Ce înseamnă toleranţa? (II)

Partea I

1.2.A. UNESCO ne impune să fim activi în promovarea toleranţei în sensul Declaraţiei ei. Acest activism al nostru este „dictat” (dictatura ne dictează, UNESCO ne dictează, toleranţa UNESCOiană ne dictează), „înainte de toate”, de recunoaşterea de către noi a ... libertăţilor altora. Adică, activismul nostru civic nu trebuieşte dictat de nevoia de a ne apăra drepturile, de a ne promova interesele, ci de nevoianoastră de a apăra şi promova libertăţile, drepturile, interesele altora. Interesele altora sînt „înainte de toate”, deci interesele altora sînt puse de UNESCO şiînaintea intereselor noastre.

Pentru fiecare ţară semnatară cine sînt „noi” şi cine sînt „alţii” ? Cui îi impune UNESCO cerinţa juridică şi politică, precum şi datoria morală de a respecta, a accepta şi a aprecia felurile altora de a fi om ?

Evident, această cerinţă se adresează majorităţii populaţiei fiecărei ţări semnatare. Doar majoritatea este cea care are dreptul şi posibilitatea de a împiedica anumite lucruri nedrepte, scîrboase, demne de dezaprobat şi de osîndit. Minoritatea nu are nici dreptul, nici posibilitatea, nici putinţa, nici puterea, de a împiedica majoritatea să-şi manifeste felul ei de a fi om. Anume sistemul democratic clasic, spre deosebire radicală, chiar ontologică, de cel actual, post-modern, vorbeşte despre puterea poporului, a votului majorităţii. Sistemul neo-democratic, post-modern, spre deosebire de cel clasic, vorbeşte despre drepturile minorităţilor, chiar despre supremaţia – „înainte de toate” – a drepturilor minorităţilor asupra drepturilor majorităţii.

Majoritatea este, prin definiţie, una, singură, unică (50%+1 vot), pe cînd minorităţile pot fi plurale, mai multe în raport cu majoritatea unică. Rezultă că mai multe minorităţi, chiar şi o singură minoritate, îi poate dicta majorităţii tocmai sub pretextul şi în virtutea caracterului ei minoritar. Astfel, prin toleranţa definită de UNESCO se impune în ţările semnatare dictatura, supremaţia valorilor, a drepturilor minorităţilor (principial netradiţionale) asupra drepturilor majorităţii (principial tradiţională).

Prin această Declaraţie acest drept şi această posibilitate a majorităţii - de a împiedica lucrurile blamabile, dezaprobabile - i se ia şi se înmînează – juridic şi politic - minorităţilor. Căror minorităţi ? Celor naţionale ? Celor etnice ? Celor etnoculturale ? Celor etnografice ? Nicidecum. Celor netradiţionale, în primul rînd celor religioase şi celor sexuale.

Majoritatea, chiar prin faptul însuşi al majorităţii ei, nu poate fi decît tradiţională. Cel puţin încă mai poate fi, căci, în cazul proliferării toleranţei a la UNESCO, „majoritatea” va fi formată de un conglomerat de „netradiţionalisme”. Minorităţile, în schimb, nu cele tradiţionale, ci cele care cer să fie „tolerate” în spiritul definiţiei UNESCO, adică cele paraşutate de pe aiurea sau „generate” artificial în mijlocul culturii-gazdă tradiţionale, sînt, prin definiţie, ontologic netradiţionale pentru societatea-gazdă.

Societatea post-modernă impune şi asigură generarea a tot mai multe subculturi în opoziţie cu cultura identitară a majorităţii, cu valorile ei morale, spirituale. Unele subculturi se sting în cîţiva ani, altele durează două-trei generaţii (subcultura hippy, beat, rock), iar altele pot persista mai mult (homosexualitatea, sectarismul), fiind întreţinute artificial. Orice subcultură nou-apărută, generată din eprubeta post-modernismului, ar muri îndată fiind lăsată de capul ei în mediul culturii majorităţii. Orice cultură nou-apărută, mai ales din eprubetele tehnologiilor socio-comunicaţionale, este însuşită doar de un număr minuscul de indivizi instabili cultural, deci şi psihosocial, ceea ce le impune lor caracterul de fi minoritar.

Dacă aceşti indivizi nu ar constitui nişte abateri de la etalonul de a fi om al societăţii în care ei trăiesc, atunci ei nu ar avea nevoie de subculturi, ci ar însuşi cultura lor, cea a majorităţii, precum şi, dacă este cazul, pe cea a minorităţii lor etnoculturale, acest din urmă fel de cultură este, prin definiţie, una tradiţională. Tocmai instabilitatea lor culturală, psihosocială, deseori, chiar şi cea psihică, îi împinge la însuşirea unor forme şi feluri de a fi om care ar justifica abaterile lor, le-ar conferi o „legitimitate” morală, psihică, psihosocială, socială şi, mai apoi, una politică. Prin însăşi „geneza” acestor subculturi şi a purtătorilor lor ei nu pot fi decît minoritari. Doar nu poate o majoritate să devină instantaneu, dintr-o dată, instabilă cultural, psihosocial şi psihic.

Cum să asiguri atunci întreţinerea artificială a existenţei unei culturi marginale, minoritare prin definiţie ? Toleranţa în sensul UNESCO este instrumentul de căpătîi care are principala menire de a îngrădi abaterile culturale şi cele psihosociale ale minorităţilor (repet, esenţial ale celor netradiţionale pentru ţara dată) de sancţiunile majorităţii care nu vrea „să sufere, cu răbdare, îngăduind lucrurile vrednice de dezaprobare şi de osîndă, nedrepte şi scîrboase” pe care le fac minoritarii dezaxaţi sub aspect socio-cultural şi psihosocial, care, prin promovarea drepturilor lor (ale altora în raport cu majoritarii) - prozelitismul lor, expansionismul şi exhibiţionismul lor - pun în pericol existenţa însăşi a majorităţii.

Astfel, toleranţa are funcţia de bîtă pusă în mîna exclusiv a minorităţilor netradiţionale pentru societatea dată a fiecărei ţări semnatare, ca ele să ciomăgească majoritatea, impunîndu-i respectul, acceptarea şi aprecierea faţă de abaterile sale subculturale şi psihosociale.

Prin urmare, potrivit definiţiei UNESCO a toleranţei, majoritatea are datoria morală, juridică şi politică să respecte, să accepte şi să aprecieze printr-o atitudine activă libertăţile minorităţilor, recunoscîndu-le şi asigurîndu-le supremaţia valorilor lor faţă de propriile valori şi drepturi, chiar dacă aceste libertăţi ale minorităţii sînt folosite de minoritate pentru a-şi impune felul de a fi om care este inacceptabil şi chiar blamabil pentru majoritate.

În felul acesta, majorităţii i se refuză orice drept şi posibilitate de a se apăra de orice fel de presiuni, atacuri, agresiuni informaţionale, subculturale, civice, politice din partea oricărei minorităţi netradiţionale, i se impune capitularea morală, spirituală, culturală, socială, civică, politică. Majoritatea devine un semihoit, paralizat de toleranţa sa şi de supremaţia libertăţilor minoritarilor netradiţionali, un organism intrat în descompunere, incapabil să-şi menţină existenţa, perpetuarea. Toleranţa devine paralizantul majorităţii, dezlănţuind, totodată, exuberanţa distructivă a minorităţii, aceasta nemaifiind stăvilită de respectul pe care i-l reclama majoritatea-gazdă pentru sine prin faptul însuşi al existenţei ei.

Perversiunile de răstălmăcire în spiritul UNESCO a termenului obişnuit de toleranţă nu se epuizează aici. Iată încă o mostră de răstălmăcire dintre cele mai perverse: „Toleranţa nu înseamnă numai recunoaşterea faptului existenţei „Celuilalt”. Toleranţa înseamnă posibilitatea oferită „Celuilalt” de a se simţi confortabil în orice societate-gazdă (care îl găzduieşte, în care el vine). De exemplu, toleranţa faţă de invalizi ...”

Astfel, potrivit acestor teoreticieni ai toleranţei, băştinaşii, găzduitorii unei minorităţi netradiţionale, apărută peste noapte printre majoritarii purtători ai unei culturi tradiţionale, sînt obligaţi – moral, juridic şi politic – nu numai să recuoască existenţa „celuilalt”, ci şi să-i creeze toate condiţiile ca aceşti nou-veniţi să se simtă confortabil, „ca la ei acasă”, în societatea-gazdă. Iar ca să ne amorţească mintea, ne se serveşte povestea cu „invalizii”, de parcă în cazul acestora societăţile tradiţionale nu ar da dovadă de compasiune, într-ajutoare, dragoste şi înţelegere, ci i-ar supune unor prigoane, expulzări etc.

Este evident că toleranţa în spiritul UNESCO nu îi are în vedere cîtuşi de puţin pe invalizi, ci tocmai pe purtătorii unor subculturi netradiţionale cum ar fi homosexualii, sectarii şi orice fel de alogeni – în special de tip confesional, - căci invalizii sînt tocmai purtătorii unor culturi tradiţionale, ale poporului din care ei fac parte inalienabilă (ştim că şi Stefan cel Mare şi Sfînt, în urma rănirii sale în gleznă la asediul Chiliei, a rămas invalid de un picior pînă la moarte, rănire din care, potrivit unor opinii expuse de cronicar, i s-a tras şi moartea).

1.2.B. Toleranţa, în sensul discutat, este declarată ca obligatorie atît pentru fiecare om în parte, cît şi pentru grupuri sau chiar state întregi. Toleranţa trebuieşte exercitată, adică ea este obligatorie să fie practicată la toate nivelurile de existenţă a omului şi a societăţii: „Toleranţa trebuie exercitată de către indivizi, grupuri şi state.”

Practicarea implică un mod de viaţă conform valorilor practicate. Toleranţa UNESCOiană este impusă prin forţa legii şi a puterii de stat ca mod de viaţă pentru orice cetăţean, pentru instituţiile societăţii – familie, întreprindere, localitate, şcoală, Biserică, organe de stat etc. Toate formele de activitate umană – petrecerile, înmormîntările, munca, creaţia, odihna, prietenia etc. - trebuie să fie îmbibate, năclăite de toleranţă, căci altfel ele sînt tratate drept amorale şi ilegale, contravenţional sau penal, precum şi periculoase politic. Adică, aceste instituţii sociale trebuie să fie ori tolerante, ori să nu existe.

De aici vine marea ticăloşie promovată la nivel legislativ în UE şi alte cîteva ţări din civilizaţia apuseană (bunăoară, Canada) care se numeşte „homofobie”. Dacă vreun cetăţean îşi exprimă public, inclusiv într-un cadru privat, nu că dezaprobarea homosexualităţii, ci simpla neacceptare a ei ca ceva plăcut, just, atunci el este pedepsit de la amendă pînă la ani de puşcărie. Cetăţeanul tebuie să fie ori tolerant (faţă de subculturile minorităţilor netradiţionale), ori să nu existe ca cetăţean, adică să fie închis, exclus din societatea tolerantă.

Toleranţa este intolerantă, astfel, prin definiţia ei adoptată de UNESCO. Mai exact, majorităţii i se impune toleranţa faţă de minoritarii netradiţionali, iar aceştia au tot dreptul să fie intoleranţi cu majoritatea tradiţională, reducînd-o ori la tăcere, ori la dispariţie prin puşcării. Practic, avem de a face cu dictatura minoritarilor netradiţionali, adică a persoanelor afectate de grave abateri culturale, psihosociale şi, uneori, psihice, asupra majorităţii unei ţări.

Astfel, orice popor îşi pierde dreptul la suveranitate, la autoguvernare, la independenţă, aceasta fiind subordonată dictaturii oricăror minoritari netradiţionali, adică confecţionaţi peste noapte. Nici o problemă a nici unui popor nu mai poate fi rezolvată dacă soluţia nu este acceptată de agresorii culturali căci, deh, ei vor ca orice soluţie să prevadă aplicarea „valorilor” lor netradiţionale, deoarece în caz contrar ei au dreptul să învinuiască poporul majoritar de intoleranţă.

Prin urmare, toleranţa democratică reprezintă în practică lipsirea oricărui stat semnatar de suveranitate, precum şi a poporului majoritar al oricărei ţări de dreptul de a-şi decide soarta, adică, de aceeaşi suveranitate. Toleranţa democratică este antidemocratică (în sensul clasic al conceptului de democraţie) şi limitează pînă la abolire suveranitatea popoarelor şi a statelor care o exercită.

1.3. „Toleranţa implică respingerea dogmatismului şi a absolutismului şi afirmă standardele stabilite în instrumentele internaţionale ale drepturilor omului.”

Definiţia UNESCO a toleranţei nu defineşte conceptul de „dogmatism” şi nici cel de „absolutism”, de aceea, implicit, se consideră că sensul lor este cel din limbajul uzual, adică cel din dicţionarele explicative ale limbilor oficiale ale UNESCO – engleza şi franceza. Pentru „dogmatism” avem următoarele definiţii:

Dogmatism: Le petit Robert: caracterul credinţelor (religioase, filozofice) care se sprijină pe dogme. Afirmarea unor opinii care nu suferă obiecţii. Dicţionarul electronic al limbii engleze: Afirmarea unor opinii fără dovezi. Iar DEXI spune: Mod de gîndire rigid, necritic, care operează cu teze, idei considerate adevăruri imuabile şi valabile oricînd. Atitudine teoretică şi practică bazată pe caracterul indiscutabil al dogmei.

Pentru „absolutism” avem definiţiile:

Absolutism: Dicţionarul electronic al limbii engleze: doctrină, principiu, standard absolut, apărarea importanţei absolute a unei idei, doctrine, standard. Scribner-Bantam: starea de a fi fără îngrădiri, fără limitări.

Noi, creştinii, considerăm drept dogme acele aspecte ale Adevărului absolut, ale Dumnezeului Unu în Treime, pe care El Însuşi ni le-a descoperit. Dogmele credinţei noastre sînt formulate în Simbolul Credinţei – Crezul nostru. Aceste dogme sînt pentru noi absolute, imuabile, valabile oricînd, neîngrădite de nimic. Noi, ortodocşii, sîntem, astfel, prin însăşi credinţa noastră, prin identitatea noastră, sîntem calificaţi drept dogmatişti şi absolutişti. Prin faptul însuşi că noi credem cu toată tăria, fără nici o îndoială în Hristos ca Mesia, Mîntuitor, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfînta Treime şi celelalte, sîntem deja categorisiţi drept adepţi ai dogmatismului şi ai absolutismului. De altfel, dogma însăşi are, prin definiţia sa, o valoare absolută.

Dacă e să fim toleranţi, atunci trebuie să respingem dogmatismul şi absolutismul nostru, adică să ne lepădăm de Crez, de Hristos ca de Fiul lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuşi, de Biserică ca păstrătoarea şi exprimătoarea Adevărului etc.

Teoreticienii toleranţei ne explică foarte clar aceasta: „Practic, orice convingere – religioasă, politică sau culturală – poate conduce la intoleranţă în cazul în care ea – convingerea – nu lasă loc pentru nici o îndoială de negreşelnicia (infailibilitatea) ideilor în care credem şi de falsitatea viziunilor pe care le tăgăduim.”

Astfel rezultă că dacă noi, creştinii, nu avem îndoială de negreşelnicia dogmelor noastre înseamnă că noi sîntem intoleranţi, adică faţă de noi trebuiesc aplicate de către alţi „indivizi, grupuri, stat şi state” „cerinţe juridice şi politice” ca să ne impună renunţarea la dogmele noastre ca la ceva absolut adevărat. La fel, noi, creştinii, trebuie să recunoaştem că alte credinţe nu pot fi false, ci conţin şi ele Adevărul. Atunci se iscă întrebarea: de ce să mai fim creştini dacă ne-am îndoi de faptul că Hristos este Unul din Sfînta Treime Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastră şi a înviat din morţi deschizîndu-ne Raiul ? De ce atunci să respingem alte credinţe dacă am trebui să avem sincer îndoieli privind falsitatea lor ?

Deci, a fi creştin este incompatibil cu a fi tolerant (în sensul UNESCO), precum şi a fi tolerant este incompatibil cu a fi creştin. Deşi, pornind de la înţelesul obişnuit al cuvîntului „toleranţă”, creştinii sînt total toleranţi cu purtătorii oricăror alte idei, valori, dar tăgăduiesc tranşant acele valori care sînt în contradicţie cu valorile creştine: „Iubeşte-l pe păcătos, urăşte păcatele lui.”

Spre deosebire de această înţelegere de către creştini a atitudinii faţă de „felul de a fi om” al altora, UNESCO ne impune aplicarea pedepselor („cerinţe juridice şi politice”) pentru oamenii, grupurile, statele care nu tolerează ideile altora, ale minorităţilor netradiţionale. Adică, noi tolerăm oamenii ca purtători ai unor valori diferite de ale noastre şi nu tolerăm acele valori, pe cînd UNESCO, dimpotrivă, tolerează orice idei în afară de ale noastre şi nu ne tolerează pe noi ca pe purtătorii credinţei în Hristos, exercitînd asupra noastre cerinţe juridice şi politice.

Pervertirea atît de radicală şi, totodată, aparent subtilă a sensului originar al cuvîntului „toleranţă” o vedem şi în următorul citat din teoreticienii toleranţei UNESCOiene: „Toleranţa ... ne cere să înţelegem că adevărul nu poate fi simplu, că el are multe feţe şi că există alte vederi capabile să verse lumină pe diferite aspecte ale adevărului. Capacitatea de a înţelege alte aspecte ale adevărului se datorează şi ... smereniei religioase care este gata să recunoască caracterul trecător al celui mai „absolut” adevăr dintre toate adevărurile.”

Astfel, potrivit citatului, renunţarea la propria credinţă este calificată deja drept virtute, deoarece această lepădare de Hristos este numită „capacitate de a înţelege alte aspecte ale adevărului”. Mai mult chiar, „capacitatea” de a te lepăda de Hristos „se datorează ... smereniei religioase” ! Cu cît mai „smerit” eşti în religia ta cu atît mai mare îţi este capacitatea de a te lepăda de ea. Cu cît mai mult ne pocăim noi, creştinii, pentru păcatele noastre în faţa lui Hristos („Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut ...”), cu atît mai „capabili” sîntem de a ne lepăda de El. Adică, potrivit acestor „tolerantologi”, pocăinţa este condiţia necesară pentru lepădarea de Hristos. Este greu sau chiar imposibil să scorneşti o perversiune mai mare decît aceasta !

Ba încă şi mai mult: „smerenia” înseamnă că „sîntem gata să recunoaştem caracterul trecător al celui mai „absolut” adevăr dintre toate adevărurile.” Adică, faptul că Hristos este Mîntuitorul, Unul din Sfînta Treime, Cel Întrupat şi Înviat, nu trebuie să aibă un caracter absolut, ci unul trecător.

Prin urmare, noi, creştinii, sîntem cea mai directă ţintă a bîtei numită de către UNESCO „toleranţă” şi faţă de noi urmează să se aplice cerinţele juridice şi politice pentru a asigura toleranţa noastră, adică lepădarea de către noi a credinţei noastre, a felului nostru de a fi oameni.

Teoreticienii toleranţei ne explică foarte insistent că toleranţa mu poate fi tolerantă faţă de intoleranţi, adică toleranţii, cei care vor să fie trataţi cu toleranţă în spiritul UNESCO au dreptul şi chiar datoria să fie intoleranţi cu majoritarii care se înverşunează să ţină la valorile lor tradiţionale: „Orice grupuri care propovăduiesc ura naţională, rasială, religioasă sau un alt fel de exclusivism nu pot fi obiect al toleranţei. „Nici un fel de toleranţă faţă de intoleranţi!”

Orice absolutism este deja, prin definiţie, exclusivist: Adevărul este întotdeauna Unul, de aceea e şi Adevăr, dar nu o opinie, o părere. Iar apologetul democraţiei, teoreticianul liberalismului, renumitul Carl Popper este şi mai explicit: „În numele toleranţei trebuie să proclamăm dreptul de a fi intoleranţi faţă de cei intoleranţi. Trebuie să punem în afara legii toate mişcările care mărturisesc intoleranţa şi să calificăm aţîţarea la intoleranţă drept o crimă la fel ca şi omuciderea, răpirea de copii sau comerţul cu sclavi.”

Este evident, că noi, creştinii, potrivit definiţiei UNESCO a toleranţei, sîntem tocmai cei vizaţi de ea drept intoleranţi şi anme faţă de noi trebuie aplicate „cerinţele juridice şi politice”, iar Carl Popper chiar şi excplicitează în ce anume constau aceste cerinţe juiridice şi politice: „Trebuie să punem în afara legii toate mişcările care mărturisesc intoleranţa şi să calificăm aţîţarea la intoleranţă drept o crimă la fel ca şi omuciderea, răpirea de copii sau comerţul cu sclavi.”

Astfel, democraţii, liberalii cheamă ca Biserica lui Hristos, adică noi, creştinii, să fim puşi în afara legii, iar mărturisirea de către noi a lui Hristos ca Mesia, Mîntuitorul lumii, să fie tratată drept „crimă la fel ca şi omuciderea, răpirea de copii sau comerţul cu sclavi”. Felul nostru de a fi oameni, adică de a fi creştini, este deja o crimă pasibilă de puşcărie pe viaţă, căci aceasta este pedeapsa pentru omucidere, răpirea de copii, comerţul cu sclavi.

Pînă acum am văzut cu claritate ce înseamnă toleranţa – atît cea în limbajuil comun, de fiecare zi, cît şi ce înseamnă acest concept în limbajul juridic, în dreptul internaţional. Indiferent ce credem noi că este toleranţa, orice cuvînt al nostru, orice gest al nostru va fi calificat de instanţele judecătoreşti, de puterea de stat nu în sensul dicţionarelor explicative, ci în sensul definiţiei juridice, adică în sensul UNESCO.

Benedict MOLDOVEANU

(Va urma)

sursa: moldovanoastra.md