Am decăzut, Doamne...

Stoluri de corbi, Doamne, rotesc asupra neamului meu... Încă nu a fost aleasă ziua cumplitei noastre prăbuşiri. Încă nu i se cunoaşte nici numele, nici faţa nemernicului ce va veni să ne îngroape de vii, încă nu şi iară nu, dar corbii declinului, corbii stingerii rotesc zi de zi peste vatra neamului meu.

Doamne, cu adevarat – omul este precum iarba. Dimineaţa încolţeşte, la amiază dă în floare, spre seara se veştejeşte şi se usuca. Acum, pentru că veni vorba de iarba... de atâtea ori, Doamne s-a tot cosit iarba in văile mioritice, încât azi nu se mai ajunge fir cu fir, umbră cu umbră, rădăcină cu rădăcina... Revoluţie, războaie, foamete, alegeri nominale... Doamne, de atâtea ori florile neamului, fruntea neamului cosite, batjocurite, îngropate cu zile cu tot... atâtea straturi de humă s-ar tot lăsat peste demnitatea, cinstea, înţelepciunea poporului meu, incât azi la marea răscruce a vremurilor, când este chemat glasul neamului, când este chemat calmul, cumpătarea, bărbaţia, pentru a pune capăt acestui nesfărşit dezmăţ, se face linişte...

Nimeni nu intră, nimeni nu iese, nimeni să urce vârful cela de munte unde aşteaptă crucea, cuiele şi cununa de spini.
Am decăzut, Doamne... că doar zadarnic stoluri de corbi tot rotesc peste vatra neamului meu. Toţi botezaţi, toţi cununaţi, dar în ceasul greu al suferinţelor, o singură bătrânică mai bate mătănii şi se roagă pentru mântuierea neamului. Ne pierdem rugaciunea... Din mulţimea de molitve moştenite din bătrâni a rămas doar Tatăl Nostru, dar şi aceasta e rostită pe apucate, fiind cu gândul la altele mai mult ne impovărează decât să ne uşureze. Nici Duhovnic nu mai găseşti aici. De spovedanii şi pocăiri nu mai vorbesc, că azi, aici, în Basarabia nici că mai ţinem minte care, când, cu cine, de căte ori a păcătuit...
Nu ne trece, Doamne, la păgâni, căci suntem... mai suntem încă Creştini. Dacă nu cu fapta, cu vorba, dacă nu cu vorba – cu gândul, cu pielea, cu oasele. Suntem un popor creştin, semănat prin crăpăturile altor popoare... necăjiţi, bătuţi de soartă.. dar purtam, incă mai purtam în lumina ochilor pecetea Harului Tău.
Trăim de azi pe măine, ne ţinem mai mult cu speranţe... La ce să sperăm, ce aşteptăm? Deh... Sperăm că anul viitor să fie ceva mai bun decât anul acesta, sperăm că parlamentul pe care l-am ales să fie mai cinstit, mai luminos decât cel ce-a fost, cu toate că în sinea noastră cam bănuim că şi anul viitor va fi la fel ca anul acesta, iar parlamentarii vor face ceea ce au făcut cei până la dânşii, pentru că noi ne schimbăm din rău în şi mai rău, insa ei se schimbă din bine în şi mai bine...
Astăzi negrul a înghiţit pe de-a-ntregul ceea ce-a fost cândva alb... minciuna i-a mâncat adfevărului şi mâinile, şi picioarele, şi capul că doar nu de flori de cuc ni se sfărâmă neamul. Astăzi... fiecare caută să-şi ieie lumea în cap, să se ducă unde il vor duce ochii...