Lectură de weekend: Relațiile dintre stat și biserică

După aproape un deceniu, în RM lipseşte o linie clară şi consecventă în atitudinea factorilor politici, faţă de Biserica Ortodoxă majoritară. Starea aceasta de lucruri are drept motiv ultim lipsa unui model de relaţie dintre Stat şi Biserică aplicabil la realitatea RM.
În ţările Comunităţii Europene există cîteva modele de reglementare a limitelor şi a zonelor de intersecţie dintre puterea spirituală şi cea profană. Iată de ce, prezentarea fie şi succintă a acestor modele oferă şansa nuanţării imaginii contextului în care modelul ortodox în general şi cel moldovenesc în special şi-ar avea locul.

Primul model: separaţia radicală („modelul francez”)
Modelul separaţiei radicale dintre Stat şi Biserică este aplicat în Comunitatea Europeană în Franţa, Olanda şi, în mod mai mult formal, în Irlanda. Aici, separaţia radicală dintre Stat şi Biserică a apărut ca reacţie la viziunea catolică a summei dintre puterea seculară şi cea profană în aceeaşi persoană: papa de la Roma. Între acesta şi regele unei naţiuni, aşadar între cei doi purtători de putere, avea să se consume, timp de două secole, o luptă sîngeroasă, extrem de păguboasă pentru mărturia şi unitatea lumii creştine.

Viziunea din Dictatus Papae din 1075 a lui Grigorie VII, potrivit căreia papalitatea era nu numai centru spiritual al creştinătăţii, dar şi centru politic, deasupra regilor şi împăraţilor, va intra curînd în conflict cu ideea de stat emancipată de astfel de amestecuri ilegale în viaţa unui stat. Revoluţia franceză va anunţa radical separarea fără rest a Statului de Biserică, ceea va fi prezent deja în linia politică a multor regi din secolele Evului Mediu tîrziu.
În Franţa, modelul separaţiei radicale moşteneşte direct doctrina Revoluţiei franceze exprimată în dorinţa de descreştinare a spaţiului public, de separare fără rest a puterii spirituale de cea a statului. Aceasta înseamnă absenţa sprijinului financiar din partea Statului, rangul social nesigur al personalului de cult, obligat la activităţi colaterale pentru a supravieţui, regimul privat al studiului teologic, admiterea limitată a religiei în şcolile publice etc. Statul interzice vieţii spirituale să prindă formă socială care ar putea să oblige puterea politică la solidaritate. Biserica nefiind enumerată în Constituţia din 1958 printre instituţiile de bază ale societăţii pe care Statul este obligat să le întreţină. Este o situaţie de ghettou, în care Biserica a găsit totuşi spaţii de manifestare, mai ales în domeniul educaţional privat.
Separarea radicală dintre Biserică şi Stat este şi în Olanda, şi această separare este rezultatul unei evoluţii secularizante, ajungînd pînă la pierderea masivă a influenţei catolice şi protestante în societate. În 1990, jumătate din populaţie se declara fără apartenenţă confesională.
Cazul Irlandei este atipic. Cu toate că Statul recunoaşte, prin textul Constituţiei, că Biserica Romano-Catolică este căminul spiritual al majorităţii populaţiei (90%), acelaşi Stat nu se angajează în sprijinirea financiară a Bisericii. Ceea ce nu împiedică, prin legea sponsorizării culturale, de pildă (ceva similar există şi în Franţa), sprijinirea indirectă a activităţii Bisericii şi exercitarea de către aceasta a unei influenţe eficiente la nivel politic.
Depăşind orizontul geografic al Europei, modelul separaţiei radicale dintre Stat şi Biserică are în Statele Unite ale Americii un exemplu derutant. În relaţiile cu Bisericile şi denominaţiunile existente Statul american pleacă de la doctrina „lipsa de preferinţă”. Odată proclamate însă pe de o parte libertatea de credinţă pentru cetăţeni, şi pe de altă parte neutralitatea pentru Stat, apare dilema următoare: în ce măsură cetăţeanul se mai poate simţi liber religios într-un Stat care nu-i respectă dorinţa de ajutor legitim, proporţional, pentru confesiunea din care face parte, un Stat care este indiferent faţă de credinţa celor care lucrează pentru el.
Aşa s-a ajuns mai cu seamă în ultimii ani la o diluare practică a separaţiei rigide şi la implicarea Statului prin sprijin financiar în viaţa confesională. Miezul dilemei constă în separaţia dintre cetăţean şi credincios, ignorarea pe rînd ori a statutului religios al cetăţeanului, ori a celui cetăţenesc al credinciosului. S-a ajuns aici datorită laicităţii agresive a iluminismului dar şi a ateismului materialist al comunismului.

Al doilea model: identificarea totală („modelul englez”)
În ţări precum Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia şi Finlanda, Statul este una cu Biserica, respectivele Parlamente reprezentînd instanţele supreme în materie religioasă, iar Guvernul susţinind financiar într-o proporţie decisivă activitatea Bisericilor declarate de Stat.
În Anglia, Regina este nu numai şefa Statului, ci şi a Bisericii, a Comunităţii Anglicane din întreaga lume. Parlamentul sancţionează legile bisericeşti votate de către Sinodul general. Episcopii anglicani sînt numiţi de către Regină la recomandarea primului-ministru şi sînt membri de drept în Camera superioară a Parlamentului.
Biserica luterană a Suediei se află în prezent într-o perioadă de reforme administrative menite să reformuleze legătura cu Statul. Trei elemente caracterizează poziţia Bisericii suedeze ca Biserică de Stat: întreaga legislaţie privitoare la viaţa bisericească este concepută şi aprobată de către Parlament. Guvernul şi organele acestuia iau hotăriri în treburile curente ale Bisericii; parohiile au statutul de comunităţi impozabile, impozitul fiind fixat de către Stat pentru Biserică. Există un Sinod - în fapt o Adunare naţională bisericească -avînd doar un caracter consultativ pe lîngă Parlament.
Candidaţii pentru Sinod sînt destinaţi de către partidele politice. Între această Adunare bisericească şi Parlament au fost, cum era şi de aşteptat, mereu conflicte de competenţă, rezolvate în parte prin noua Lege fundamentală privind Biserica luterană a Suediei, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993. Parlamentul îşi rezervă pe mai departe exclusivitatea legislativă, pe care înţelege însă să o delege, atunci cînd crede de cuviinţă, Adunării bisericeşti. Aceasta din urmă are prin noua Lege un cîmp lărgit de competenţe: învăţătura Bisericii, cărţile teologice, slujbele, colectele, chestiunile privind evanghelizarea, misiunea, relaţiile externe, slujirea episcopală. Prin noua Lege, Adunarea bisericească a primit pentru prima dată dreptul de a desemna autonom faţă de Stat organul executiv, adică direcţia centrală a Bisericii şi în acelaşi timp partenerul de dialog cu Statul şi în dialogul cu alte confesiuni.
În Danemarca, spre deosebire de Suedia, Biserica de Stat nu are organe reprezentative, între Rege (actualmente regină), ca şef al Bisericii, şi baza parohială. Parlamentul are în această structură redusă la extrem puteri legislative complete. Nu există materii care să nu intre în componenţa Parlamentului. Conducerea Bisericii este asigurată de regină prin Guvern, iar la nivel local există cei zece episcopi numiţi de Stat.
La nivel episcopal nu există o funcţie similară cu cea a arhiepiscopului primat, a unui primus episcopus cu caracter reprezentativ. Din acest punct de vedere, Biserica daneză este fără reprezentant propriu în afară de organele de Stat, între acesta şi Biserică existînd o identificare prin aceeaşi persoană a Suveranului, cap al Statului şi al Bisericii în egală măsură.

Regimul juridic al Bisericii luterane de Stat a Norvegiei este ancorat în Constituţia din 1814, cea mai veche în Europa dintre cele aflate în vigoare. Potrivit articolului 16, Regele coordonează toate activităţile Bisericii şi controlează activitatea pastorilor şi profesorilor de teologie. Legislaţia bisericească este emisă de către Parlament, în vreme ce Guvernul decide în materie liturgică. Biserica de Stat a Norvegiei este organizată pe patru niveluri administrative: la nivel parohial, organele sînt parohia, consiliul local şi pastorul; la nivel superior imediat se află o structură asemănătoare cu protopopiatele de la noi; la nivel regional se află eparhia, cu consiliu eparhial şi episcopul desemnat de către organele de Stat; la nivel central există Sinodul (distinct de reuniunea episcopilor) şi Adunarea consultativă a Bisericii.

În urma modificărilor legislative din 1984, organelor centrale le-au fost acordate competenţe mai largi. Parlamentul norvegian rămîne în continuare adunarea legislativă a Bisericii de Stat, după cum Regele şi Guvernul continuă să reprezinte autoritatea supremă a Bisericii.
Sistemul finlandez este asemănător în linii mari cu cel al celorlalte ţări nordice, cu diferenţa că Finlanda cunoaşte două Biserici de Stat: cea luterană şi cea ortodoxă. Ortodoxia finlandeză îşi are rădăcinile în istoria seculară a relaţiilor cu Rusia şi este una dintre cele mai interesante şi, din păcate, mai puţin cunoscute Biserici ortodoxe locale.
Unii teoreticieni în materie cuprind la capitolul modelului Bisericii de Stat şi Grecia. Aici ar fi de arătat specificul Bisericii Ortodoxe a Greciei, care este Biserică Naţională, fără să fie una de Stat în sensul ţărilor de mai sus. Aceasta înseamnă că treburile bisericeşti sînt reglate autonom faţă de Stat, iar episcopii sînt aleşi de către Sfîntul Sinod şi doar recunoscuţi - în sensul unei luări oficiale la cunoştinţă şi nicidecum a unei aprobări post-sinodale - prin Decret de către Stat.

Al treilea model: cooperarea distinctă („modelul german”)

Germania, Spania, Italia, Belgia, Luxemburg, Austria şi Portugalia sînt ţările comunitare în care între Stat şi Biserică funcţionează un sistem de legături şi obligaţii reciproce menit să asigure pe de o parte locul Bisericii în societate, dar şi sprijinul Bisericii faţă de politica socială a Statului. Este ceea ce specialiştii în drept numesc modelul de separaţie neterminată, şchioapă, un model care postulează în egală măsură separarea, dar şi cooperarea. Îmbinarea intimă a celor două principii se bazează pe constatarea că divizarea aceluiaşi individ în cetăţean şi credincios este impracticabilă şi chiar periculoasă. Statul şi Biserica se întîlnesc în prea multe puncte ale vieţii unui om care îşi mărturiseşte credinţa, pentru ca fiecare să pretindă pentru sine monopolul. Fie că este vorba despre grădiniţă, şcoală, seminar sau facultate de teologie, spital, cămin de bătrîni, armată sau puşcărie, omul religios îşi cere drepturile pe care Statul nu le poate satisface singur.
Fără să concureze şi fără să se identifice, între Stat şi Biserică se stabileşte o cooperare distinctă, în care fiecare îşi cunoaşte responsabilitatea proprie. Modelul german este cel mai înaintat dintre toate ţările unde cooperarea distinctă reglementează relaţiile Bisericii cu Statul. Iată de ce ne vom limita să-l prezentăm doar pe acesta. Termenul de separaţie între Stat şi Biserică nu apare ca atare în Constituţia germană. Toate confesiunile recunoscute sînt în mod egal încadrate juridic ca părţi ale dreptului public, iar calitatea aceasta este oferită numai acelor confesiuni care dau la rîndul lor Statului garanţia continuităţii şi stabilităţii în timp. Singurul angajament constituţional al Statului faţă de toate confesiunile recunoscute este de a facilita (prin punerea la dispoziţie a spaţiului şi a finanţării de rigoare) în şcolile de Stat predarea religiei în funcţie de configuraţia confesională a claselor de elevi (art.7). Pentru toate celelalte aspecte practice - ocuparea posturilor de profesori de teologie sau asistenţa religioasă în armată, închisori şi spitale - sînt făcute precizările de rigoare în legile Land-urilor (regiunilor) şi în protocoale directe dintre Biserici şi Stat.
Fiecare dintre confesiuni are, potrivit modelului german, dreptul ca prin intermediul Statului să încaseze impozitul bisericesc de la credincioşii săi. Impozitul bisericesc şi sistemul de asigurări de Stat sau private dau Bisericilor posibilitatea de a întreţine o reţea impresionantă de cca. şapte mii de spitale şi aşezăminte cu caracter social (grădiniţe, gimnazii, cămine pentru bătrini, şcoli pentru handicapaţi, puncte fixe şi mobile de asistenţă socială, etc.), Bisericile catolică şi protestantă fiind în Germania instituţiile cu cel mai mare număr de angajaţi: împreună, aproximativ jumătate de milion de oameni la care se adaugă un milion şi jumătate de voluntari (neplătiţi).
Finanţarea şi sistemul filantropic-social este mixtă, din sursele Bisericii şi din sursele Statului poate ajunge la aproape 90% din costurile curente şi din investiţiile necesare, Bisericile conducînd aşezămintele de rigoare, formînd personalul şi întreţinind spiritul creştin, imposibil de delegat Statului. Această participare masivă a Statului la costurile Diakonie-ei se explică prin două elemente fundamentate juridic. Pe de o parte, prin fixarea încă din primul articol al Constituţiei din 1949 a valorii de neatins a demnităţii umane şi a faptului că Statul se angajează să respecte şi să apere demnitatea umană. Pe de altă parte, prin faptul că angajamentul social al Bisericilor este pus la dispoziţia întregii societăţi, fără diferenţe confesionale sau de altă natură.
Tot din modelul german face parte reglementarea foarte precisă şi nuanţată a costurilor restitutive ale Statului pentru bunurile bisericeşti luate abuziv sau distruse de către acesta. Costurile restitutive se completează cu cele pe care Statul le acordă monumentelor culturale. Aşa se face că Statul preia costurile de renovare şi întreţinere a unor monumente bisericeşti pînă la aproape 100%.
Interdependenţa dintre Stat şi Biserică nu înseamnă însă mai puţină autonomie a vieţii bisericeşti interne. Biserica se conduce total autonom faţă de Stat şi ia atitudine proprie în problemele majore ale societăţii.
Acest sistem, bazat în Germania pe impozitul bisericesc, are şi dezavantajele specifice. Primul dezavantaj ar fi de ordin pastoral, legătura multor creştini cu Biserica lor (catolică sau protestantă) fiind concretizată în plata sau neplata acestui impozit. Neplata impozitului atrage după sine pierderea calităţii de membru al Bisericii, aceasta nefiind obligată la asistenţa religioasă (înmormintarea, de pildă).
Al doilea dezavantaj ar fi legat de conjunctura economică variabilă. Pe lîngă numărul alarmant de mare de oameni care părăsesc Bisericile prin neplata impozitului, diferitele proiecte ale actualului Guvern federal -format dintr-o coaliţie între social-democraţi şi ecologişti, două orientări politice, în grade diferite, distante faţă de Biserică - de schimbare a sistemului de impozitare general afectează direct şi impozitul bisericesc. În prezent, cele două Biserici se află, ca şi alte instituţii publice, într-o fază de economisire la maxim.
Printre avantajele constante ale sistemului german se numără în primul rînd angajamentul statului în procesul de lămurire a opiniei publice asupra pericolului individual şi social reprezentat de anumite secte şi organizaţii cu caracter declarat religios. În acest sens, Parlamentul german a iniţiat în ultima legislativă dinaintea alegerilor de la sfirşitul lui 1998 deja amintita Comisie de anchetă a aşa-numitelor secte şi psihogrupe.
În ultimii ani, atenţia organelor Statului, mai cu seamă a Serviciului de protecţie a Constituţiei, va fi atrasă de activitatea dubioasă în domeniul politic şi economic a „Bisericii scientifice’VScientology Church. Statul nu numai că nu este pasiv, dar acţionează preventiv printr-o companie de informare, independent sau în colaborare cu Bisericile tradiţionale. Mai ales tinerii sînt informaţi asupra pericolelor antrenării în organizaţii cu caracter dubios.
Un alt avantaj al modelului german rezidă în posibilitatea Bisericilor de a participa la sistemul de consiliere. Fie că este vorba despre birouri de consultanţă pentru familii, pentru cei care refuză satisfacerea serviciului militar sau alt fel de consultanţă, Bisericile sînt partener egal cu birourile Statului.
Modelul german este pilduitor pentru faptul de a fi rezultatul unei relaţii robuste şi transparente între Stat şi Biserică. Nici după primul şi nici după al doilea război mondial, Statul nu a înţeles să se ascundă după lipsa banilor şi nici să invoce în mod stupid şi steril principiul separării puterilor. Iată de ce, modelul german este cu adevărat un model nu numai pentru capacitatea de colaborare a Bisericii cu Statul, ci şi pentru responsabilitatea consecventă a Statului faţă de Biserică văzută în întreaga ei dimensiune, de instituţie dumnezeiesc-omenească, transcendentă, dar şi imanentă în acelaşi timp. Nici Biserica nu este trimisă perfid în transcendenţă, dar nici Statul nu-şi înţelege propria imanenţă drept atoatecuprinzătoare.
În Israel, religia, tehnic, nu este o religie de stat, dar nici nu este despărţită de stat. Principala instituţie religioasă Rabbanut şi instituţiile de învăţare a religiei (eşivele), se întreţin material nemijlocit de Ministerul Cultelor. Sub jurisdicţia acestui minister sînt incluse de asemenea şi consiliile locale religioase şi instanţele judecătoreşti religioase - deciziile ultimelor fiind aduse la îndeplinire de puterea executivă.
Evreii au dreptul la emigrare, şi există bariere în calea intrării în ţară a evreului care se converteşte la o altă religie.
Localnicii se atîrnă faţă creştinism cam suspect. Iar cei care simpatizează ortodoxia, o înţeleg ca pe o sectă. Aici există o aşa noţiune - evrei mesianici. Ei acceptă pe Hristos ca Mesia, vorbesc despre alegerea mistică a poporului evreu. Dar ori de cîte ori te însemnezi cu semnul sfintei cruci se uită la tine cel puţin suspect.

Un posibil model ortodox („modelulpost-bizantin”)
Creştinii primelor veacuri nu puteau accepta două exigenţe: să-l numească pe împărat „Domn”si să adore idoli chiar şi în mod formal, fără credinţă. „Domn” în limbajul vremii desemna un stăpân absolut, de rang dumnezeiesc, iar sensul credinţei creştine era venirea în această lume şi domnia unui singur şi adevărat Domn, Iisus Hristos (Fapte 2, 36). Aceasta însemna că Dumnezeu i-a dat întreaga autoritate asupra lumii şi de acum El era singurul Stăpân al vieţii umane. „Un singur Domn!” Poate că noi nu mai simţim astăzi forţa acestei exclamaţii, pe care ne-au transmis-o primii creştini, dar care rezona la vremea aceea ca o provocare lăsată lumii, în care nu mai era autoritate, nici stat sau colectivitate care să revendice rangul de „Domn” şi un caracter dumnezeiesc. În mod curios, în lupta creştinilor împotriva exigenţelor Imperiului păgîn, s-a căutat să se vadă o indiferenţă a lor faţă de lume, o tentativă de a se elibera. În realitate, prin refuzul de a satisface o exigenţă care nu era luată în serios nici de cei care o impuneau, creştinii arătau generaţiilor viitoare măsura responsabilităţii lor în această lume. Respingînd această pretenţie formală a statului, ei îl includeau în perspectiva Împărăţiei lui Hristos şi îl invitau implicit să se supună Împăratului, Domnului acestei lumi.
La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, persecuţiile împotriva creştinilor se amplifică, religia creştină fiind considerată ilegală. Cu toate acestea, creştinismul se răspândeşte pînă în momentul în care devine chiar majoritar. În secolul al IV-lea, atitudinea imperială se schimbă radical, o dată cu urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare. În timpul lui Teodosie I cel Mare, creştinismul devine religie de stat (380) Teodosie al II-lea îi exclude definitiv pe păgîni din administraţie şi armată, iar Leon I le retrage dreptul de a acţiona în justiţie. În 529, Justinian le suprimă chiar şi libertatea de conştiinţă: păgînii trebuiau să se boteze, în caz contrar erau pedepsiţi cu exilul şi confiscarea bunurilor. Astfel situaţia se schimbă radical, au loc convertiri în masă.
Noi sîntem nu numai în faza în care Biserica îşi formulează aşteptările faţă de Stat, ci şi într-una în care Statul trebuie să-şi formuleze propria viziune asupra relaţiei cu Biserica.
Pentru a înţelege unde se află potenţialul integrator al Ortodoxiei şi modul în care Ortodoxia mileniului III înţelege să dialogheze cu Statul, este nevoie de o privire asupra moştenirii Bizanţului, parte a memoriei creştine a acestui continent şi a lumii creştine în ansamblu. Că vor sau nu vor adepţii lozincilor comode, moştenirea istorică a Ortodoxiei este o parte esenţială a Europei în întregul ei, de la Ural la Atlantic, şi din Grecia până în Finlanda.
Nu există alt domeniu al istoriei europene care să fie atât de străin cărturarilor, atât de înceţoşat şi atât de îndepărtat precum Bizanţul, - Cuvintele lui Curtius au din păcate o valabilitate constantă şi cu atât mai dureros este spectacolul ignoranţei oferit tocmai de cei care, prin naştere cel puţin, fac parte din spaţiul bizantin, mai precis: din Bizanţul după Bizanţ. Dacă nu se refugiază într-o modernitate lipsită aparent de rădăcini, clasa politică şi intelectuală de la noi se refugiază cu voluptate în clişee luate în marea lor majoritate din lectura unor cărţi depăşite ştiinţific şi contestate în mediile cu adevărat cunoscătoare.

Apelul la istoria şi moştenirea Bizanţului trebuie înţeles nu numai ca un efort de reabilitare a trecutului, ci şi drept un efort hermeneutic de extragere din paradigma trecutului a unor principii utile prezentului. Este un demers de arheologie vie, pe trupul societăţii care, nu totdeauna conştientă de acest lucru, este purtătoarea unor vestigii deloc de neglijat şi în nici un caz „depăşite” în întregime.
Cînd se vorbeşte despre Bizanţ, sînt avute în vedere două elemente de prim ordin: împăratul şi patriarhul de Constaninopol, Imperiul şi Biserica. Astfel, cuvîntul Mîntuitorului din Predica de pe Munte, potrivit căruia nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24), se completează cu precizarea: Daţi-i dar cezarului cele ce sînt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu! (Mt 22,21), trimiţînd nu la ura faţă de bani sau faţă de puterea politică, ci la echilibrul caracteristic creştinului, folosind banii fără să fie robul acestora, ascultător faţă de puterea omenească, supus aşadar Statului, dar ascultător în mod absolut numai faţă de Dumnezeu.
Ascultarea faţă de rînduielile stăpînirii vremelnice este un act de înţelegere faţă de cele îngăduite de Dumnezeu: creştinul nu poate să fie în permanent protest faţă de lume pentru că lumea este ţinută, condusă şi răbdată în bune şi rele de Cel care a făcut-o, iar rostul creştinului şi al Bisericii este tocmai acela de a depune mărturie pentru pronia (grija) dumnezeiască.
Este motivul pentru care creştinii se roagă pentru stăpânire şi pentru cei care sînt în înalte dregătorii (1 Tim. 2, 1-2), fără ca această mijlocire rugătoare să însemne legitimarea necritică a puterii vremelnice, ci permanenta readucere în memorie a sursei ei proniatoare. Iată de ce, din punct de vedere creştin, ideea revoluţionară are un iz eretic: este o tentativă unilaterală a omului de a face ordine în istorie cu preţul unei dezordini şi mai mari, ignorând voia lui Dumnezeu.
Teologia politică a Bizanţului formulată pe aceste fundamente biblice şi îmbogăţită de experienţa unui mileniu de lucrare a Bisericii în societate se caracterizează printr-un enorm simţ al dreptei-chibzuinţe. Statul şi Biserica nu sînt concepute ca două puteri concurente. Aşa cum spune Eusebiu de Cezareea, puterea statului este cea din afară, în vreme ce autoritatea bisericească este una cu rezonanţă interioară.
Biserica este partener egal al Statului, instituţia imperială simţindu-se legată de Biserică, o ajută în împlinirea rostului ei misionar sau îi pune la dispoziţie instrumentele exercitării caracterului ei sinodal. Toate acestea nu înseamnă că între Stat şi Biserică nu apar tensiuni, întrebarea dacă epoca constantiniană este stadiul perfect al Bisericii în societate sau nu, reapărînd periodic la orizontul dezbaterilor.
Istoria Imperiului Bizantin cuprinde momente în care simfonia dintre Stat şi Biserică este perturbată de accente false, stridente. Este suficient să ne amintim de persecutarea Bisericii de către împăraţii iconoclaşti. În aceste momente de criză se dezvăluie condiţia esenţială a simfoniei dintre Stat şi Biserică în teologia Bizanţului: ortodoxia puterii civile. Odată cu ataşarea periodică a Statului la heterodoxie, dreptul de intervenţie al Statului în Biserică este suspendat, aşa cum este suspendat şi în cazul imoralităţii evidente a titularului tronului imperial.
Originea puterii imperiale fiind declarată dumnezeiască, adoptarea ereziei va însemna căderea din legitimitate nu numai în ochii Bisericii, dar şi în ochii societăţii în ansamblu. Chestiunea ortodoxie sau heterodoxie este una vitală pentru integritatea construcţiei statale. Se confirmă astfel legătura profundă dintre Biserică şi poporul credincios, faptul că, în ciuda teologiei înalte, Biserica Ortodoxă va rămâne până astăzi o Biserică a poporului. Or, din această legătură vine în primul rînd, dincolo de ideologia imperială, imposibilitatea principială a separării radicale dintre viaţa Statului şi viaţa bisericească.
Ceea ce înseamnă că Statul bizantin va avea la rîndu-i un caracter popular creştin: un Stat în care credinţa creştină stă la baza dezvoltării libere a darurilor individuale şi colective. Această caracteristică civilo-bisericească explică de ce în democraţia bizantină principiul reprezentativităţii a fost mereu suveran, viaţa religioasă şi cea profană străduindu-se permanent să menţină un echilibru eficient între principiul monarhic şi cel sinodal (reprezentativ).
Lipsa unei schizofrenii sistematice, postulate teoretic, între cele ale cezarului şi cele ale lui Dumnezeu nu va însemna însă pentru teologia şi istoria bizantine lipsa simţului critic. Rezistenţa Bisericii în faţa imixtiunilor nejustificate ale Statului reprezintă un capitol cu multe nuanţe şi prea puţin cunoscut celor care, cu istoria Bizanţului în mână, doresc să cheme Biserica Ortodoxă la răspundere. Contrar imaginii curente privitoare la supunerea totală a Bisericii faţă de Stat, teologii creştini ai mileniului bizantin nu vor întârzia să pună în evidenţă raportul moral-spiritual între slujirea sacerdotală şi cea politică. Dacă Isidor de Pelousion scrie că slujirea preoţească trebuie să educe şi să pedepsească erorile slujirii politice, preotul fiind judecătorul imediat al monarhului, Osie de Cordoba îi atrăgea, în termeni fără echivoc, atenţia împăratului Constanţiu asupra raportului dintre puterea spirituală şi cea seculară: Aşa cum nouă nu ne este îngăduit să stăpânim asupra lumii, tot astfel nu-ţi este ţie îngăduit să te amesteci în viaţa internă a Bisericii, împărate!

Aceluiaşi împărat îi adresa şi Leontie de Tripoli cuvinte nu mai puţin limpezi:
Mă minunez, cum tu aspiri la alte lucruri decât la cele pentru care eşti chemat, amestecîndu-te în treburi care ţin de competenţa episcopilor, în vreme ce misiunea ta este de a îngriji de afacerile militare şi politice ale statului…
Pe fundalul teologic al interpretării actului politic de conducere, nu este de mirare că episcopii vor chema la pocăinţă pe stăpânii vremelnici ai lumii, le vor aduce aminte de îndatoririle specifice sau îi vor ajuta să-şi regăsească echilibrul personal. Viziunea teologică fundamentală se bazează pe unicitatea Creatorului lumii în care Biserica şi Imperiul sînt chemate să-şi îndeplinească menirea. Nici Statul şi nici Biserica nu sînt „libere” de supravegherea Stăpînului ceresc, motiv pentru care colaborarea lor este oarecum imaginea, reflexul unităţii treimice.
Cu toate acestea, starea de conflict dintre heterodoxia puterii seculare şi ortodoxia Bisericii va ajunge uneori, în ciuda eforturilor personale de refacere a echilibrului, la asemenea intensitate, că un Teodor Studitul, de exemplu, va chema la nesupunere faţă de puterea imperială iconoclastă, elementul receptării actului politic în lumina corectitudii lui bisericeşti fiind aici decisiv.
În ciuda istoriei zbuciumate simfonia bizantină are chemarea de a diminua ruptura dintre dorinţa omului şi legea Domnului şi, fără să le confunde, de a lega cele două puteri într-un unic efort de slăvire a lui Dumnezeu prin grija faţă de oameni. Oricît de utopică poate să apară această viziune, ea are meritul esenţial de a fi purtătoare de sănătate socială şi iese cu atât mai mult în evidenţă cu cît o comparăm cu ideologia secularizată de mai tîrziu.
Ortodoxia post-bizantină nu a avut răgazul istoric să-şi precizeze o viziune constantă şi articulată în relaţiile cu puterea profană. Confruntată permanent, cu excepţia unor foarte scurte pauze, cu regimuri autoritare sau necreştine - de la regimul ţarist la dominaţiile otomană şi comunistă -, Ortodoxia primeşte abia acum, după cît se poate omeneşte prevedea, o libertate proprie de construcţie. Acesta este sensul interogării actuale a moştenirii bizantine odată cu tragerea unor concluzii din experienţele istorice ulterioare proprii sau ale altor popoare şi confesiuni. Motiv pentru care, riscînd acuzaţia de patetism, nu putem să nu repetăm cu insistenţă că avem acum şansa istorică de regăsire a echilibrului între propria tradiţie şi deschiderile către lumea din jur. O şansă pe care nu trebuie să o ratăm prin excese tradiţionaliste, provenite dintr-o necunoaştere a Tradiţiei pe care totuşi o invocăm, sau prin excese mimetice, de preluare a orice vine din Vest.
Văzută în universalitatea ei, reflex imediat al apostolicităţii, Ortodoxia nu poate fi redusă la dimensiunea naţională, aşa cum se întâmplă în prezentările celor mai mulţi. Ataşamentul Ortodoxiei faţă de destinele naţiunilor în mijlocul cărora îşi îndeplineşte lucrarea mîntuitoare nu înseamnă lipsa unei conştiinţe critice. Dimpotrivă, Biserica are dreptul să ridice semne de întrebare pe marginea unor evoluţii care, din punct de vedere ortodox, nu sînt conforme.

scris de Pr. Teodor Olăraşu, conferenţiar, Academia Teologică.