Să închidem ochii...

Tatăl lui Hamlet, regele Danemarcei, moare în condiţii misterioase. Mama lui Hamlet, regina, se căsătoreşte cu noul rege, fratele regelui dispărut, şi continuă să fie regină. Poporul vorbeşte, moartea neaşteptată a regelui nu pare să fie un lucru curat, căsătoria precipitată a reginei cu noul rege contrariază pesemne morala populară şi bunul-simţ. Dar lumea are nevoie delinşte, se intră într-o nouă ordine, curtenii sunt primii care dau aparenţa normalităţii, primii care acceptă noua stare de lucruri, primii care închid ochii, care validează minciuna şi crima. Lucrurile ar putea merge de acum înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat.

Hamlet este singurul care nu acceptă această stare de lucruri. El este singurul care nu crede că ordinea lumii poate fi aşezată pe minciună şi crimă. El este singurul care nu vrea să închidă ochii, singurul care îşi pierde liniştea şi care, pierzînd-o, ameninţă să strice liniştea celorlalţi: a celor care sunt dispuşi să nu-şi pună întrebări sau care sunt dispuşi să găsească răspunsuri convenabile; a celor care sunt dispuşi să trăiască în răstălmăcire şi pe care nu-i tulbură taina sângelui vărsat. El, cu întrebările lui scormonitoare, cu nelineştea lui, cu tristeţea şi doliul lui, irită, agasează, indispune. I se propune să uite, să se bucure, să studieze: să ramână în spaţiul cărţilor lui, în spaţiul lipsei de primejdie al irealităţii. Hamlet nu ştie că din clipa în care se aşează în mijlocul lucrurilor, din clipa în care întreabă şi refuză să închidă ochii el pătrunde în spaţiul blestemat al politicului; în spaţiul în care crima şi minciuna se ţine lanţ, pentru a acoperi crima şi minciuna precedente.
Şi ce simple ar fi lucrurile fără Hamlet! Ce bine s-ar putea aranja ele! Acest intelectual nătărău care împiedică apele să se liniştească, care nu lasă noroiul crimei să se aşeze la fund! Acest student prost dispus, cu intoleranşa lui excesivă, care, în loc să-şi vadă de cărţile lui, îsi imaginează că poate schimba cursul lumii! Iată de ce se cuvine ca el să dispară din peisaj. Cu mijloacele utilizate dintotdeauna pentru a-i elimina din peisaj pe intelectualii nătărai: prin sfatul demobilizator al falşilor prieteni, prin scenarii tecluite cu grijă (dar al căror deznodământ rămâne întotdeauna imprevizibil), prin denigrare (este nebun), prin provocare (la un duel cu arme măsluite).
Hamlet este deci marele vinovat. Nu regele, care are pe conştiinţă crima, nu inerţia tâmpă a curtenilor sau participarea lor la scenariul minciunii. Ci Hamlet, răscolitorul lucrurilor, cel care refuză să inchidă ochii, ba care, mai mult, vrea să pună adevărul sub ochii celorlalţi, să-l indice, să-l dezvăluie, să-l pună în scenă, să-l prezinte în public. Această publicitare a adevărului este vina lui Hamlet, această bruscare a conştiinţelor, această durere provocată prin dezvăluirea unei grozăvii.
„Fragila noastră democraţie” nu poate suporta aşa ceva. Să inchidem, de aceea, ochii...