Antonescu se bucura în Basarabia şi Nordul Bucovinei de o dragoste ce putea fi asemuită cu cea faţă de Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Muntenia de la 1859!

De aceea am fost nespus de bucuros când l-am cunoscut la Los Angeles pe fostul primar general al Chişinăului, Constantin Dardan, care se întâlnise în repetate rânduri cu Mareşalul.

Cum a fost şi cazul descinderii la o clădire de pe strada Livezilor din capitala Basarabiei. O clădire în a cărei curte fuseseră găsite îngropate 72 de cadavre de basarabeni, legaţi cu mâinile la spate şi împuşcaţi în ceafă de enkavedişti, la începutul lunii Iunie 1941!

*

Potrivit spuselor lui Constantin Dardan, o coloană de maşini, la dorinţa Mareşalului, porni spre Orhei. În drum, dinspre Peresecina, le ieşiră în cale câteva căruţe încărcate cu lemne.

– Ce mai faceţi, fraţilor? – întrebă Mareşalul.

– Slavă Domnului… Mulţumim Armatei Române că ne-a scos de la ruşi…

Iar când cineva din suită se adresă cu cuvintele „Domnule Mareşal“, ţăranii îşi scoaseră pălăriile şi căzură în genunchi. Antonescu rămase impresionat de acest gest creştinesc şi începu a-i îndemna să se ridice!…

*

Personalitatea istorică a celui de al treilea Mareşal al României, tragică prin destinul ei, poate fi comparată cu cea a Mareşalului Manerheim, cu singura deosebire că finlandezii nu l-au extrădat ruşilor, cum am făcut noi cu al nostru, ci l-au înscris în cartea de aur a neamului, cioplindu-i în marmură chipul şi turnându-l în bronz!

*

Într-o zi, pe creasta dealului dinspre Ghincăuţi apărură soldaţii… sovietici, răspândiţi în poziţie de tragere! Văzând că nu li se răspunde cu focuri de armă se ridicară şi porniră spre Cepeleuţi.

*

Când ajunseră la primărie, uşa se deschise şi pe trepte apăru un cetăţean cu tricolorul românesc în mâini!

La întrebarea rusului de ce n-a ieşit cu steag roşu, Teleucă Nicolae al lui Ifrim, răspunse că altul nu are!

Sprijini steagul de perete, îşi puse căciula pe cap şi dintr-o săritură dispăru în coridor.

Ofiţerul trase o rafală de pistol automat. Era însă prea târziu.

Nicolae ieşi pe o fereastră din spate şi fugi prin grădinile oamenilor.

*

Din acea zi de 25 martie ’44 nu l-a mai văzut nimeni pe fostul meu coleg de clasă primară! A fost împuşcat, în beciurile enkavedeului din Bălţi! Avea 24 de ani!

*

În ajun, compania noastră a fost dusă pentru odihnă şi primenire la liziera unei păduri din partea de sud-vest a Iaşilor. În jurul bucătăriei Regimentului 30 de Dorobanţi din Câmpulung Muscel începură să sune gamelele soldaţilor şi glumele pipărate ale gradaţilor.

După ce ascultarăm un scurt recital cu Dorina Drăghici, ofiţerii intrară în adăpostul popotei şi rămaseră în aşteptarea mâncării pe care le-o aduceau ordonanţele.

Nu vorbea nimeni, eu fiind mai abătut decât alţii. Cu puţin înainte de a părăsi linia întâi, la câţiva zeci de metri de mine, un obuz rusesc exploadase lângă Vadim Lemne, fiul preotului din Pererita Lipcanilor. Făcuserăm împreună şcoala militară de rezervişti şi era normal să fiu mai amărât decât ceilalţi.

*

Dimineaţa, în zori, compania noastră, în frunte cu locotenentul Neghină, se întorcea la sectorul său. Pe deasupra trecu în zbor razant un avion. La fereastra lui deschisă, cineva făcea semne cu mâna.

– Mareşalul, strigă Cocieru Grigore din Corestăuţi-Hotin!

Când ne ridicarăm, încă un tânăr nu mai era printre cei vii! Cocieru călcase pe o mină!

*

O mitralieră sovietică începu să latre năvalnic! Apoi a doua, a treia!… Din faţă, din dreapta, din stânga! Din spatele liniei ruseşti începură să zboare proiectile de artilerie. Val după val veneau avioane mitraliând şi aruncând bombe peste tranşeiele noastre.

*

De locotenentul Neghină se apropie în salturi un agent de legătură spunându-i că comandantul de batalion, nu mai ştiu cum îl chema, ordonă retragerea.

Şi toţi începurăm să fugim în direcţie opusă celei din care veneau avioanele: prin porumb, prin floarea-soarelui, pe mirişti, pe arături. Ca orientare aveam soarele. Alergam spre el şi puţin la dreapta. Până când pânza de fum şi de praf începu să se risipească.

*

Trei zile şi trei nopţi a durat ruşinoasa fugă de la Iaşi până la Bucureşti! Abia la Călăraşi-Ialomiţa reuşirăm să sărim într-un tren marfar care ne aduse, odată cu amurgul, la Gara de Est.

Era 23 august ’44 şi în Bucureşti nu circula nici un fel de transport. Trei ore ne-au trebuit să străbatem oraşul până la Gara de Nord!

*

…Patruzeci de zile şi tot atâtea nopţi ţinu drumul lui Mhăilescu de la Cernăuţi până în Siberia. Aşternutul, care la început era din paie întregi, devenise gunoi. Ocupaţia de căpetenie era strivitul păduchilor.

Când trecură Uralul nopţile deveniră reci, deşi era vară. Deţinuţii erau nevoiţi să-şi tragă paiele pe ei până sub bărbie. Dormeau mai mult ziua, când acoperişul şi pereţii vagonului se încălzeau de la soare. Cereau tot mai puţină apă. Duminica li se dădea câte o lingură de zahăr.

– Cel din colţ a zis să nu-l treziţi, lăsaţi zahărul şi o să i-l dăm…

Ca să se convingă, soldatul îl apucă de o mână pe cel „adormit“. Mâna nu se mai dezdoia. Trase paie peste el, zicând că la gara următoare o să fie dat jos. Dar gările nu primeau morţi şi cadavrele îşi continuau drumul până începeau să se descompună.

Într-o noapte trenul se opri. Locomotiva se desprinse şi plecă. Se lăsă o linişte sinistră. Toată ziua şi toată noaptea, şi încă o zi. Apoi încă una şi încă una. Rar cine mai avea putere să bată în uşa vagonului sau în pereţii lui. Cei vii, cu greu îi mai puteau da la o parte pe cei morţi. Nu mai aveau nici paie ca să-i acopere. Pe la apus de soare, uşa vagonului a fost deschisă.

Spiritul de autoconservare puse în acţiune ultimele puteri şi oamenii începură să se salte în genunchi, scuturând paiele de pe ei. Mulţi nu se încumetau să coboare fără ajutorul celui de alături.

Răsună comanda şi oamenii porniră împleticindu-şi picioarele. În urma lor se auziră împuşcături de pistol automat. Lua sfârşit calvarul celor ce nu au putut coborî din vagoane şi al celor care zăceau sleiţi de puteri în încercarea lor de a ieşi din văgăună…

*

În acea zi fatidică de 23 august ’44, Mihai Antonescu îl sfătuia pe Mareşal să meargă la Palat. La care, Conducătorul Statului Român, Soldat, Erou şi Martir al Neamului, potrivit mărturiilor timpului, răspunse:

– Regele nu are la ce să se amestece în politică!…

Refuzul se datora faptului că, în repetate rânduri n-au dorit să se întâlnească pentru discuţii cu Mareşalul, dar acum, cârcotaşul Iuliu Maniu, Vintilă Brătianu şi alţi şefi de partide, se întruneau, în după-amiaza sus-menţionatei zile, la Rege.

*

– Vai Ionele, – spuse Maria Antonescu, – poate că e mai bine cum spune Ică. Să facem armistiţiu împreună cu ei. De ce să-ţi iei întreaga răspundere…“

Şi s-a dus la Rege. Un rege de rea-credinţă românească, dacă se are în vedere că el, Regele îşi dăduse asentimentul pentru începerea războiului nostru sfânt din răsărit!

*

Trădător fără scrupule, la doar trei ani de la dezrobirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Regele, în taină cu camarila, a urzit lovitura de la Palat din seara zilei de 23 august ’44!

Lovitură ce, lucru ştiut, s-a terminat cu arestarea Mareşalului şi darea lui deliberată, ca să nu zic tâlhărească, pe mâna ruşilor, prin dezertorul de la Sadagura din Armata Română, Emil Bondarenco, devenit Emil Bodnăraş!

*

De când lumea – şi în toată lumea – au fost regi buni şi mai puţin buni. Îmi pare rău s-o spun, dar Regele Mihai nu face parte dintre cei buni!… Atât pentru marea trădare naţională de la Palat, din 23 August 1944, cât şi pentru asasinarea Mareşalului Ion Antonescu!

*

Ajuns la regiment, prietenul Nicolae Casandra, învăţător de meserie şi sublocotenent în rezervă, îmi arătă un ziar, Dreptatea pare-mi-se, în care, pe prima pagină, era salutată cu litere de o şchioapă, „Armata Roşie, garanţie de ordine şi securitate“.(!) Articolul era însoţit de fotografia lui Iuliu Maniu, pe care Casandra o făcu albă de scuipat.