Cea mai grava criza a Basarabiei este criza spirituala. După decenii în şir de deznationalizare stalinista si comunizare au lasat in ceea ce era odinioara unul dintre cele mai fertile spatii ortodoxe romanesti un pustiu ateu lipsit de speranta. Kremlinul a impus Basarabiei in mod silnic autoritatea canonica a Patriarhiei Moscovei si a izgonit si deposedat biserica romana. In 1992, Patriarhia Romana a reinfiintat Mitropolia istorica a Basarabiei si absolut toti presedintii moldoveni, fie ca a fost vorba de Snegur, Lucinski sau Voronin, i s-au opus cu o furie neegalata decat de aceea a Patriarhului rus, Aleksei. A fost nevoie de o decizie a CEDO pentru a forta Chisinaul sa recunoasca dreptul Mitropoliei Basarabiei de a functiona. Nu credem ca exista un alt exemplu mai bun pentru a ilustra desertul moral si spiritual moldovean.Acum, cand Patriarhia Romana a infiintat trei noi eparhii, bolşevicul VladimirVoronin tuna si fulgera impotriva “agresiunii BOR”, iar Patriarhia rusa a anulat intalnirea celor doua Biserici, care urma sa aiba loc la Moscova pe motiv ca i-a fost incalcat “teritoriul canonic”. Numai in ortodoxia rusa, Imparatia lui Dumnezeu are granitele trasate cu creionul lui Stalin.
Nu credem ca exista o misiune mai importanta pentru Biserica Ortodoxa Romana decat renasterea spirituala si nationala a Basarabiei si speram ca ea va deveni proiectul de suflet al Prea Fericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Vă aşteptăm în Basarabia Prea Fericitule Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Capitolul III.
1. Mitropolia Basarabiei
“Sute de ani, am trăit înainte de toate în legea creştină. De la dânsa ne-am luat îndreptare, şi între cărţile ei sfinte am trăit.” Nicolae Iorga. În evul mediu biserica a avut un rol important în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Biserica ortodoxă s-a dezvoltat şi s-a organizat sub oblăduirea Bizanţului, dar a cunoscut şi influienţe slave. Românii s-au născut ca un popor creştin. Întemeierea primelor mitropolii a avut loc în Ţara Românească în 1359 la Argeş în timpul lui Nicolae Alexandru şi în 1370 la Severin în timpul lui Vladislav Vlaicu. În 1401 Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei. În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat de cele catolice. Religia ortodoxă era socotita tolerată. Biserica se bucura de sprijinul material al domnitorilor ţării şi al marilor boieri. Mitropolitul era primul sfetnic al domnului. Era locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, putea fi numit sau înlăturat de domn. Era membru important al Sfatului Ţării, asista la scaunul de judecată al domnului.
Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia 1812-1918
Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru este anexat de Imperiul Ţarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi istoric. Astfel, ca rezultat al războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Ţarist s-a apropiat tot mai mult de multrâvnitul Constantinopol, obiectiv suprem, pentru ţarul Petru I şi ulteriorii ţari ai Rusiei. Însă Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenţa ortodoxiei, deci esenţa viabilităţii miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”. Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise docilă statului) aveau interese la fel de mari, care le-au unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea expansiunii ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”. Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii cu Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cucerite ale Rusiei. Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de creştini, iar pentru aceasta urma să se aplice strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor. “Noul teritoriu anexat (…) aducea Imperiului Rus importante avantaje (…), constituind un pas important în direcţia strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin această politică se pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei”. Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să se ajungă la obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare, fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti”. Iar cultura era concentrată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni. Acest proces a fost ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui. Din start se cere a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până în 1812: Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii. Basarabia deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia. În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei: Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia. Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii. Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei. După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să înfiinţeze Seminarul Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau în limba rusă, limba română fiind un obiect obligatoriu de studiu. În septembrie 1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată necesitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a creştinilor”. Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând apar mai multe lucrări bisericeşti în limba română. Ştefan Ciobanu aprecia că “sub aspect tehnic, cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar”. În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pentru servirea noului regim. A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele menţinând vie conştiinţa naţională a basarabenilor prin studierea în limba română conform manualilor şi tradiţiei româneşti (anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855). Mitropolitul a acordat şi o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene, numind un “supraveghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această reorganizare au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost aduşi călugări de origine ucraineană şi rusă. Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un pretext pentru a modifica rangul Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de mitropolie, luându-se în consideraţie demnităţile persoanele ale mitropolitului”. De-acum încolo, Sf. Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de arhiepiscopie. Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul eparhial, a continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în timpul serviciului divin predica atât în rusă, cât şi în limba română. Totuşi, o dată cu decesul mitropolitului Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea făţişă a populaţiei autohtone, activând în toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. Dominaţia rusă a transformat Biserica întrun instrument de rusificare a populaţiei româneşti: Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. În urma acestei reorganizări, Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare împărţite în trei secţiuni. Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 1823. O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în programa şcolară s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de învăţământ superior din Imperiul Rus. Din această perioadă amintim şi zidirea a câtorva biserici mănăstireşti (la Dobruşa, Japca, Hâncu, Hirova etc). Această reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din “veche moldovenească” în “rusească”. O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Eparhiale din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse. În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii din Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în Seminar. (…) în a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti…”. Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe scaunul vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecvenţi al politicii de asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstoriile arhiepiscopilor Irinarh Popov (1844-1858) şi Antonie Şocotov (1858-1871) au fost o nouă pistă pentru accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit sub Pavel Lebedev (1871-1882), “reprezentant tipic al naţionalismului rus, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti”. Din 1871 limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de învăţământ, de cult şi civile. Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică (şcolile parohiale, mănăstireşti sau “şcoli spirituale”), la acest moment reuşindu-se impunerea limbii ruse, manualelor şi tradiţiilor ruse. În 1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă. Lebedev a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte. Câţiva ani mai târziu, în 1873, Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind nici o deosebire de alte provincii ruseşti. Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 a fost desfiinţată. În pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise şi pe ascuns, păstrând viu spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire rusească. În timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “…a prigonit pe toţi preoţii basarabeni care oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile româneşti de pe la biserici şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani”. Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a trebuit să depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul divin în limba română şi redeschizând tipografia bisericească. Următorii arhiepiscopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare peste care păstoreau; ei nu erau aleşi canonic, ci erau impuşi de Sinodul Bisericii Ruse, cu misiunea de a servi expansionismul rus.
Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte religioase (mişcarea inochentiştilor de la Balta care a luat amploare graţie faptului că era propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români din Basarabia la graiul natal în biserică i-a împins pe mulţi spre secte, care îşi desfăşurau activitatea lor prozeletistă în limba română. Deci, rusificarea era în toi şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din Basarabia şi arhiepiscopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să obţină redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă. În primul deceniu al sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti ale Bisericii locale: Limba română – limba serviciului divin. Renovarea Seminarului Teologic şi condiţia studiilor în limba română. Publicaţii religioase proprii, deci reînfiinţarea tipografiei. - Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice. Însă, Serafim Ciciagov (1909-19014), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezentant al absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleanţelor, reuşind să menţină politica de deznaţionalizare până în ajunul mişcării de renaştere naţională. Deci, în cei 107 ani de dominaţie ţaristă, Basarabia a fost supusă unui proces continuu şi crescendo de rusificare şi deznaţionalizare, care a fost pus în funcţiune şi prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât intereselor statului rus, cât şi ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în Basarabia, a constituit un abuz şi o încălcare a canonului 34 Apostolic şi a canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii. Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa creştinismului nu justifică şi nici nu acceptă astfel de “luminări” şi “binefaceri”, la care s-au recurs în Basarabia. Este evident că Biserica Ortodoxă Rusă a preluat metode laice de a se impune; deseori era folosită în scopuri “pur laice” şi “necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare întregii creştinătăţi şi creştinismului, ca religie a dragostei.
Stema Mitropoliei Basarabiei
Mitropolia Basarabiei este o biserică ortodoxă autonomă, de stil vechi, în cadrul Patriarhiei Române, reactivată pe 14 septembrie 1992. Mitropolia Basarabiei este recunoscută oficial drept succesoare spirituală, canonică, istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv. Prin statut, teritoriul Mitropoliei Basarabiei este cel al Republicii Moldova. În plus, în calitate de Exarh al Plaiurilor, Mitropolitul Basarabiei are jurisdicţie canonică asupra diasporei ortodoxe române din răsărit (fosta Uniune Sovietică şi diaspora Republicii Moldova). Potrivit propriilor date, Mitropolia Basarabiei numără 4 episcopii istorice sufragane, 15 protopopiate, 278 parohii şi 10 schituri sau mănăstiri. În calitate de Exarhat al Plaiurilor (extrateritorial), Mitropolia Basarabiei include mai multe comunităti din Federaţia Rusă, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, ca şi două parohii şi o mănăstire de călugari în SUA.
Structură
Potrivit primului articol al Statutului Mitropoliei Basarabiei, înregistrat la 30 iulie 2002 şi modificat la 7 martie 2006 prin ordinul nr. 33 al Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, „sub raportul orânduirii canonice şi administrative Mitropolia Basarabiei cuprinde următoarele eparhii istorice sufragane”:
Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, (fosta Episcopie a Hotinului), Episcopia Basarabiei de Sud (fosta Episcopie de Cetatea Albă şi Ismail), Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria).
Sub raportul orânduirii canonice şi administrative, eparhiile sunt grupate în Mitropolie.
Istoric
Mitropolia Basarabiei a fost creată după Marea Unire de la 1918 prin ridicarea Arhiepiscopiei de Chişinău la rangul de mitropolie. Decizia infiinţării a fost luata în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923. Organizarea propriu-zisă s-a facut prin legea de organizare a BOR din 1925. Ahiepiscopul de Chişinău, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei, pe 21 aprilie 1928. La acea dată, jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei cuprindea arhiepiscopia Chişinăului, episcopia Hotinului şi Bălţilor şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail. În timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941, şi mai apoi sub regim sovietic din 1944 până în 1992, Mitropolia Basarabiei şi-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Eparhia Chişinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ruse. Ca raspuns la cererile adunarii eparhiale din 14 septembrie 1992, Sinodul BOR din 19 decembrie 1992 a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Dat fiind contextul istoric, ea este acum autonomă şi urmează stilul vechi. Petru Paduraru, fostul episcop de Bălţi al Mitropoliei Chişinăului şi a devenit mai întâi locţiitor, şi mai apoi, din octombrie 1995, mitropolit al Basarabiei şi exarh al plaiurilor, cu drept de jurisdicţie extrateritoriala asupra românilor ortodocşi din diaspora de răsărit. A fost înregistrată oficial de guvernul Republicii Moldova la 30 iunie 2002. Şi-a reactivat mai multe structuri sufragane, dintre care cele mai importante sunt: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, Seminarul Teologic „Mitropolit Gurie Grosu” din Chişinău. Şi-a reactivat sau creat instituţii specializate cum ar fi Institutul Teologic Ortodox din Moldova, Seminarul Teologic „Mitropolit Visarion Puiu”, „ASCOR” Misiunea Socială „Diaconia”, Frăţia Ortodoxă Română, Arhiva Mitropoliei Basarabiei, Centrul de pelerinaj „Emaus”, „AMFOR din RM” (Asociaṭia Medicilor si Farmaciştilor Ortodocşi Români din Republica Moldova) şi publicaţia „Misionarul”. A fost recunoscută oficial de autorităţile de la Chişinău drept „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în 1944 inclusiv”. Petru Păduraru este actualul Mitropolit al Basarabiei.
Intrarea Arhiepiscopiei Basarabiei sub ascultarea Sinodului de la Bucureşti
Românii din Basarabia au fost supuşi unei politici de rusificare, după anexarea acestei părţi a Moldovei de către Imperiul Ţarist în 1812. Pe 23 mai 1918, după izbucnirea Revoluţia Socialistă din Octombrie, patriarhul Tihon al Moscovei a dat deplină libertate Bisericii Basarabene, ca ea, prin congresul său eparhial, să-şi hotărască soarta şi să aleagă cu ce biserică autocefală şi în ce legături vrea sa fie. La 26 ianuarie 1918 arhiepiscopul Anastasie Gribanovski al Chişinăului a format o comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al Republicii Moldoveneşti, spre realizarea unei vieţi bisericeşti autonome, ca urmare a independenţei politice faţă de Imperiul Rus. În cadrul acestei comisii s-a discutat problema raportului bisericii basarabene faţă de cea română. Autorităţile române au adoptat faţă de episcopul Gribanovski o atitudine de ameninţare. În cele din urmă arhiepiscopul Gribanovski şi cei doi episcopi vicari ai săi s-au refugiat la Belgrad. La 7 aprilie 1918 a fost trimisă o delegaţie la mitropolitul Pimen de la Iaşi. Acesta a explicat delegaţiei basarabene că prin independenţa politică a Basarabiei s-a restabilit legătura canonică a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Mitropolitul de Iaşi a arătat că problemele bisericeşti din Basarabia privesc întreaga Biserică Ortodoxă Română, fapt care a dus la fuga arhiepiscopului Anastasie de la Chişinău la Belgrad. Plecarea lui Anastasie, arhiepiscop legitim al Chişinăului, a declanşat contenciosul bisericesc româno-rus, care durează până în prezent. Simion Mehedinţi, ministrul de atunci al Cultelor, s-a pronunţat în sensul că Sinodul de la Bucureşti ar fi avut numai de câştigat dacă arhiepiscopul Anastasie ar fi acceptat sa intre în rândurile sale. Sfântul Sinod de la Bucureşti a decis ca episcopul Huşilor, Nicodim Munteanu, să conducă treburile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular. Începând cu februarie 1919 arhiepiscop al Chişinăului a fost numit Gurie Grosu. La 30 decembrie 1919 Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti reunite, întrunit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca „după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă”.
Ridicarea la rang de mitropolie
Pe parcursul anului 1927 Adunarea Eparhială de la Chişinău a adresat Sfântului Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, avându-l în frunte tot pe Gurie Grosu. Drept urmare arhiepiscopul Gurie Grosu a primit din partea Sfântului Sinod de la Busureşti rangul de mitropolit al Basarabiei, decizie confirmată de autorităţile române prin Decret Regal. I-a avut ca mitropoliţi, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944 pe Gurie Grosu şi Efrem Enachescu. Alţi episcopi eparhioţi în Mitropolia Basarabiei au fost Nicodim Munteanu, Cosma Petrovici, Nectarie Cotlarciuc, Justinian Teculescu, Dionisie Erhan, Policarp Moruşca, Antim Nica, Visarion Puiu, Tit Simedrea, Partenie Ciopron şi Benedict Ghiuş.
Ocupaţia sovietică din 1940 şi războiul
În momentul intrării tancurilor sovietice în partea de răsărit a României, Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Cea mai mare parte dintre ele au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate sau distruse complet. 57 de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, care nu au acceptat jurisdicţia impusă de Moscova, au fost martirizaţi prin împuşcare, schingiuire sau alte forme. Alţii au fost deportaţi în Siberia. În 1941 Mitropolia Basarabiei şi-a reluat activitatea sub oblăduirea Sindodului Bisericii Ortodoxe Române. Odată cu avansarea liniei frontului spre răsărit şi trecerea intefluviului Nistru-Bug sub administraţie civilă românească, Patriarhia Română a organizat iniţial la Tiraspol, iar apoi la Odesa Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria. În 1942 Mitropolitul Efrem Enăchescu a dispus să fie întocmit Martirologiul Bisericii Basarabene.
Reactivarea străvechimii noastre ortodoxe
Fericită revenirea Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul pruto-nistrean, străvechi pământ şi românesc, şi ortodox. Poporul român s-a născut aici „sedentar şi casnic”, pe vatră geto-dacică, dar şi ortodoxă, comună pentru întreg poporul român. Şi până la 1400, şi după 1812, ortodocşii Basarabiei erau conduşi de episcopul Tomisului, apoi al Sucevei şi Iaşiului. Legăturile mănăstirilor, schiturilor şi bisericilor basarabene (prin liturghie, cărţi în limba română sau tradiţie isihastă) cu Mitropolia de la Suceava şi Iaşi, apoi Patriarhia de la Bucureşti, nu s-au întrerupt nici în cei mai grei ani ai ocupaţiilor ruseşti. Unirea de la 27 martie 1918 a reuşit fiindcă tot clerul şi mirenii Basarabiei au dorit să rămână şi români, şi ortodocşi, nu ateişti şi comunişti. Mitropolitul Gurie Grosu, născut la Nimoreni, aproape de vechea Căpriana, a sfinţit Actul Unirii. Mulţi dintre mitropoliţii, episcopii şi duhovnicii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX sunt basarabeni get-beget. Rusia Kieveană a fost creştinată politic după anul 980. Românii s-au născut creştini în spaţiul canonic sfinţit, după anul 33, de Apostolul Andrei. Pe la 950, „malul drept al Nistrului” (Constantine Porohyrogenitus, De Administrando Imperio, Londra, 1949, cap. 37, 58-67) era demult împânzit „cu biserici şi cruci vechi”. Geto-dacii erau monoteişti, slavii de răsărit erau politeişti chiar şi în secolul X. În spaţiul românesc există biserici paleocreştine dinaintea războiul lui Traian cu Decebal. Stră-românii au dat lumii creştine în sec. IV-V pe marii călugări dobrogeni. Cum să nu se revendice ortodocşii români de la Ioan Casian? Slavii erau păgâni când au invadat Balcanii în secolul VI. Recent, arheologii au descoperit în Ardeal un cimitir creştin dinaintea cumanilor şi maghiarilor. Mănăstirile rupestre creştine de pe Nistru, vreo 45 la număr, au fost în tot mileniul întâi hotar dintre creştinii sedentari şi nomazii din stepa rusă şi s-au săpat lângă dave geto-trace, unele datând din secolul XI BC. Suntem ortodocşi români prin tradiţie şi istorie, prin geneză şi limbă. Actuala mitropolie a Moldovei - creată politic, prin ocupaţie velicoderjavnică şi genocid comunist - susţine că episcopiile reactivate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române încalcă principiul statalităţii ortodoxiei. Dar ce caută Patriarhia Rusă pe teritoriului „statului independent R. Moldova”? Ce caută mitropolitul Moscovei pe teritoriile creştinate cu 1000 de ani înainte de a se creştina Rusia? de Andrei Vartic Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, supunând credincioşii şi clericii ei persecuţiei metodice şi sistematice. La 26 ianuarie 1999 Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând încălcarea dreptului la libertate religioasă de către autorităţile Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei a fost reprezentantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de deputatul basarabean Vlad Cubreacov şi avocatul americano-britanic John Warwick Montgomery. Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg a constatat încălcarea prevederilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către autorităţile Republicii Moldova şi a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, obligând Republica Moldova la plata de daune morale în valoare de 20.000 Euro. Această decizie a dus la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile Republicii Moldova.
Organizarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Basarabiei
Mitropolia Basarabiei revendică restituirea în integrum a imenselor sale proprietăţi confiscate, naţionalizate, spoliate sau ridicate în orice alt fel de către regimul sovietic de ocupaţie şi deţinute în prezent de guvernul Republicii Moldova. În acest subiect, Mitropolia Basarabie a adresat o nouă plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mitropolia Basarabiei şi-a reactivat eparhiile istorice sufragane, iar autorităţile Republicii Moldova le-au admis in legalitate în perioade diferite: Arhiepiscopia Chişinăului (în 2004), Episcopia de Bălţi (fosta Episcopie a Hotinului, în 2004), Episcopia Basarabiei de Sud (fosta Episcopie a Cetăţii Albe – Ismail, în 2006) şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, în 2006). Din octombrie 1995 Mitropolia Basarabiei are rangul superior de Exarhat al Plaiurilor şi la ea pot adera, extrateritorial, comunităţi ortodoxe române din afara Republicii Moldova. Statutul de Exarhat al Plaiurilor este recunoscut de autorităţile Republicii Moldova.
Stema
Stema Mitropoliei Basarabiei
Potrivit tradiţiei heraldice bisericeşti, Mitropolia are o stemă proprie care este utilizată în antetul Mitropoliei, sigiliul Mitropoliei, ştampila personală a Mitropolitului, pe frontispiciul publicaţiilor bisericeşti şi pe foaia de titlu a tipăriturilor bisericeşti, este brodată cu fir de aur pe steagul Mitropoliei, sculptată pe frontispiciul Catedralei şi pe tronul mitropolitan. Stema Mitropoliei Basarabiei reprezintă: un scut de argint cu un brâu roşu, încărcat cu icoana Învierii Domnului, timbrat cu mitră de aur, aşezat pe o cârjă episcopală şi o cruce de aur, încrucişate, însoşite de omofoare albastre încărcate cu cruciuliţe de aur, brodate cu galon şi franjuri de aur, şi având în partea inferioară o eşarfă roşie desfăşurată în trei segmente de bază pe care sunt imprimate cu majuscule, în limba română, cuvintele „ÎNTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINĂ”.
.2. Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria
Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria este o structură canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Denumirea actuală este de Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria şi este parte componentă a Mitropoliei Basarabiei. Înregistrată de Guvernul Republicii Moldova.
Perioada celui de-al doilea război mondial
În perioada celui de-al doilea război mondial Patriarhia Română a desfăşurat o lucrare misionară ortodoxă în interfluviul Nistru-Bug. Acest teritoriu plasat temporar sub administraţia civilă română, având o suprafaţă totală de 29 733 km² şi o populaţie de 2 326 266 de locuitori, a fost condus de Guvernământul Transnistriei şi organizat în 13 judeţe (Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastrului, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin) cuprinzând 64 de raioane şi 2 municipii (Odesa şi Tiraspol) cu 15 comune urbane, 18 suburbane şi 1 363 de comune rurale pentru cele 2.568 de sate şi 72 de cătune din întreaga provincie. În luna septembrie 1941 aici şi-au desfăşurat activitatea mai multe echipe de misionari, veniţi din toată Ţara: echipa Arhiepiscopiei Chişinăului în frunte cu părintele Teodor Rudiev, cea a Episcopiei Huşilor în frunte cu Episcopul Grigorie Leu, iar cea a Mitropoliei Sibiului şi Făgăraşului în frunte cu Mitropolitul Nicolae Colan. Începând cu luna octombrie 1941 în Transnistria au venit şi alte echipe de preoţi şi monahi misionari, între aceştia mulţi din Episcopia Hotinului, Arhiepiscopia Chişinăului şi Mitropolia Olteniei. Alţi ierarhi care au efectuat vizite canonice în cuprinsul Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost: Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, Mitropolitul Olteniei Nifon, Mitropolitul Basarabiei Efrem Enăchescu, Episcopul Oradei Nicolae, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail Policarp Moruşca şi Episcopul Armatei Partenie Ciopron. Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria a fost înfiinţată la 15 august 1942, având sediul la Tiraspol, iar din octombrie 1942 – la Odesa. Misiunea a cuprins iniţial 13 protopopiate de judeţ şi una a municipiului Odesa. Cele 14 protopopiate cuprindeau 64 de subprotopopiate. Iniţial Misiunea a fost condusă de arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, asistat de arhimandritul Antim Nica în calitate de vicar. Arhimandritul Iuliu Scriban a fost înlocuit la 6 noiembrie 1942 de Mitropolitul Visarion Puiu. În 1943, provincia a fost organizată din punct de vedere administrativ-canonic în trei noi eparhii ortodoxe şi anume: 1. Balta, în nord, 2. Odesa, în sud, şi 3. Tulcin în centru.
Aceste eparhii au fost conduse de doi ierarhi şi un locţiitor de episcop. Cancelaria Misiunii era compusă din 27 persoane, printre care şi un director, 3 consilieri mitropolitani, 2 inspectori bisericeşti, un revizor şi 4 şefi de servicii (administrativ, arhitectură, cultural şi economico-financiar). Arhimandritul Antim Nica, cel de-al treilea conducător al Misiunii, odată cu demisia Mitropolitului Visarion Puiu. Unul martorii acelor timpuri descria sarcina care îi revenea Patriarhiei Române astfel: „..Situaţia era următoarea: Biserica ortodoxă rusă ca instituţie desfiinţată, înalta ierarhie bisericească inexistentă, preotul înlăturat complet din viaţa satului, religia refugiată în familie sau în suflete.” „Momentul istoric actual oferă Bisericii ortodoxe române un prilej unic pentru a face cunoscut, prin faptă şi cuvânt, idealul creştin şi a răspândi învăţătura evangheliei în lumea comunistă de până ieri. (…) Problema care se pune acum (…) e îndepărtarea comunismului din suflete. Iar întrebarea pe care trebuie să şi-o pună conducerea Bisericii Ortodoxe Române e următoarea: ce punem noi în loc?” După 23 de ani de putere sovietică, în Transnistria mai funcţiona doar o singură biserică, în raza cimitirului nr. 2 din Odesa, avându-l ca paroh pe preotul de origine română Vasile Braga. Nici un ierarh ortodox nu exercita jurisdicţie canonică în teritoriu. Din cele 891 de biserici ortodoxe parohiale sau mănăstireşti care funcţionau în provincie în 1917, fuseseră demolate 258, altele 269 fuseseră distruse parţial, iar 363 fuseseră transformate în clădiri cu destinaţie profană (depozite, cluburi, centre de agitaţie comunistă etc). Nici una din cele 13 mănăstiri şi schituri de până la 1917 nu mai funcţiona în 1942. În primul an de activitate a Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost redeschise 12 mănăstiri şi schituri şi anume: 1) Fântâna Mare (Bolşoi Fontan), 2) Sfântul Patelimon, 3) Sfântul Arhanghel Mihail, 4) Sfânta Înviere, 5) Sfântul Andrei şi 6) Sfânta Cruce din municipiul Odesa, 7) Sfântul Antonie (Osipovca) şi Sfântul Mihail (Coşniţa, Dubăsari din judeţul Dubăsari, 9) Sfânta Treime, 10) Păsăţel şi 11) Berşad din judeţul Balta şi 12) Şargorod din judeţul Movilău. Mitropolitul Visarion Puiu a înfiinţat în provincie două aşezăminte de învăţământ bisericesc şi anume: Seminarul Teologic Ortodox din Odesa, cu predare în limba rusă, şi Seminarul Teologic Ortodox din Dubăsari, cu predare în limba română. Seminarul din Odesa l-a avut ca director pe protoiereul Teodosie Bogaci, fost director al Seminarului Teologic Ortodox din Ismail, iar cel de la Dubăsari – pe preotul Grigore Cristescu, fost profesor de teologie din Bucureşti. În unele localităţi au fost organizate cursuri preoţeşti. În cadrul Universităţii din Odesa a fost înfiinţată o Catedră de Teologie Ortodoxă, avându-l în frunte pe arhimandritul Iuliu Scriban, primul şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. La Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi au fost deschise grupe cu predarea în limbile ucraineană şi rusă pentru pregătirea unei noi generaţii de preoţi originari din Transnistria. Cu sprijinul Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române a fost înfiinţat la Odesa un Liceu Ortodox, condus de principesa Alexandrina Cantacuzino. În discursul său de rămas bun, din 26 ianuarie 1944, Gheorghe Alexianu avea să menţioneze acest fapt cu recunoştinţă. Religia, devenită materie obligatorie în şcolile publice, a fost predată, în afară de preoţi, şi de peste 200 de profesori de religie care au urmat la Odesa cursuri pregătitoare organizate de Misiune cu participarea unor profesori universitari din interiorul României. Mitropolitul Visarion Puiu a continuat opera arhimandritului Iulian Scriban de reconstrucţie a lăcaşelor de cult ortodoxe din provincie. Situaţia din 1 noiembrie 1943 era: 474 de biserici reparate, sfinţite şi redate cultului (dintre acestea 22 de biserici parohiale şi 3 mănăstireşti doar în municipiul Odesa), 118 biserici în curs de reparaţie, 41 de biserici noi în construcţie, 119 paraclise în funcţiune şi 16 paraclise în curs de amenajare. Doar 258 de biserici mai rămâneau către 1 noiembrie 1943 în ruină, dar ele intrau în atenţia administraţiei centrale a Misiunii pentru a fi reconstruite pe parcursul anului 1944. Întrucât vechea catedrală episcopală din Odesa fusese distrusă de sovietici, guvernatorul civil al Transnistriei George Alexianu a anunţat un concurs pentru arhitecţii din România în vederea construirii unei catedrale mitropolitane, ctitorie a Regelui Mihai I. Numărul deservenţilor de cult ortodocşi din Transnistria era în ianuarie 1943: 737 de deservenţi (dintre care 451 localnici şi 276 detaşaţi de la diverse eparhii din interiorul României). Dintre aceştia 461 erau preoţi parohi (dintre care 196 localnici şi 265 detaşaţi), 23 – diaconi (dintre care 18 localnici şi 5 detaşaţi) şi 253 – cântăreţi (dintre care 237 localnici şi 16 detaşaţi). Majoritatea deservenţilor de cult detaşaţi proveneau din cele trei eparhii ale Mitropoliei Basarabiei (250 de preoţi, 50 de ieromonahi şi 15 cântăreţi), fiind în mare parte cunoscători ai limbilor română, rusă sau ucraineană. Majoritatea preoţilor localnici, peste 150, erau întorşi din lagărele sovietice. Mulţi dintre aceşti preoţi au urmat cursuri preoţeşti de 6 luni la centrul eparhial din Chişinău. Mitropolitul Visarion Puiu a înfiinţat la Odesa o Tipografie bisericească, în care au văzut lumina tiparului revistele bilingve româno-ruse Foaia de zidire sufletească, Revista pentru copii, Transnistria creştină, Foaia Duminicală şi Viaţa creştină, peste 60 de mii de exemplare de cărţi de rugăciune în limba rusă şi peste 10 mii de exemplare în limba română, manualele Istoria Noului şi Vechiului Testament, Istoria Bisericii, manuale de religie pentru cursurile obligatorii din toate şcolile primare, Cântările Sfintei Liturghii, calendare bisericeşti, tablouri instructive şi diverse broşuri cu caracter religios. Au fost înfiinţate ateliere pentru confecţionarea obiectelor de cult necesare bisericilor din provincie, de la veşminte preoţeşti şi vase liturgice, la clopote, candelabre şi iconostase. Misiunea a mai organizat o farmacie şi un ambulatoriu şi 12 cantine sociale.
Reactivarea
Mitropolitul Basarabiei, Petru Păduraru, în calitatea sa de Exarh al Plaiurilor a decis reactivarea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, la 25 noiembrie 2004. Actul de reactivare are următorul cuprins: “Noi, PETRU, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, Preşedinte al Sinodului Mitropoliei Basarabiei, în numele Sfintei şi celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi: a Tatălui şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, ţinând cont de vechimea creştinismului ortodox la fraţii noştri români de dincolo de Nistru, care de la începuturile Mitropoliei Moldovei şi Sucevei s-au aflat sute de ani sub părinteasca ei oblăduire, iar în alte timpuri şi sub oblăduirea Episcopiei Huşilor şi a Mitropoliei Brăilei, reacrivăm astăzi, 25 noiembrie, 2004, vechea Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, cu titulatura canonică de Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ca parte componentă a Mitropoliei Basarabiei reactivate la 14 septembrie 1992 şi înregistrate la Serviciul de Stat pentru problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova prin ordinul nr. 1651 din 30 iulie, anul 2002. (…) Binecuvântăm şi aprobăm Statutul Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, Statut care va fi prezentat autorităţii competente a Republicii Moldova în vederea înregistrării Episcopiei şi obţinerii de personalitate juridică conform legilor ţării. Rânduim ca Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria să folosească, potrivit tradiţiei heraldice a Bisericii noastre, stema istorică a Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, care a funcţionat până în anul 1944. Confirmăm, de asemenea, dreptul Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria de a-şi reactiva şi înregistra în ordinea stabilită vechile sale structuri şi aşezăminte, spre binele fraţilor noştri ortodocşi, clerici şi mireni, de pe acele Plaiuri binecuvântate ale Moldovei de la Nistru.” Autorităţile guvernamentale ale Republicii Moldova au înregistrat oficial Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ca eparhie istorică sufragană a Mitropoliei Basarabiei, eliberându-i în acest sens un certificat prin care i se atestă personalitatea juridică moldoveană.
3.Politica bisericească a Patriarhiei Ruse în RSSM
Pactul sovieto-german din 23 august 1939 a şocat opinia publică europeană, căci, după ce ani în şir cele două mari puteri totalitare s-au atacat reciproc cu vehemenţă rar întâlnită, deveneau “peste noapte” prietene. Pactul Ribbentrop-Molotov nu a fost un act politic de moment, ci rezultatul unui calcul temeinic elaborat de ambele părţi, fiecare satisfăcându-şi “poftele” expansioniste. De fapt, cele două puteri şi-au delimitat sferele de influenţă în Europa, cu preţul desfiinţării sau mutilării unor state suverane. Printre ele era şi România Mare, care s-a pomenit într-o situaţie internaţională fără precedent. Izolarea politică, diplomatică şi militară a României, creată de erodarea sistemului ei de alianţe, s-a agravat considerabil prin încheierea acestui pact şi a anexei sale secrete, care constituia un atentat la adresa statului unitar român. Aşadar, marile puteri se înţeleseseră asupra sfărâmării integrităţii teritoriale a României, guvernul de la Moscova primind “undă verde” de la Berlin şi Roma pentru anexarea Basarabiei. Astfel, observăm tangenţa cu anul 1812, când, la fel, Basarabia este o “monedă de schimb” sau o “mascotă” pentru jonglarea dintre marile puteri, şi atunci şi acum - Turcia sau Germania nu aveau nici un drept istoric, juridic sau moral să negocieze pe baza Basarabiei, cedând-o Imperiului Ţarist sau Uniunii Sovietice. Deci, în urma ocupaţiei sovietice din 1940 Mitropolia Basarabiei a fost silită să-şi întrerupă activitatea. În primul rând trebuie notat că în locul ierarhilor români siliţi să se refugieze la Bucureşti, noile autorităţi sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chişinău. De îndată a dat dispoziţii ca slujbele să se facă în slavoneşte, iar Crăciunul şi celelalte sărbători să se ţină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viaţa liturgică. A rămas la Chişinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici. “Dacă privim în trecutul Bisericii noastre cu greu se mai pot găsi pagini echivalente în tragism cu cel pe care experimentul comunist le-a adus, o dată cu anul 1940, şi pe meleagurile româneşti”, consemnează cercetătorii domeniului. Relatările martorilor oculari, făcute după mai bine de 50 ani sunt zguduitoare. Autorităţile bolşevice au comis multe crime chiar în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde se aflase Consistoriul Bisericesc şi fabrica de luminări, iar sovieticii stabiliseră secţia de spionaj a N.K.V.D.- ului. Aici s-au găsit şi instrumentele de tortură. La fel, s-au profanat şi clădirile Seminarului şi a Facultăţii de Teologie, şcolile bisericeşti etc., toate fiind transformate în închisori pentru civili, militari, inclusiv şi preoţi. Majoritatea bisericilor din Chişinău au fost transformate în depozite, grajduri, săli de spectacole, cinematografe. Crucile de pe turle au fost coborâte, iar cele în relief au fost acoperite cu panouri roşii ce reprezentau secera şi ciocanul sau portretele lui Stalin şi Lenin. Într-adevăr, instituţiile bisericeşti, preoţii şi slujitorii bisericilor au fost cel mai mult afectaţi de invadarea comunistă. După cum afirmă Mihai Pelin, “mai ales preoţii au fost împiedicaţi să se evacueze, iar bagajele lor erau abuziv confiscate”. Autorităţile bolşevice separau comunităţile săteşti de conducătorii spirituali prin cele mai odioase metode: asasinări ale preoţilor; - schilodări; - maltratări psihice şi fizice; - preoţi care au fost arşi de vii etc. Organe represive sovietice au jefuit şi devastat numeroase mănăstiri, cauzând distrugeri materiale însemnate, dar şi pierderi de vieţi umane. Deci, preoţii, au fost printre cei dintâi represaţi şi maltrataţi atât din cauza lipsei de respect a sovieticilor faţă de Biserică, cât şi ca urmare a consideraţiei de care se bucurau slujitorii altarului din parte enoriaşilor.
Devastarea, distrugerea, închiderea a numeroase locaşuri de cult, maltratarea şi batjocura – acestea sunt cuvintele care descriu situaţia apocaliptică din anul 1940 vis-a-vis de spiritualitatea din Basarabia. Fluxul de refugiaţi era mare, însă şi mai mare era “jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpânire românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de ani”. O parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprinsul României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credincioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei este binecunoscută, iar arestările şi deportările preoţilor au fost cele mai “uşoare” forme ale acestei atitudini. După intrarea armatei române în Basarabia şi Bucovina de Nord în 1941, autorităţile române au găsit Basarabia şi Bucovina de Nord jefuite şi distruse. S-a început reabilitarea acestei situaţii catastrofale şi, un rol deosebit a fost acordat Bisericii. Au fost reinstalate clopotele pe biserici, s-au efectuat reparaţii şi curăţenii ale locaşurilor sfinte, care au fost transformate în gunoişti sau depozite. S-au refăcut Catedralele mitropolitane din Chişinău şi Cernăuţi. Însă perioada revenirii acestor provincii la Regatul Român a fost de scurtă durată, căci la 24 august 1944 armata roşie a pătruns în Chişinău, iar calvarul comunismului, început pe teritoriul Basarabiei din anii 1940-1941, continuă şi mai inuman la a doua ocupaţie sovietică, devenită fatală pentru multe valori naţionale române, inclusiv şi pentru Biserica naţională, care a trecut prin momente grele. Printre primele victime ale regimului totalitar au fost preoţii, călugării şi ierarhii basarabeni, iar după 1945 majoritatea clerului românesc a ajuns ţinta represiilor. În anii de represii feroce 1944-1949, dar şi mai târziu, mulţi preoţi şi călugări au fost arestaţi, torturaţi, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale U.R.S.S. Cei rămaşi la parohiile lor erau permanent supravegheaţi de organele K.G.B., fiind impuşi la impozite grele şi diferite restricţii. Din cele peste o mie de biserici în Basarabia au fost închise aproximativ 500, între care şi catedrala (Soborul) din Chişinău. Bunurile Bisericii din Basarabia au trecut în proprietatea statului; obiecte de valoare din biserici şi mănăstiri au fost duse la muzeele de stat sau la Patriarhia Moscovei. Noile generaţii de preoţi din Basarabia s-au format în Seminarul din Odesa, iar o parte infimă a ajuns şi la Academiile teologice din Zagorsk (lângă Moscova) şi Leningrad. Unor tineri basarabeni şi bucovineni intraţi în cinul monahal li se încredinţau – după terminarea studiilor teologice – diferite posturi de răspundere în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar cârmuirea unor eparhii din interiorul fostei Uniuni Sovietice, pentru a-i îndepărta de conaţionalii lor. Iar aici, în Basarabia majoritatea parohiilor erau păstorite de preoţi recrutaţi din rândul cântăreţilor şi al credincioşilor, deci fără pregătire teologică. În multe parohii au fost numiţi preoţi de alt neam, care au început să slujească în slavoneşte; corurile şi cântăreţii foloseau melodiile specifice Bisericii ruse. S-a introdus “stilul vechi”. Obiectele de cult erau procurate cu mare greutate de la Patriarhia Moscovei, purtând şi ele amprenta artei bisericeşti ruseşti. Lipsa cărţilor de cult în româneşte a fost un alt motiv care a dus la “slavonizarea” cultului, preoţii basarabeni fiind nevoiţi să-şi procure cărţile de cult numai la Moscova. Corespondenţa cu centrul eparhial de la Chişinău se făcea numai în ruseşte. În spiritul acestei politici căsătoriile mixte au constituit un tradiţional mijloc de rusificare. După 1958 a urmat o nouă etapă în lupta împotriva religiei, fiind închise alte peste 300 de biserici ortodoxe, încât către anul 1988 rămase deschise numai 193 biserici, în care activau 230 preoţi, 12 diaconi şi 114 cântăreţi. La fel au fost desfiinţate, rând pe rând, dar mai ales după Hotărârea nr. 18 al şedinţei biroului C. C. al P. C. M. din 23.01.1959, cele aproximativ 20 de mănăstiri şi schituri, rămânând deschisă doar mănăstirea Japca, în care trăiau călugăriţe de naţionalitate rusă şi poloneză, fiind cunoscute încă din perioada interbelică ca partizani ai ideilor panslaviste şi a “stilului vechi”. La nivelul juridico-administrativ, în locul Mitropoliei Basarabiei a fost organizată la Chişinău o simplă Episcopie, (mai târziu Arhiepiscopie), dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuţi, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetăţii Albe, Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost desfiinţate. La cârma celor două eparhii care au rămas – Chişinău şi Cernăuţi – au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni. Astfel, la Chişinău au fost numiţi: episcopii Ieronim Zaharov (decembrie 1944 – februarie 1947) şi Benedict Poleacov (februarie 1947 – iunie 1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (iunie 1948 – 9 martie 1969), episcopul Varfolomeu Gondarovski (martie 1969 – octombrie 1972), arhiepiscopul Ionatan Karpolovici (octombrie 1972 – mai 1987) şi mitropolit Serapion Fadeev (mai 1987 – iulie 1989).
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Căpriana
Este bine cunoscută politica antireligioasă a regimului sovietic şi tendinţa lor de a folosi această politică cu scopul deznaţionalizării românilor din Basarabia. Obiectivele imperiale au fost constant puse în realizare pe parcursul întregii perioade de ocupaţie sovietică nu doar prin intermediul instituţiilor de stat şi a mijloacelor laice, dar şi prin contribuţia Patriarhiei Ruse, cât de paradoxal n-ar fi. Însăşi Patriarhia Rusă, fiind mult reprimată de autorităţi, s-a conformat situaţiei de supunere, activând tacit în vederea susţinerii “regimului nou” şi oprimării spiritualităţii naţionale din Basarabia. Astfel, Patriarhia Rusă în perioada sovietică a rămas fidelă autocraţiei statale, rămânând o unealtă eficientă în promovarea imperialismului sovietic (rus), care a însemnat paroxismul profanării ortodoxiei româneşti şi a comis, spre regret, cu ajutorul instituţiei patriarhale, acte criminale nemaiîntălnită în istoria Bisericii.
Martirologiul Bisericii Basarabene
La 3 decembrie 1943, Mitropolitul locotenent al Basarabiei, Efrem Enăchescu, emitea ordinul circular nr. 16649 către toţi clericii din parohii. În acel ordin circular se spunea, între altele: În timpul ocupaţiei sovietice (1940-1941) mulţi clerici basarabeni şi numeroşi creştini devotaţi Bisericii au fost martirizaţi, schingiuiţi sau deportaţi de stăpânirea ateistă. În vederea întocmirii unui MARTIROLOG al Bisericii basarabene, vă invităm a proceda de urgenţă la adunarea datelor necesare cu privire la aceşti clerici şi credincioşi – stabilind cu precizie când, unde şi în ce împrejurări au suferit aceştia din cauza prigoanei dezlănţuite de cei fără Dumnezeu. Preoţii vor face descrierea pe baza mărturiilor şi declaraţiilor date în scris de rudele, vecinii şi consătenii celor care au suferit din cauza bolşevicilor. Timpul şi împrejurările nefericite nu au mai îngăduit colectarea şi sistematizarea informaţiilor necesare întocmirii acelui Martirologiu al Mitropoliei Basarabiei, aşa cum şi-a dorit-o Mitropolitul Efrem Enăchescu. Abia peste 52 de ani, la 3 octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei, care şi-a ţinut lucrările la biserica Sf. Ierarh Nicolae din Chişinău sub preşedinţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Petru Păduraru, a decis crearea unei Comisii speciale în sarcina căreia a căzut întocmirea Martirologiului Mitropoliei Basarabiei. După multiple cercetări sistematice, am reuşit să identificăm mai mulţi preoţi basarabeni martirizaţi în timpul comunismului. Astăzi îi cunoaştem cu numele doar pe următorii 46 de clerici români din Basarabia martirizaţi de sovietici sau din cauza lor.
Lista martirilor Mitropoliei Basarabiei
1. Leonid ANTONOVICI, paroh la Iablona, judeţul Bălţi 2. protoiereul mitrofor Alexandru BALTAGA de la Călăraşi, supranumit #de Gala Galaction Luceafăr al Bisericii basarabene şi patriarh al preoţilor basarabeni 3. iconomul stavrofor Alexandru BOBEICĂ, profesor de religie la Liceul eparhial de fete din Chişinău 4. Vasile BODRUG, paroh la Duşmani, judeţul Bălţi 5. Teodor BUNESCU, paroh la Zubreşti, judeţul Lăpuşna 6. Anton I. CERNĂUŢEANU din Chişinău 7. Petre CERNĂUŢEANU din Chişinău 8. Vladimir I. CERNĂUŢEANU din Tighina 9. episcopul Teodosie CHIRICĂ 10. Istrati CHIRIŢĂ, preot paroh la Pituşca, judeţul Lăpuşna, împuşcat de sovietici în 1941, în pădurea de la Păuleşti 11. Alexandru CHIPEŢCHI din Chişinău 12. Dimitrie CIORNEI, paroh la Clişcăuţi, judeţul Hotin, ucis mişeleşte în 1940 de organele NKVD 13. Dumitru COZINSCHI, paroh la Troiţa, judeţul Tighina 14. Vasile DONCILĂ, slujitor la capela Liceului de băieţi Alexandru Donici din Chişinău 15. Alexei DRAJINSCHI, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna 16. Ion DULAP, paroh la Rădeni, judeţul Orhei 17. Constantin GÂRLOVEANU, paroh la Speia, judeţul Orhei 18. Mihail GHILI, paroh la Unţeşti, judeţul Bălţi, 19. Nicolae GOANŢĂ, împuşcat în cap, la vârsta de 36 ani, de către sovietici la Craiova 20. Alexandru GROSU, paroh la Olăneşti, judeţul Cetatea Albă 21. Nicolae GROSU, magistru în teologie, fost profesor la Academia Teologică din Kiev 22. Petru HAGIU, protopop de Cetatea Albă 23. Gheorghe MALEAVIN, paroh la Selemet, judeţul Tighina 24. Nicador MALESCHI, preot la Cetatea Albă 25. Sebastian MÂRZA 26. Gheorghe MIHALACHE, paroh la Căuşeni, judeţul Tighina 27. părintele MIZIUMSCHI, paroh la Volintiri, judeţul Cetatea Albă 28. Alexandru MOTESCU, preot la Tighina 29. Artemie (Auxentie) MUNTEANU, ieromonah, stareţ al mănăstirii Noul Neamţ 30. Gheorghe MUNTEANU, paroh al bisericii Regina Maria din Ismail 31. Boris NICOLAE, paroh la Baraboi, judeţul Bălţi 32. Theodor PETCU, paroh la Stohnaia, Rezina 33. părintele Constantin RUGHINOV din judeţul Tighina 34. Avacum RUSU, paroh la Mălăeşti, judeţul Bălţi 35. părintele Haralambie SAMBURSCHI, din jud. Tighina 36. părintele Marcel SMIROV, ucis prin împuşcare 37. Anatolie SPINEI, paroh la Dolna, judeţul Lăpuşna 38. mitropolitul Arsenie STADNIŢCHI 39. Porfirie ŞOIMU, paroh la Parcani, judeţul Soroca 40. Gheorghe TUDORACHE, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna 41. Mina ŢĂRUŞ, paroh la Camencea, comuna Cobâlca, judeţul Orhei 42. Mihail VASILACHE, preot misionar din Alcedar, judeţul Orhei 43. Ştefan ZAGORODNÂI, paroh la Suruceni, judeţul Lăpuşna 44. Dumitru ZAHARIA, paroh la Larga Veche, judeţul Cahul 45. arhimandritul Savatie ZUBCU, exarh al mănăstirilor din eparhia Cetatea Albă Ismail Cercetările continuă, întrucât numărul preoţilor Mitropoliei Basarabiei martirizaţi în timpul ocupaţiei sovietice este cu mult mai mare.
Asasinarea preotului de la Baraboi
Prin 1960, URSS declanşase o campanie acerbă de distrugere şi demolare, în modul cel mai barbar, nu
doar a sfintelor locasuri, ci şi a preoţimii… Cazul preotului şi a bisericii din satul Baraboi, r. Donduşeni, pare a fi cel mai rasunător din şirul altor crime comise de antihrişti. Chiar şi după atâţia ani, lumea continuă să vorbească despre tragedia preotului şi a dascălului, asasinaţi la comanda singrului partid aflat pe atunci la putere.
Deşi, pe atunci, cazul parea a fi investigat, organele de miliţie nu au găsit niciun vinovat. Din contra, au dat vina pe starea de ebrietate a feţelor bisericeşti, motiv din care s-a şi răsturnat chipurile căruţa, provocând moartea preotului. În acele condiţii, satul a început propria investigaţie. Aceasta s-a încheiat cu o crâncena răzbunare asupra unuia dintre presupuşii asasini ai parintelui Boris Nicolaev şi a dascălului Trifon Rabei. Pentru asasinarea preotului şi a dascălului aşa şi nu a fost condamnat nimeni. Moartea presupusului asasin, însă, a provocat condamnarea, în baza unor sentinţe extrem de dure, a 19 persoane. În acel dosar, 4 oameni au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, 2 la privatiune de libertate pe un termen de 15 ani, 4 - la 13 ani de inchisoare, 3 - la 12 ani, 2 - la 10 ani, 2 - la 8 ani şi 2 - la 5 ani de puşcărie. Alexandru Gandrabur este unul dintre cei doi condamnaţi la 15 ani de închisoare. Acum are 80 de ani şi trăieste tot la Baraboi. El spune că a fost condamnat pe nedrept şi că această nedreptate mai apasă ca o povară asupra sa şi asupra familiei sale. Preotul şi dascălul in aceeaşi căruţă Pe 4 ianuarie 1961, Vasile Lisnic, un om care se stabilise cu traiul la Baraboi, l-a luat pe preotul Boris Nicolaev şi pe dascălul Trifon Rabei la înmormântarea tatălui său, într-un sat vecin, Chetroşica, aflat la o distanţă de vreo 7 km. «Sigur că s-a intenţionat ca feţele bisericeşti să se reţină la înmormântare. După funeralii, Vasile Lisnic şi-a luat copiii şi nevasta şi a plecat acasă. Preotul şi dascălul urmau să se întoarcă la Baraboi cu Alexandru Lisnic, care işi asigurase fratele, Vasile, că va aduce acasă feţele bisericeşti… Când se intorceau în sat, pe moşia Baraboiului, cam la trei kilometri de primele case, în cale le-au ieşit vreo şase oameni, călări pe cai, şi i-au ucis. Pe preot l-au omorât pe loc, rasturnând căruţa în mlastina unui iaz. Dascălul, fiind un om mai voinic, s-a prefacut mort.
Asasinii au fugit, dar, nu zăbaviră, au revenit. Ei au constatat că dascălul nu mai era», povesteşte Alexandru Gandrabur varianta satului. Între timp, dascălul parcursese o cale scurtă, după care începu sa strige: «Oameni buni, ajutaţi-mă! Eu sunt dascălul de la Baraboi!» Asta au auzit sătenii, dar nu au ieşit să vadă ce se întâmpla. «Asasinii, auzind că dascălul strigă, l-au ajuns din urmă, i-au umplut gura cu pământ şi i-au dezbătut plămânii. L-au lăsat în câmp, unde, în scurt timp, a fost găsit de către anagajaţii fermei de găini. Unul dintre muncitorii de la acea ferma l-a întrebat cine a comis crima. În ultimele clipe de viaţă, dascălul a arătat pe degete că erau cinci. Aşa s-a şi stins…», continua să povestească bărbatul. Satul a organizat propria judecată Alexandru Gandrabur spune că, în timpul cositului de vară, lumea de pe câmp a găsit cârja dascălului. La cosit era şi Alexandru Lisnic, cel care a spus că, dacă lumea îl va chema la biserică, va spune cine a comandat asasinarea celor două feţe bisericeşti. “De aici a şi pornit totul…” În acel an, timp de 10 luni, organele de drept nu au condamnat pe nimeni pentru acea crimă, motiv din care satul a hotărât să facă propria sa cercetare. Pe 15 octombrie 1961, când în localitatea vecina era hram, creştinii din Baraboi s-au adunat la biserică. Ei l-au chemat şi pe Alexandru Lisnic, ca să afle de la el cine a pus la cale omorul preotului şi al dascălului. “Adunarea a durat de dimineaţă până seara. La biserică s-a adunat multă lume. În acea zi la biserică a venit şi un elev de clasa 10-a care a fotografiat de pe gardul bisericii. Cei care au fost fotografiaţi au şi fost condamnaţi. Aşa am fost condamnat şi eu, chiar dacă nu eram în nicio imagine foto”, spune Gandrabur. Tot în acea zi, spre seara, mulţimea l-a ucis pe Lisnic. Cineva spune că a fost impuns cu un suvac, alţii mărturisesc că Lisnic ar fi fost legat cu o frânghie şi tras prin curtea bisericii. Nu sunt excluse ambele variante… Alexandru Gandrabur crede că, dacă nu ar fi fost ucis Lisnic, partidul comunist ar fi suferit o mare ruşine… “Atunci când, la biserică, avea loc măcelul, o femeie a dat fuga până la preşedintele sovietului sătesc, care era la bufet şi bea… El i-a răspuns femeii că nu-i pasă de tot ce se întâmpla.” “Se ştie că partidul a pus la cale totul. Dacă i-ar fi judecat pe cei care au executat asasinarea, nu ar fi avut de suferit cele 19 persoane, printre care au fost şi trei femei. Au făcut satul de râs! Să fi lucrat cumsecade miliţia, ar fi fost ordine, până la urmă. Aşa, însă, au distrus şi Baraboiul, şi oamenii din sat. Oriunde în altă parte, dacă lumea afla că eşti din Baraboi, erai respins, fiind considerat un asasin”, mai spune Gandrabur. “Eu aveam socotelile mele cu oamenii din partid, de asta m-au şi arestat”, presupune el. Reabilitat după 12 ani de închisoare După acea răscoală de la biserică, tot în 1961, Gandrabur a fost condamnat la 15 ani de închisoare. “Eu am fost reabilitat… Am trimis o cerere la Prezidium, la Sovietul Suprem. Nu mi-au răspuns, lăsând problema mea la o parte, cu toate că pedeapsa era deja scoasă. Am făcut degeaba 12 ani de închisoare. Am fost închis la Soroca, Cricova şi Goieni”, işi aminteste omul printre lacrimi, dar şi cu o doză de sarcasm la adresa acelei perioade din istoria satului său. “Primarul să fi sunat la poliţie, nu s-ar fi întâmplat o crima atât de urâtă. Toţi au tăcut. Este clar ca omorul lui Lisnic a fost unul planificat, ca să nu se afle a cui a fost comanda de asasinare.” Alexandru Gandrabur mai spune că lumea comentează şi până astăzi acest caz şi consecinţele lui. Oamenii spun că preşedintele sovietului sătesc a murit de frică, paznicul de la ferma de cai, de unde au fost luaţi caii pentru asasini, tot a murit subit, iar responsabilului de la ferma de găini care cunostea câteva detalii, i s-au administrat nişte injectii, fiind transformat in neom… «Cineva, din sat, pentru că nu putea pleca pe lumea cealaltă, înainte de moarte, a recunoscut că a fost şi el printre făptaşi şi şi-a cerut iertare. Dar cine a mai fost acolo? Nu se ştie nici până azi!» La închisoare, Alexandru Gandrabur a citit o carte “plină de minciuni” cu titlul “Crimă în numele crucii”, scrisă de Pavel Meniuc, fost corespondent al ziarului sovietic “Tinerimea Moldovei”. Cu toate că cineva i-a furat cartea, el mai ţine minte că în acele pagini era scris că preotul şi dascălul ar fi fost în stare de ebrietate. Bătrânul crede că cele scrise erau o comanda politică, ca să acopere crima. Dar asta nu a fost totul. A mai urmat şi un film, pe care Alexandru Gandrabur l-a vizionat în închisoarea de la Soroca. A rugat de trei ori să-l vada. Filmul se numea “Prestuplenie vo imea boga”. “Imi amintesc, preotul şi dascălul parcă ciocneau paharele, mergând într-o căruţă. Acţiunea avea loc pe fundalul cântecului »Mai Volodea, dealu-i mare«. În film se arăta cum s-a răsturnat căruţa în iazul în care nici nu ar fi fost apă”, relatează Gandrabur despre filmul sovietic realizat în baza acelui subiect odios. Statul - dator cu 1964 de lei pentru 12 ani de nedreptate Întrebat dacă a încercat să se reabiliteze în urma nedreptei condamnări, Gandrabur spune: “Ş-apoi ce dacă am încercat? Am fost la Curtea Supremă de Justiţie. Unul mă trimitea la Snegur, iar altul la Lucinschi. Îmi reveneau 1964 de lei. Nu i-am mai văzut… De atunci am hotărât să nu mai merg nicăieri, că tot e degeaba.” Cei 12 ani de închisoare au fost nespus de grei şi pentru soţia lui Alexandru Gandrabur, Maria, acum de 79 de ani. Ea rămăsese acasă cu trei copii mici. “Trei copii de crescut şi normele pe deal de muncit…”, aşa descrie ea cei 12 ani de singurătate. Acum fiicele, Tatiana şi Larisa, o ajută să se gătească de Paşti. Acum câţiva ani, feciorul lor, Volodea, a suferit o boală grea şi a decedat. Despre cei 12 ani, trăiţi fără tată, Tatiana îşi aminteşte cum urmărea bocetul mamei şi rugăciunile îndelungate, şoptite în faţa icoanelor. 19 condamnaţi pentru viaţa asasinului Şi preotul, şi dascălul au fost înmormântaţi în cimitirul din Baraboi. În 2006, osemintele parintelui Boris au fost strămutate în curtea bisericii, unde a fost construit un cavou. “Pentru că a murit preotul şi dascălul, nu a fost condamnat nimeni. Iar pentru moartea presupusului asasin au fost condamnaţi 19 oameni”, spune protoiereul mitrofor Grigore Spoială, preot în Baraboi de aproape 20 de ani. “În acele timpuri a fost o mare ruşine. Se considera că preotul a fost asasinat de către oamenii din sat. Atunci când am fost trimis să slujesc la Baraboi, alţi preoţi mă întrebau dacă nu îmi este frică. De aproape 20 de ani, de când sunt aici, pe aceşti oameni îi consider buni creştini”, adăuga parintele. El işi mai aminteşte un alt caz, în care un preot de la Petreni, r. Drochia, şi preoteasa sa au fost asasinaţi într-un mod barbar. Aceştia au fost arşi cu fierul de călcat pe burtă. Din 1961, de când fusese omorât părintele Nicolaev, biserica rămăsese în voia sorţii. Mai târziu, din 1965 până în 1973, aceasta devenise sală de sport… Părintele Grigore zice că, atunci când a venit să slujească la Baraboi, nu a găsit decât pereţii bisericii. Liuba Cebotari s-a născut în 1960. În acea toamnă, când s-a întâmplat măcelul, a fost botezată. Ea spune că, din 1961, după moartea preotului, totul fusese distrus, clopotniţa fiind dusă la şcoală. După asta, ani în şir în sat nu a mai venit niciun preot… Cei din Baraboi spun că lumea şi acum vorbeşte despre acest caz tragic. “La piaţa centrală sau la sanatoriu, toţi işi amintesc de omorul preotului de la Baraboi.” Cei câţiva oameni din sat cu care am discutat despre această tragedie spun că nici preotul şi nici dascălul nu consumau alcool, aşa cum se bârfea după moartea lor, în 1961. Ei vorbesc despre cei doi ca despre nişte buni creştini şi oameni cumsecade. Întrebată a cui să fi fost iniţiativa de asasinare a celor două feţe bisericeşti, Tamara Cojocari a răspuns fără ezitare: “A comuniştilor!” Şi Alexandru Cibotari, de 80 de ani, spune că tot ce hotăra partidul comunist era mai mult decât o lege… In sat nu era zapadă, ci mult noroi Pe fiul preotului Boris Nicolaev, Leonid, l-am gasit la Chişinău. În 1961 Leonid avea 12 ani. În acel moment de impas, acasă, la Baraboi, era doar cu mama. Surorile mai mari, Ala şi Veronica, îşi făceau studiile la Chişinău. El îşi aminteşte că, după înmormântarea tatălui său, împreună cu familia a plecat din sat, să locuiască la Chişinău. Din câte işi aminteşte, Leonid spune ca tatăl nu-i permitea să faca soţii şi că era bun. El mai ţine minte că, în iarna în care a fost înmormântat tata, în sat nu era zăpadă, ci mult noroi… După 1961, fiul preotului nu s-a mai întors la Baraboi decât acum doi ani. Etnologul Grigore Botezatu este din Baraboi. Mai mulţi ani la rând el a cercetat cazul asasinării preotului şi al dascălului din sat. El îşi aminteşte că, in 1961, pe lângă cartea “Crima in numele crucii”, scrisă de Pavel Meniuc la comanda Comitetul Central al Comsomolului şi filmul “Pristuplenia vo imea Boga”, au fost scrise şi numeroase articole prin ziarul «Pravda» care pe atunci se edita în milioane de exemplare şi era răspândit pe întreg teritoriul URSS. “În acele articole se spunea că preotul şi dascălul erau băuţi. Autopsia, însă, arătase că dascălul nu avea gram de alcool în sânge. Mai mult decât atât, în acele pagini se spune că majoritatea celor care s-au adunat la biserică era în stare de ebrietate. Oare de cât alcool era nevoie pentru cei 1500 de oameni, adunaţi la biserică. Asta ar însemna că mama venea bată la biserică, de mână cu copilul său?”, se întreabă Grigore Botezatu. Etnologul mai spune că, prin moartea preotului, se planifica şi închiderea bisericii. “Asta făcea parte din campania antireligioasă, ateistă, antinaţională, criminală şi sângeroasă a comuniştilor. Acesta a fost cel mai răsunător caz cu un sfârşit atât de tragic. Justiţia de pe atunci dădea vina pe fetele bisericesti, pe crestini, pe betie si pe ritualurile religioase. Totul se facea cu un singur scop: ca să îndepărteze oamenii de ritualurile religiase pentru că biserica era în opoziţie comuniştilor”, afirmă Grigore Botezatu. Anastasia NANI (după Ziarul de Gardă)
4.Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
După reactivarea Mitropoliei Basarabiei la 19 decembrie 1992, politica discriminatorie a Mitropoliei Moldovei faţă de P.S. Petru Păduraru şi slujitorii săi nu numai că a continuat, ci şi mai mult s-a intensificat, având ca scop discreditarea Patriarhiei Române şi apărarea patrimoniului bisericesc al Patriarhiei Moscovei în R. Moldova. Pentru a argumenta şi a motiva această politică antiromânească, Î.P.S. Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove (acest titlu este copiat după modelul rusesc – Alexei al IIlea, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii), a invocat canoanele bisericeşti: “Orice slujitor al Bisericii trebuie să dispună, pentru a trece din jurisdicţia unei Biserici în jurisdicţia alteia de o foaie de eliberare de la Patriarhie. Episcopul Petru însă, nu a respectat aceste legi bisericeşti, drept urmare interzicându-i-se să oficieze servicii divine încă de pe timpul subordonării noastre Patriarhiei Moscovei. Cu toate acestea, el a fost primit de Patriarhia Română, ceea ce nu înseamnă atât că au fost încălcate legile Bisericii ortodoxe din Moldova, din Rusia sau România, ci că, în general, Patriarhia Română a încălcat legile Bisericii Ortodoxe Ecumenice (…). Însă, era şi normal ca P.S. Petru să nu ceară foaie de eliberare de la Patriarhia Moscovei, câtă vreme nu există nici o foaie de aderare a Mitropoliei Basarabiei la aceasta, după cum nu există nici un act care să ateste desfiinţarea Mitropoliei respective la o dată anume”. De fapt, divergenţa canonică dintre cele două Mitropolii constă nu atât în interpretarea canoanelor bisericeşti, cât în diferenţa de bază a organizării administrative a celor două Mitropolii, subordonate Patriarhiilor diferite. Examinând mai atent Statutul de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, constatăm că ea acordă o autonomie administrativă reală, oferă o situaţie stabilă preoţilor şi posibilităţi mai largi pentru participarea mirenilor la viaţa bisericească a eparhiei. Statutul Mitropoliei Moldovei, însă, se caracterizează prin centralism administrativ şi dependenţa jurisdicţională exagerată faţă de organismele bisericeşti de la Moscova şi Chişinău, şi aproape că nu oferă garanţii pentru exercitarea şi protecţia drepturilor religioase ale clerului şi mirenilor. Astfel, caracterul mai democratic al Statutului Mitropoliei Basarabiei a fost un argument în plus care a determinat pe unii dintre preoţii Mitropoliei Moldovei să adere la mitropolia pro-română. Conducerea Mitropoliei Moldovei era conştientă de această situaţie, de aceea, paralel cu reorganizarea Mitropoliei Moldovei şi ridicarea Î.P.S. Vladimir în treapta de mitropolit la 21 decembrie 1992 de către Alexei al II-lea, au fost declanşate de reprezentanţii mitropoliei pro-moscovite acţiunile de intimidare pe calea legală, dar şi ilegală în adresa Mitropoliei Basarabiei. Calvarul evenimentelor din vara şi toamna anului 1992 a continuat şi în anii următori. La 23 iunie 1993 administraţia Mitropoliei Moldovei s-a adresat cu scrisori către primministrul R. Moldova, A. Sangheli, şi către ministrul de Interne, Constantin Antoci, în care cerea să fie urmăriţi penal ierarhul şi preoţii Mitropoliei Basarabiei pentru activitatea lor “destabilizatorie şi ilegală”. În spiritul acestei cereri, la 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată comisarilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române. Paralel cu implicarea forţelor de ordine în probleme religioase, membrii mitropoliei pro-moscovite au organizat în mai multe rânduri atacurile directe împotriva preoţilor şi a mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. Aşa s-a întâmplat la 22 septembrie1993, când mănăstirea Veveriţa, Ungheni, reînfiinţată de Mitropolia Basarabiei, a fost devastată de un grup, printre care şi preoţii ai Mitropoliei Moldovei. Acest act de ostilitate a fost organizat de protopopul de Ungheni, Ioan Porcescu. Astfel, din mănăstirea Veveriţa au fost alungaţi călugării şi credincioşii Mitropoliei Basarabiei. Un alt caz revelatoriu s-a petrecut la 30 decembrie 1994, când un grup de preoţi în frunte cu arhimandritul Marchel Mihăescu (cel care la 14 septembrie 1992 a condus atacul împotriva reşedinţei episcopale de la Bălţi), au săvârşit un atac împotriva parohiei Lipnic, Ocniţa, pentru a o readuce sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei. Însă, culmea acestor fărădelegi reprezintă evenimentul din 13 septembrie 1998, când în timpul Sf. Liturghii, blagocinul de Teleneşti, Nicandru Munteanu, un avangardist al mitropoliei pro-moscovite, a intrat în biserica Mitropoliei Basarabiei din Cucioaia şi a tras două focuri de armă, încercând astfel să intimideze preotul şi comunitatea respectivă. De asemenea, au fost înregistrate şi cazuri de agresiune fizică asupra preoţilor din cadrul Mitropoliei Basarabiei. De exemplu, părintele Gheorghe Eşanu de la Făleşti a fost bătut în 1994 chiar în incinta lăcaşului sfânt de preoţi ai mitropoliei pro-moscovite, iar la 2 februarie 1998, părintele Gheorghe Veleşcu, parohul bisericii din Mărinici, Nisporeni, a fost atacat la poarta casei sale de trei indivizi necunoscuţi care l-au bătut, ameninţându-l cu moartea, pentru că a aderat la Mitropolia Basarabiei. Chiar şi ierarhul, Î.P.S. Petru Păduraru, a suportat un atentat asupra vieţii sale. În noaptea de 3 spre 4 septembrie 1996, la parterul locuinţei mitropolitane din strada Caraciobanu din Chişinău, a fost aruncată de o persoană necunoscută o grenadă care a explodat provocând mari pagube materiale, din fericire fără jertfe umane. Sunt suficiente probe care demonstrează implicarea directă a organelor de drept împreună cu Mitropolia Moldovei în persecutarea adepţilor Mitropoliei Basarabiei. Pentru a se justifica, Mitropolia Moldovei invocă un singur argument de bază, şi anume: în R. Moldova Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de aceea toate acţiunile ei sunt ilegale şi cad sub urmărire penală. În viziunea Sinodului Bisericii Ortodoxe din R. Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către stat va contribui la “încurajarea unor tendinţe cu efect distrugător, cum ar fi: scindarea instituţiilor ortodoxiei pe criterii etnice, de stil calendaristic, de vederi politice etc.; distrugerea armoniei interetnice, care este menţinută de Biserica Ortodoxă; agravarea conflictului de identitate etnică “români – neromâni”; deteriorarea procesului de pacificare şi normalizare dintre Chişinău şi Tiraspol; tulburări sociale cu caracter religios; otrăvirea raporturilor dintre autorităţile ortodoxe de la Chişinău şi Bucureşti etc.”. Aceste prognoze sumbre, după cum ştim, nu s-au realizat, dar aveau ca scop inducerea în eroare a opiniei publice şi motivarea acţiunilor sale agresive îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei în scopuri “nobile”. Ar fi greşit să afirmăm că relaţiile dintre Mitropolia Basarabiei şi cea a Moldovei în cei zece ani au fost numai de confruntare şi inculpare. Din 1996 s-a încercat stabilirea unui dialog frăţesc atât la nivel înalt, între cele două Patriarhii, cât şi între cele două Mitropolii Ortodoxe din R. Moldova. S-a ajuns chiar la constituirea în 1997 a unui “Comitet Cetăţenesc ad-hoc pentru Dialog Interortodox”, creat la iniţiativa civică a mirenilor şi clericilor din cele două Mitropolii, care avea ca scop depăşirea pe calea dialogului frăţesc a situaţiei de criză care a intervenit în raporturile dintre cele două structuri locale. Dar, activitatea acestui Comitet Interortodox a fost zădărnicită de activitatea “Mişcării Obşteşti pentru susţinerea unităţii Bisericii Ortodoxe din Moldova, a Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove”. Această Mişcare este patronată de însuşi Î.P.S. Vladimir şi reprezenta viziunea oficială, atât a Patriarhiei Moscovei, cât şi a Mitropoliei Moldovei. Într-un Apel al acestei Mişcări Obşteşti, adresat către toţi creştinii ortodocşi din R. Moldova la 8 octombrie 1998, înregistrarea Mitropoliei Basarabiei este caracterizată ca “procesul sfidător de românizare forţată” care “încearcă să-i lipsească pe moldoveni de sfântul drept la propriul nume, la denumirea istorică a limbii moldoveneşti, la studierea în şcoli a istoriei Statului Moldovenesc”. Grupul de iniţiativă al acestei Mişcări Obşteşti cheamă populaţia creştină din R. Moldova să spună “un puternic şi categoric “Nu!” … împotriva legiferării unei duşmănoase “coloane a cincea”, care ameninţă securitatea şi independenţa Republicii Moldova, pacea noastră cea de toate zilele – aşa-zisa “mitropolie a Basarabiei”. Acest Apel absurd, în care sunt ignorate cu vehemenţă, de altfel, după exemplul Guvernului de la Chişinău, adevăruri istorice şi lingvistice, trădează scopul adevărat urmărit de Mitropolia Moldovei în cazul Mitropoliei Basarabiei. Acest scop nu se referă la apărarea tradiţiei naţionale sau a independenţei statale (o sintagmă frumoasă şi eficace, dar inoperantă cu desăvârşire pentru conducerea mitropoliei pro-moscovite, care este supusă Patriarhiei unui stat străin, şi implicat în declanşarea conflictului transnistrean), ci a lucrurilor pământeşti care se referă la bunurile Bisericii Ortodoxe din R. Moldova. Grija pentru chiverniseala (administrarea) bunurilor pământeşti, atât de specifică Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost exprimată prima dată la nivel înalt oficial de către Mitropolitul Vladimir la întâlnirea sa cu P. Lucinschi, preşedintele R. Moldova, care a avut loc pe data de 10 iulie 2000, la mănăstirea Căpriana. La această întrevedere, conducătorul mitropoliei pro-moscovite a propus ca proprietatea Bisericii Ortodoxe din R. Moldova (bisericile, casele parohiale, terenurile aferente) să fie înregistrate. Peste un an, la 17 octombrie 2001, problema patrimoniului bisericesc a fost serios examinată la Marea Adunare a Clericilor Ortodocşi din R. Moldova, la care au participat cca. o mie de preoţi şi preşedintele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema Mitropoliei Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul mandatului său preşedinţial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti “schismatice”. La Adunare s-a adoptat o rezoluţie potrivit căreia autorităţilor statale li se solicita înregistrarea tuturor proprietăţilor ce aparţin Mitropoliei Moldovei pentru a atribui parohiilor certificate de proprietate asupra terenurilor aferente bisericilor. De asemenea, s-a propus o modificare a “Regulamentului cu privire la înregistrarea părţilor componente ale cultelor”, astfel încât o comunitate religioasă să fie înregistrată doar dacă este sprijinită în fiecare localitate din R. Moldova de cel puţin o treime din populaţia matură. Este evident că această solicitare de privatizare a bunurilor bisericeşti avea ca scop blocarea oricărei posibilităţi de trecere a unei parohii de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei la Mitropolia Basarabiei. Aplicarea acestei privatizări este contrară tuturor prevederilor ce vizează regimul bunurilor sacre, pentru că bisericile şi obiectele bisericeşti sunt proprietatea comunităţii creştine, care le-a ridicat şi le-a înzestrat cu toate cele necesare. Să nu uităm şi de alt pericol: prin această privatizare, de facto, proprietarul bunurilor bisericeşti din R. Moldova devine Patriarhia Moscovei, sub jurisdicţia căreia se află Mitropolia Moldovei. Referitor la modificarea Regulamentului, trebuie de precizat că ea este anticonstituţională şi discriminatorie, deoarece favorizează numai mitropolia promoscovită şi contravine libertăţii de gândire şi expresie religioasă. Următorul pas ilegal în vederea anihilării concurenţei şi pretenţiilor din partea mitropoliei pro-române l-a constituit cererea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în care se declara că “Biserica Ortodoxă din Moldova este o Biserică independentă şi succesoarea de drept a Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei”. Această cerere a fost aprobată de Guvernul Tarlev prin hotărârea guvernamentală nr. 1057 din 26 septembrie 2001, fiind semnată şi de ministrul Justiţiei, Ion Morei. Respectiva hotărâre, prin care o structură locală a Patriarhiei Moscovei este recunoscută drept succesoarea canonică şi de drept a Mitropoliei Basarabiei istorice, este calificată de către Î.P.S. Petru Păduraru ca abuzivă şi contrară normelor constituţionale a R. Moldova şi a drepturilor internaţionale. De aceea, Mitropolia Basarabiei a intentat un nou proces la Curtea de Apel împotriva hotărârii Guvernului de la Chişinău din 26 septembrie 2001. În concluzie, putem afirma că atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea Mitropoliei Basarabiei este nu numai identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, ci şi se caracterizează printr-o poziţie ostilă şi agresivă, astfel, fiind în contradicţie cu porunca Mântuitorului dată ucenicilor Săi: “Să iubiţi unii pe alţii aşa precum Eu v-am iubit”. Această atitudine “frăţească” poate fi explicată numai prin nedorinţa de a împărţi cu cineva sfera activităţii sale pastorale, dar şi prin frica de a pierde controlul asupra bunurilor bisericeşti la care ar putea pretinde Mitropolia Basarabiei după înregistrarea sa. Idei şi acţiuni meschine, străine spiritului creştin, ce au izvorât în ultimii zece ani cu “binecuvântarea” Mitropoliei Moldovei, nu au împiedicat, totuşi, dezvoltarea şi activitatea firească a Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de comunităţi în care slujesc aproximativ 90 de preoţi şi mai mulţi diaconi, care acordă asistenţă religioasă unui număr de peste un milion de credincioşi. Astfel, contrar aşteptărilor mitropoliei pro-moscovite, Mitropolia Basarabiei este a doua Biserică, ca număr, în R. Moldova, de care ar trebui să ţină cont atât Guvernul R. Moldova, cât şi Patriarhia Moscovei.
5. Patriarhul României şi războiul secret pentru Basarabia
Dincolo de straiele monahale Patriarhul României a fost promotorul unei adevărate “geopolitici a ortodoxiei” româneşti. Foarte puţină lume a cunoscut activitatea tainică, lupta dusă de Patriarh pentru România, pe un teren dintre cele mai primejdioase. Terenul de confruntare geopolitică cu Rusia. Statul român, captat după 1989 de personaje aflate în subordinea Moscovei, în frunte cu Ion Iliescu şi-a trădat atribuţiile. Diplomaţia Bisericii a dus un război lung şi dificil pe aliniamente vaste. Întâlnirea Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al II lea, cel mai antisovietic luptător al lumii occidentale nu a fost întâmplătoare. După cum nici vizita Papei în România nu a fost întâmplătoare. Din dealul Patriarhiei s-a dus o luptă îndârjită de neatârnare faţă de Marele Frate de la Răsărit. Unul dintre miturile fondatoare ale Marii Rusii încă din vremea Imperiul ţarist acredita ideea primatului Moscovei, promovându-se conceptul “Moscova - a treia Romă” şi “Rusia continuatoarea Imperiului Bizantin”. Pentru ţarul Petru I dar şi pentru următorii ţari ai Rusiei Constantinopolul era un obiectiv suprem, un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic. Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise subordonată statului) şi-au unit eforturile şi interesele fel astfel că, Basarabia a devenit o jertfă “firească” în calea expansiunii ruse. Smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual regimul ţarist urmărind în principal distrugerea culturii naţionale româneşti concentrată în jurul bisericilor iar Biserica Ortodoxă Rusă a aplicat în beneficiul Imperiului Rus strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor români. Paradoxal, politica antireligioasă a regimului sovietic şi folosirea acestei politici cu scopul deznaţionalizării românilor din Basarabia s-a acordat perfect cu politica Patriarhiei Ruse în perioada sovietică care a rămas fidelă autocraţiei statale, rămânând o unealtă eficientă în promovarea imperialismului sovietic (rus). După destrămarea Blocului sovietic, în 1989 Patriarhiei Moscovei a făcut eforturi serioase de prevenire a apropierii fostelor Mitropolii ale Chişinăului şi Cernăuţilor de Patriarhia Română. Mişcarea de renaştere naţională din Basarabia a izvorât din bisericile şi mănăstirile din Basarabia, adevărate centre naţionale de cultură. În cazul Mitropoliei Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea ei. Începând cu primăvara anului 1992 este lansată şi vehiculată paradigma “românizării” şi “unificării cu România” se declanşează Războiul pe Nistru, iar în plan bisericesc, incidentele sângeroase de pe Nistru îşi găsesc un corespondent ecleziastic. Moscova ripostează pe toate planurile. “Drumul Crucii” În martie 1992 Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti iniţiază împreună cu tinerii din Basarabia o acţiune de amploare intitulată “Drumul Crucii” care are drept scop resuscitarea unei mişcări naţionale pentru România, în vechile hotare. Sute de mii de oameni întâmpină tinerii care au dus în spate, de la Chişinău la Bucureşti, o cruce binecuvântată de Patriarhul Teoctist, pe treptele Patriarhiei. Patriarhul Teoctist a iniţiat imediat după această acţiune de răsunet dialogul cu Biserica Ortodoxă Rusă pentru repararea nedreptăţii cauzate, pe plan bisericesc şi canonic, de pactul Ribbentrop - Molotov în urma căruia Basarabia în mod forţat a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Iniţiativa Patriarhului, lansată pe data de 9 aprilie 1992 a fost interpretată de către partea rusă, ca un amestec în jurisdicţia sa, Patriarhia Moscovei, coordonând acţiunile violente ale reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei împotriva “trădătorilor” şi “schismaticilor” români. La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială de reconstituire a Mitropoliei Autonome a Basarabiei adoptă hotărârea de a reactiva Mitropolia de până la ocupaţia sovietică şi alege pe P.S. Petru ca Locţiitor de Mitropolit, iar la 19 decembrie acelaşi an, Patriarhia Română a recunoscut oficial printr-un Act Patriarhal şi Sinodal reactivarea acestei formaţiuni bisericeşti sub jurisdicţia sa. Conflictul direct cu Moscova Patriarhul Moscovei a calificat actul de reactivare ca “… ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei şi care se bucură de independenţă în administraţia sa internă…”, acuză Patriarhia Română de încălcarea unor canoane bisericeşti şi în final adresează un ultimatum lui Teoctist: “Dacă apelul nostru nu va produce nici un fel de reacţie, vom înţelege acest lucru ca pe începutul unei noi schisme care va distruge relaţiile dintre cele două Biserici şi care va afecta serios unitatea Ortodoxiei, precum şi relaţiile dintre cele două naţiuni.” Această ameninţare a fost urmată de ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici Ortodoxe. Paralel cu implicarea forţelor de ordine în probleme religioase, membrii mitropoliei promoscovite au organizat în mai multe rânduri atacurile directe împotriva preoţilor şi a mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. La 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată comisarilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române R. Moldova Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de aceea toate acţiunile ei sunt ilegale şi cad sub urmărire penală. În viziunea Sinodului Bisericii Ortodoxe din R. Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către stat va contribui la “încurajarea unor tendinţe cu efect distrugător; agravarea conflictului de identitate etnică “români - neromâni”; etc. în data de 17 octombrie 2001, problema patrimoniului bisericesc a fost serios examinată la Marea Adunare a Clericilor Ortodocşi din R. Moldova, la care au participat cca. o mie de preoţi ai Mitropoliei subordonate Moscovei şi preşedintele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema Mitropoliei Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul mandatului său preşedinţial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti “schismatice”. Mitropolia Basarabiei s-a judecat 14 ani cu statul moldovenesc şi şi-a câştigat dreptul la existenţă cu ajutorul CEDO. Acţiunile ostile ale Mitropoliei Moldovei coordonată de Moscova, nu au putut împiedica dezvoltarea Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de comunităţi. Contrar eforturilor şi aşteptărilor mitropoliei promoscovite, Mitropolia Basarabiei este astăzi a doua Biserică ca număr în Republica Moldova. Jertfa Patriarhului Toate acestea s-au datorat Patriarhului Teoctist, iar pentru orice cunoscător al dedesubturilor acestui război tainic purtat cu molohul rus este o evidenţă la nivelul riscurilor asumate de Teoctist. De altfel, Moscova nu a stat degeaba şi a orchestrat pe parcursul întregii bătălii cu Patriarhul României o campanie profesionistă de anihilare publică a lui Teoctist. Toate atacurile şi alegaţiile mincinoase, vituperarea la adresa Patriarhului au avut suport şi coordonare de la Kremlin. Războiul nu se va opri, însă moartea Patriarhului va lăsa fără comandant frontul de est. Dumnezeu să ne ajute!
Sursa: Curentul
4 comentarii:
O sa le pedepseasca Dumnezeu pe ambele pentru aceste interese destabilizatoare. Personal am o antipatie fata de mitr. Moldovei din simplu motiv ca a facut campanie pentru como in 2009 si pentru ca mitr. Vladimir este bun prieten cu cel mai mare criminal din tot spatiul romanesc - Vladimir Voronin !
Nu cred ca noi suntem cei care pot sa-i judece, Domnu vede totul si le va pune pe toate la locul sau.
Foarte încăpător articol, cu multe greşeli istorice. Am să scriu un articol-răspuns de curînd
Noi romanii (din Romania si Basarabia) daca am fi uniti am avea mai mult de castigat in plan politic, economic, cultural, sportiv etc.
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: