Românismul – între formalism şi autenticitate

Poporul român a avut nefericita soartă de a îndura şi a supravieţui celui mai crunt regim năpustit vreodată asupra noastră – comunismul. Timp de o jumătate de secol înaintaşii noştri au fost mutilaţi fizic, moral şi spiritual, toate acestea urmărind scopul distrugerii miezului neamului nostru - a valorilor care au făcut ca acest popor să străbată 17 secole de istorie, rămânând statornic în crezul său pe tot parcursul acestora.
Căderea regimului comunist părea să fi deschis calea către revenirea noastră din abisul negării, lepădării şi al uitării celor cu adevărat româneşti. În mod normal, în fruntea acestei deşteptări ar fi trebuit să fie oamenii care au rezistat cel mai bine în faţa regimului, cei care au ştiut, în pofida tuturor impedimentelor şi a greutăţilor, să îşi păstreze identitatea în sensul adevărat al cuvântului. După cum ştim, nu a fost aşa. După eliberarea de comunism, la putere a ajuns o clasă politică vicleană şi incompetentă, care habar nu avea de interese şi idealuri naţionale. Ea a reuşit să stingă subit flacăra dornică de a recăpăta trăirea românilor de odinoară, situaţie care, în aparenţă, a suferit schimbări în ultimii ani.
Odată ce a devenit clar că ţările române nu se vor uni prin eforturile reprezentanţilor clasei politice, au apărut şi au început să se răspândească diverse grupuri neguvernamentale. În acel moment a început drama noastră, căci fiecare mişcare pretindea că apără valorile româneşti, oferind în acelaşi timp fiecare un set de valori diferit. În general, ele şi-au accentuat orientările pe două direcţii:
1. Prima presupune că ceea cu ce ne-am ales de pe urma comunismului nu necesită nici o vindecare, adică pentru a fi român este suficient să te declari astfel, indiferent de valorile de care eşti condus.
2. A doua este cea care se conduce de valorile societăţilor din vest şi le pune deasupra oricărui specific local, ignorând istoria şi idealurile neamului românesc.
Lesne de văzut e că nici una din aceste direcţii nu are legătură şi nici continuitate cu românismul perioadei pre-comuniste, adică de la formarea neamului (sec.III-IV) şi până la instaurarea regimului (1944-47). La fel, lesne e de înţeles că efectul acestora asupra conştiinţei naţionale autentice este departe de a fi pozitiv, pentru că nici una din ele nu îşi propune revenirea la valorile idealului românesc de odinioară, ci se limitează la anumite manifestări pe care pun eticheta „românismului”. O mişcare naţională adevărată, în condiţiile noastre de azi, ar fi cea care ar forma conştiinţe, care ar oferi condiţii şi exemple reale de devenire. Tot ce ni se oferă la naştere este sângele românesc, acesta nu este un aspect definitoriu, ci doar o premisă spre devenire, spre zidire a unei conştiinţe cu adevărat româneşti. E de la sine înţeles că această zidire nu poate avea alt fundament decât continuitatea idealurilor strămoşeşti. Acestea le putem cunoaşte fie prin contact direct cu purtătorii lor: bunicii, străbunicii, neuitând însă de perioada grea prin care a trecut conştiinţa lor, fie prin studierea profundă şi plină de dragoste a istoriei neamului din care facem parte. Să fim atenţi şi să învăţăm a face distincţia dintre românismul autentic şi cel formal, criteriile acestei diferenţieri nu le inventează nimeni, ele au fost stabilite de-a lungul istoriei de cei dinaintea noastră: prin munca lor, prin viaţa lor, prin dragostea de neam şi de Dumnezeu.