România a abandonat Basarabia până la ultimatul sovietic din 28 iunie 1940?

Am scris şi anul trecut despre momentul istoric foarte important pentru Basarabia: retragerea administraţiei româneşti din Basarabia şi cedarea acestui teritoriu trupelor sovietice şi agenţilor NKVD la 28 iunie 1940. În versiunea „patriotică” a istoriei acest eveniment este prezentat stil tragic, ca o „crimă a Uniunii Sovietice împotriva poporului român”, ignorând intenţionat adevărata cauză a tragediei poporului român. Este firesc să ne întrebăm cine este de fapt un mai mare criminal: statul român care şi-a trădat interesele naţionale, sau URSS care urmărea promovarea intereselor sale geopolitice?

La 3 martie 1921, România şi Polonia semnează Tratatul şi Convenţia Militară care presupunea colaborarea şi susţinerea reciprocă a celor două state. Începând cu acea perioadă, serviciile secrete poloneze creează secţii speciale în fiecare oraş al Basarabiei, care aveau drept scop raporta periodică Varşoviei a informaţiei cu privire la situaţia din zonă.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult într-o discuţie cu un tânăr istoric polonez, care a studiat această problemă în arhivele poloneze, este faptul că strategia militară a statului român nu presupunea fortificarea apărării militare pe Nistru, ci pe Prut, cum ar fi fost firesc. Acest fapt deranja Polonia, pentru că în cazul România ar fi abandonat Basarabia, Polonia ar fi devenit vulnerabilă pentru un eventual atac din partea URSS. Iată de ce Polonia a fost statul care a insistat mereu ca Bucureştiul să-şi apere frontiera de est.

Rapoartele agenţilor serviciilor de informaţii poloneze, care se aflau în Basarabia în perioada interbelică, confirmă faptul că autorităţile de la Bucureşti tratatul Basarabia drept un „teritoriu abandonat”, care nu servea decât în calitate de zonă tampon între URSS şi România. Din această cauză, statul român nici nu se grăbea să investească în dezvoltarea economică şi culturală a Basarabiei. O astfel de politică nu a făcut decât să toarne apă la moară haitelor bolşevice care desfăşurau o propagandă comunistă activă pe întreg teritoriu de est al României.

Potrivit lui Mircea Eliade, anume în perioada interbelică Basarabia a cunoscut un intens proces de deromânizare, sudul şi nordul Basarabiei au fost ucrainizate, în Chişinău şi alte oraşe basarabene evreii au devenit populaţie majoritară, iar presa locală din „Basarabia românească” a fost dominată de presa de limbă rusă.

Ceea ce s-a întâmplat la 28 iunie 1940 nu a fost decât o urmare firească a degradării clasei politice româneşti, finalizarea procesului de dezintegrare a unei Românii „liberale” şi „europene”, împotriva căreia s-a ridicat întreaga generaţie interbelică. Sovieticii au ocupat o ţară care nu mai avea stăpâni, sovieticii au intrat într-o ţară care se afla într-o stare de disperare suicidală. Unicul lucru care a mai putut salva România în acel moment critic a fost ieşirea în stradă a zecilor de mii de tineri legionari în septembrie 1940 (vezi imaginea), care au cerut abdicarea necondiţionată a regelui Carol al II-lea şi întregii clase politice. În fruntea guvernului a fost numit mareşalul mareşalul Ion Antonescu, care urma şi el să fie sacrificat de aceeaşi indivizi care au vândut Basarabia la 28 iunie 1940. Aceste sunt amănuntele despre care "naţionaliştii" şi "unioniştii" de paradă preferă să tacă, să le ascundă sau chiar să le interzică.

Astăzi România se află exact în aceeaşi situaţie. Însă problema cea mai gravă constă în faptul că tineretul nostru nu este pregătit pentru a face faţă dezintegrării organismului naţional, continuând să fie dezorientat din punct de vedere ideologic şi valoric. Fiinţa neamului nu este atacată doar din exterior, dar şi din interior, de cele mai dese ori, anume de cei care îşi zic „patrioţi” şi „unionişti”.

Soluţia este aceeaşi, ca şi acum 70 de ani: educarea Omului Nou.

Desigur, se vor găsi îndată "patrioţi" care vor arăta cu degetul mozolit spre mine, urlând că prin ceea ce afirm aş fi un "duşman al naţiunii române şi statului român". Totuşi, cine este mai antiromân, cel care continuă politica "românească" din perioada interbelică, care a adus, în cele din urmă, la descompunerea statului român, sau cei care continuă linia celor care au luptat pentru reînnoirea neamului românesc?