Moldova - istoria tragică a unei regiuni europene

În primăvara anului 1944, guvernul sovietic anunţa că „trecerea graniţei în România va fi dictată exclusiv de necesităţile militare şi de rezistenţa trupelor inamice”. În regiunile ocupate de Armata Roşie, prima grijă a autorităţilor militare sovietice este reorganizarea administraţiei locale şi reluarea activităţior economice, pentru a asigura spatele frontului şi a favoriza derularea operaţiunilor militare. Acestea au numit persoane devotate în fruntea organelor administrative (prefecturi, sub-prefecturi, primării, tribunale, jandarmerii). Autorităţile române nu puteau lua nici o decizie înainte de a avea aprobarea autorităţilor locale. Toate organele administrative şi populaţia trebuia „să respecte dispoziţiile comandamentului local şi, îndeosebi, să îndeplinească toate obligaţiile impuse prin ordonanţă”. Toate deciziile luate de autorităţile române erau însoţite de textul în limba rusă.

Ziaristul britanic Alexandre Werth scrie: „în iunie 1944, când mă aflam în vizită la Botoşani, oraş situat pe teritoriul român ocupat de Armata Roşie, găsesc aici o numeroasă populaţie de evrei pe care, cu toate cererile nemţilor, românii nu i-au exterminat”. Ziarul elveţian National Zeitung, din data de 5 mai 1944, publică un articol al corespondentului său la Botoşani care relatează că „administraţia este complet în mâinile românilor, dar controlul suprem este rusesc”. Autorităţile române înregistrează un număr mare de plângeri împotriva trupelor sovietice. Ţăranii sunt deposedaţi de animale, îndeosebi de cai şi bovine. Soldaţii sovietici confiscă multe lucruri şi deteriorează casele pentru a face rost de lemne.
Pe 2 august 1944, comandamentul Armatei Roşii hotăreşte să „elibereze” R.S.S. Moldovenească şi să rupă frontul germano-român. La 20 august 1944, Armata Roşie lansează ofensiva în Moldova. La 23 august 1944, la Bucureşti, cade guvernul Antonescu şi România solicită armistiţiul. Condiţiile armistiţiului româno-sovietic nu sunt respectate şi mulţi soldaţi români sunt trimişi în lagăre în Basarabia sau în Rusia. La sfârşitul lunii august 1944, la Bălţi, este organizat un lagăr unde se află soldaţi ai Armatei Române originari din Basarabia. Condiţiile de detenţie sunt mizerabile. Potrivit mărturiilor, zeci de mii de prizonieri au murit în lagărul numit , Buchenwald-ul comunist al Basarabiei”. Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă în minele din U.R.S.S., unde au rămas câte 8-10 ani. O parte dintre prizonierii originari din Basarabia întorşi din acest calvar au fost consideraţi „trădători ai patriei sovietice”, pentru că au făcut parte din Armata Română în perioada 1941-1944. La lO mai 1998, la Bălţi, supravieţuitorii au ridicat o cruce pe locul fostului lagăr şi au ţinut o ceremonie în amintirea celor căzuţi.

Reanexarea Basarabiei

Pe măsura înaintării trupelor sovietice, populaţia Basarabiei resimte ocupaţia, însoţită de aplicarea unei politici lingvistice, a foametei (1946-1947) şi a altor metode violente de genul deportărilor masive.

Politica lingvistică

În vara anului 1944, cadrele politice şi culturale din R.S.S.M., evacuate în 1941, revin în urma Armatei Roşii. Moscova ordonă ca jargonul rusificat care fusese introdus în R.A.S.S.M. să devină limba oficială a noii republici moldoveneşti. Ivan Dimitrievici Ceban, moldovean rusificat din Ucraina, este unul dintre conducătorii comunişti. I.D. Ceban hotărăşte să rusifice lexicul moldovenesc şi exercită represalii împotriva autorilor basarabeni care rămân ataşaţi de limba lor. Basarabenii care primiseră educaţie superioară în regimul românesc sunt înlocuiţi de comunişti veniţi din stânga Nistrului.
Anumite condiţii favorizează introducerea „culturii moldoveneşti”. Mai întâi, în 1940, intelectualii basarabeni se refugiază masiv în România şi numai 11 % din profesori rămân pe loc. Apoi, se organizează lichidarea şi deportarea celor care fac parte din administraţia oraşelor şi satelor, preoţi, membri ai partidelor burgheze şi ţăranii avuţi. Oraşele Basarabiei sunt colonizate cu populaţie de origine rusă şi ucraineană. între 1940 şi 1979, numărul românilor din Basarabia nu creşte decât cu 45,5%, în timp ce acela al ucrainenilor cu 121,2%, iar al ruşilor cu 68,6%9. Autorităţile ruse procedează la rusificarea administraţiei, a Partidului Comunist şi a statului. în 1944, din 1 355 de funcţionari din aparatul de partid şi de stat, 1116 sunt ruşi sau ucraineni. în Comitetul Central al P.C.M., din 69 de membri, 6 sunt de naţionalitate română şi 50 de naţionalitate rusă. În comitetele raionale ale partidului, ruşii ocupă 93 de posturi de prim-secretari, în timp ce românii doar 8. În comitetele executive, dintr-un total de 582 de posturi cheie, românii nu deţin decât 63. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi injustiţie. Pentru posturile din organele sovietice sunt preferaţi moldovenii din Transnistria. Până în 1952 nici un român din Basarabia nu este admis la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (I.I.L.L.). între 1952 şi 1961, procentajul de românofoni creşte de la 7,1 % la 24,3%’1. Pe buletinele de identitate, la rubrica naţionalitate, românii din oraşe apar ca fiind moldoveni. Până în 1978, locuitorii de la ţară nu au buletin de identitate. Românii din Basarabia sunt obligaţi să-şi rusifice prenumele. în 1956, un grup de scriitori din Basarabia adresează o scrisoare conducătorilor R.S.S.M. în care remarcau faptul că „de 16 ani nu a existat nici un basarabean care să exercite funcţii de conducere în organizaţiile de partid sau de stat din Moldova, în ministere şi instituţii, în comitetele de partid şi executivele raionale, în justiţie etc. Locuitorii de pe malul drept al Nistrului sunt consideraţi ca fiind incapabili, persoane care nu merită nici o încredere din punct de vedere politic. Numiţi cel puţin un ministru, un secretar de raion sau un preşedinte executiv de raion din rândul autohtonilor”.
Introducerea „limbii moldoveneşti”, bazată pe graiuri locale şi pe rusificarea anumitor termeni, este mai dificilă în partea românofonă decât în restul R.S.S.M. Diverse personalităţi îşi manifestă opoziţia faţă de vulgarizarea limbii moldoveneşti. O parte dintre ei sunt responsabili din aparatul sovietic sau foşti combatanţi în armata sovietică. Fără a contesta termenul „limbă moldovenească”, curentul care viza introducerea limbii şi a culturii moldoveneşti este combătut pe mai multe planuri: vocabular, ortografie, fonetică, originea limbii şi legătura cu limba română, editarea de opere ale unor autori clasici şi valorificarea moştenirii literare.
Problema cea mai controversată este aceea a originii limbii. Alfabetul latin era folosit atunci când specialistul în limbi romanice Maksim Serghievski a publicat la Moscova, în 193 6, lucrarea sa Moldavskie ătiudî {Studii moldoveneşti), în care enunţă ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbii moldoveneşti în raport cu limba română, pornind de la teza unei deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi muntenilor, moldovenii fiind influenţaţi de slavii din est, iar muntenii n-au cunoscut o asemenea influenţă. Fără a nega că pe teritoriul Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei s-a format o limbă literară unica la care au contribuit autori moldoveni, Serghievski consideră că faptul acesta nu diminuează importanţa dezvoltării limbii moldoveneşti.
Teoria lui Serghievski avea însă meritul de a nu nega caracterul latin al limbii moldoveneşti. În august 1945, Arkadi D. Udalţov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., lansează ideea că poporul moldovean şi limba acestuia s-au format din încrucişarea elementelor latine şi slave.
O situaţie ciudată se crease în jurul clasicilor literaturii române. în general, moştenirea literară din trecut nu se mai nega ca înainte în R.A.S.S.M., permiţându-se publicarea de articole şi studii pe această temă, ca de exemplu articolele despre Ion Creangă, Ion Neculce, Grigore Ureche, apărute în revista „Octombrie” pe parcursul anilor 1945-1947.
La Chişinău, sub îndrumarea lui I.D. Ceban, sunt elaborate „Crestomaţie de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX”.
Cu toate acestea, editurile nu publicau lucrările clasicilor susnumiţi, motivând că nu aveau permisiunea respectivă din partea CC. al P.C.(b) M. Scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă nu au fost incluşi nici în crestomaţii, fiind consideraţi scriitori „români şi moldoveni”, fapt care nu permitea direcţiei I.I.L.L. să-i declare „numai moldoveni”.
La începutul anului 1950, cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la naşterea şi 15 ani de la moartea lui N.I. Marr, Stalin publică o lucrare intitulată Marxism i voprosî iazăkoznania {Marxismul şi problemele de lingvistică), în care critică „noua doctrină lingvistică” a lui Marr, fondator al lingvisticii materialiste sovietice privind originile limbilor. Potrivit opiniei lui Nikolai Marr, o limbă este rezultatul încrucişării elementelor altor limbi, cum ar fi şi cazul „limbii” moldoveneşti. Stalin afirmă că din încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia. „Una dintre limbi iese învingătoare, păstrând şi structura gramaticală şi fondul lexical de bază, continuând să se dezvolte după legile interne, iar cealaltă îşi pierde treptat calitatea şi moare”19. Ca urmare a acestei teze enunţată de Stalin, este desfiinţat conceptul de „încrucişare”. „Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp latină şi slavă, lingvistica oficială trebuia să răspundă dacă este latină sau slavă, bazându-se nu pe indicatori secundari sau artificiali, ci studiind în plan comparativ fondul lexical de bază şi structura gramaticală”. Implicarea lui Stalin în problemele lingvistice pune capăt carierei lui Ceban şi predominanţei originarilor de la est de Nistru. Acest fapt marchează, în acelaşi timp, şi începutul unei faze liberale în politica lingvistică din Moldova sovietică. Ceban se cramponase de teoria sa privind „limba moldovenească”. în perioada criticii „noii doctrine lingvistice” a lui Nikolai Marr, Leonid Brejnev era prim-secretar al PCM. (1950-1952). în decembrie 1950, la Chişinău, s-a organizat o şedinţă a consiliului ştiinţific al I.I.L.L. pe tema „Învăţăturile lui Iosif Vissarionovici Stalin cu privire la limba şi studiile de limbă moldovenească”. La sfârşitul şedinţei, Ivan Ceban, partizan al specificităţii limbii moldoveneşti, apreciază că politica este mai presus de orice gramatică şi că atacurile împotriva limbii moldoveneşti au un caracter de clasă. Ivan Ceban, „autor al unei gramatici de tristă amintire, redactată după modelul gramaticii limbii ruse a lui Barhudarov, declanşează un atac îndârjit împotriva limbii române şi a alfabetului latin”. Din 1950 începe publicarea unei colecţii de opere alese ale autorilor moldoveni.
Disputa dintre „moldovenişti”, partizani ai limbii moldoveneşti şi adepţi ai teoriei lui Marr şi opozanţii lor, partizanii romanităţii limbii moldoveneşti, duce la organizarea unei conferinţe comune la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi al I.I.L.L. din R.S.S.M. pe problematica „lingvisticii moldoveneşti”. Această conferinţă a avut loc la Chişinău, la 3-7 decembrie 1951. Lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Raymond Piotrovski au demonstrat că „limba moldovenească” este o limbă romanică, caracterizată nu prin elementele sale slave, ci prin structura gramaticală şi fondul lexical de bază. Partizanii rusificării „limbii moldoveneşti”, îndeosebi Ivan Ceban, susţin necesitatea renunţării la neologismele intrate în limba română şi înlocuirea acestora cu termeni ruseşti. Conferinţa din decembrie 1951 nu permite conturarea unei concluzii oficiale care să afirme existenţa unei „limbi moldoveneşti”, diferită de limba română. Ea a avut ca rezultat demisia lui Ceban din funcţia de director al I.I.L.L. în 1952, anumiţi autori, cum ar fi Vladimir Fiodorovici Şişmariov27, continuă să evoce unitatea celor două limbi, română şi moldovenească.
La 17-19 octombrie 1952, la Chişinău, are loc o nouă şedinţă a Con¬siliului ştiinţific al I.I.L.L., la care participă romanişti din Moscova, Kiev şi Leningrad, printre care Ruben Budagov, Dmitri Mihalci, Raymond Piotrovski. Lingvistul Iosif Varticean afirmă că „nu există nici o diferenţă între limbile română şi moldovenească”. Romaniştii Dmitrii Mihalci, Ruben Budagov, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki apreciază că problema unităţii lingvistice moldo-româneşti nu poate fi rezolvată imediat. Ideea creării unei noi limbi literare, diferită de limba română, este sortită eşecului.
Proiectul de a crea o nouă limbă literară, „limba moldovenească”, în R.S.S. Moldovenească, având la bază graiul din Basarabia sau Transnistria, n-a putut fi realizat. Cauzele eşecului introducerii obligativităţii „limbii moldoveneşti” în R.S.S.M. au fost analizate de către academicianul Silviu Berejan, directorul Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., şi de lingvistul Eugeniu Coşeriu, profesor de lingvistică la Universitatea din Tubingen, autoritate internaţională în domeniul filologiei romanistice. Lucrările elaborate de Silviu Berejan, „cu prioritate, în ultimii 15-20 de ani, îndeosebi cele consacrate studiului limbii române, au fost recepţionate de către specialiştii din alte ţări, inclusiv din România, fără nici o rezervă, deşi titlurile acestora conţineau sintagma „limba moldovenească”. Eugeniu Coşeriu susţine că „este vorba de o abordare contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic”.
După Eugeniu Coşeriu, scopul separării „limbii moldoveneşti de limba română nu putea fi atins, deoarece o limbă care se bazează pe graiuri „moldoveneşti” şi care menţine structurile esenţiale ale acesteia nu poate fi altceva decât o formă a limbii române… Toate acestea explică eşecul total al „limbii moldoveneşti” artificiale din Basarabia. Această limbă a putut fi impusă pentru o perioadă, dar nu a putut fi impusă nici poporului, nici intelectualilor… Faptul că moldovenii din Basarabia nu s-au simţit în situaţia specială a unui popor „nou” lipsit de o limbă comună şi de literatura română a făcut ca, atunci când i-a fost oferită posibilitatea de a alege între „limba moldovenească” inventată şi impusă şi limba română, să opteze în mod spontan pentru produsul istoric natural”.
Cu ocazia Congresului limbilor romanice din 1956, lingvistul italian Carlo Tagliavini constată inexistenţa „limbii literare moldoveneşti”. Examinând „manifestările literare” ale acestei limbi, acesta constată că „pretinsa limbă moldovenească nu este, de fapt, decât limba română literară, scrisă cu alfabet rusesc uşor modificat, cu caractere chirilice modeme, diferite de chirilica slavonă eclesiastică folosită de români timp de secole, cu câteva concesii pentru forma dialectală moldovenească, cunoscute, de altfel, în România”.
Romaniştii din afara R.S.S.M., care au susţinut anterior mitul „limbii moldoveneşti”, şi-au recunoscut greşeala. Cu ocazia Conferinţei limbilor romanice, care a avut loc la Chişinău în 1961, lingvistul Dmitri Mihalci declara că „toţi oamenii de ştiinţă de până la mine, cum au fost M.V. Serghievski, V.F. Şişmariov etc, care au afirmat că limba moldovenească este autonomă au comis o greşeală… Până în prezent, am recunoscut existenţa limbii moldoveneşti aşa cum am primit indicaţii de sus… Din punct de vedere politic, limba moldovenească există, dar din punct de vedere lingvistic, este un nonsens”.
Ivan Ceban apreciază că „limba literară moldovenească” are la bază graiul din raioanele centrale din R.S.S.M. în care intră fostele judeţe Chişinău şi Orhei, o parte din judeţele Tighina (Bender) şi Bălţi, iar de pe malul stâng al Nistrului - raioanele Dubăsari şi Grigoriopol. în 1958, lingvistul R. Udler publică un studiu în care demonstrează că nici unul dintre graiurile întâlnite pe teritoriul R.S.S.M. şi în raioanele limitrofe ale Ucrainei nu sunt de sine stătătoare, formând un tot întreg cu graiurile de dincolo de Prut, fiind împreună cu alte graiuri ale limbii române, parte componentă a masivului lingvistic dacoromân”.
Prietenia dintre Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este moderată de manifestările antiromâneşti ale conducătorilor P.C.M., care luptă împotriva „naţionalismului reacţionar burghez” şi iau o poziţie fermă în privinţa problemelor lingvistive. La 13 decembrie 1965, Biroul CC. al PCM. dezaprobă tendinţele naţionaliste manifestate de anumiţi scriitori români şi adoptă măsuri destinate să intensifice campania antiromânească. Totodată, face aluzie la autonomia „limbii moldoveneşti” şi la sancţiunile severe împotriva manifestaţiilor naţionaliste. KGB trebuie să vegheze asupra „independenţei limbii moldoveneşti şi să supravegheze persoanele care ar putea aduce prejudiciu acestei idei”. Lupta împotriva limbii româneşti devine o obsesie a regimului. Secretarul CC al P.C.M., E. Postovoi, critică revista Cultura pentru că limba utilizată de acest ziar este prea românească. Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova se răcesc. La ordinul Moscovei, se limitează schimburile culturale dintre România şi R.S.S.M. Vizitele reciproce de prietenie sunt organizate sub supravegherea organelor de securitate. Abonamentele la publicaţiile româneşti din România sunt reduse de la 66 501 de exemplare în 1966, la 4 275 în 1968, fiind permise doar persoanelor „demne de încredere”. În 1970, primul secretar al P.C.M., Ivan Bodiul, declara că „numărul manifestărilor naţionaliste din Moldova nu a crescut, dar s-a schimbat mesajul acestora şi în prezent au un caracter antirusesc mai pronunţat, devenind filoromân. Se folosesc în special foile volante dactilografiate sau scrise de mână, care se răspândesc în întreaga republică. În acest an, în zece luni, s-au înregistrat 42 de cazuri. Majoritatea acestor fiţuici conţin revendicări privind plecarea ruşilor din Basarabia şi dorinţa de unire cu România”.
Sub conducerea Tatianei Iliaşenko, lingviştii sovietici fac noi cercetări pentru a demonstra existenţa unei limbi moldoveneşti independente. Ivan Bodiul se străduie să apere acest mit şi, în 1976, în timpul întrevederilor cu Nicolae Ceauşescu, este însoţit de un interpret.
Apariţia la Bucureşti a mai multor lucrări de istorie, în care problema Basarabiei nu este tratată conform dorinţelor U.R.S.S., face ca la 15 octombrie 1975 CC al P.C.U.S. să ia atitudine cu privire la „măsurile suplimentare care se impun în domeniul ideologic având în vedere intensificarea propagandei naţionaliste româneşti care pune în pericol interesele U.R.S.S.”. România răspunde că „ţarismul a ocupat teritorii româneşti” şi că „nu putem fi de acord cu o teză care este în contradicţie strigătoare la cer cu adevărul istoric, şi anume că românii şi moldovenii sunt două naţiuni distincte, iar limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite”. CC al PCM. reduce considerabil participarea R.S.S.M. la schimburile culturale dintre U.R.S.S. şi România, spre deosebire de cele cu alte ţări socialiste. Lectura cărţilor româneşti constituie o dovadă de lipsă de loialitate şi naţionalism. KGB percheziţionează camerele studenţilor pentru a găsi destinatarii acestor cărţi. în 1978, unele cărţi sunt retrase pentru corecturi, deoarece autorii au folosit cuvinte nemoldoveneşti şi nu au respectat ortografia limbii literare moldoveneşti contemporane.
În 1987, lingvistul german Klaus Heitmann vorbeşte încă de o „limbă moldovenească” înainte de a publica un studiu privitor la problemele „limbii moldoveneşti” în timpul erei Gorbaciov.
Formal, limba moldovenească literară a existat până la 31 octombrie 1988, ziua când la Chişinău este convocată, o consfătuire de lucru a romaniştior din U.R.S.S. Rezoluţia adoptată cu acest prilej conţinea recomandări în articolele 2 şi 3: „Recunoaşterea unităţii limbilor care funcţionează în R.S.S.M. şi în România” şi „Revenirea la sistemul grafic latin”. Un singur lingvist, Ivan Ceban, votează împotrivă. Rezoluţia evită expresia „limbă moldovenească”. Noile versiuni ale teoriilor comuniste cu privire la limba moldovenească s-au dovedit neadecvate şi depăşite. Faza finală a dezbaterilor dovedeşte vitalitatea mitului naţiunii şi limbii moldoveneşti pentru regimul comunist a R.S.S.M..
La 31 octombrie 1994, cu ocazia colocviului privind „Unitatea limbii române, şi variantele locale”, E. Coşeriu afirma că „limba moldovenească” nu există decât la nivelul graiurilor populare şi subliniază unitatea limbii române aşa cum există o limbă comună franceză în Franţa, Canada şi în ţările francofone şi o limbă portugheză comună în Portugalia şi Brazilia.