Grai moldovenesc şi română literară

După cum se ştie, pe teritoriul vechii Dacii limba română nu cunoaşte dialecte, ea şi-a păstrat o uniformitate structurală pe întreg teritoriu, astfel încât un român transnistrean lesne s-ar înţelege cu un frate de neam din Timoc. Această uniformitate o datorăm în cea mai mare parte bisericii ortodoxe, ai cărei slujitori credincioşi au fost dintotdeauna strămoşii noştri. Gradul maxim de diferenţiere a limbii române îl reprezintă graiurile.

Noi, cei din Basarabia, am moştenit din neam în neam graiul moldovenesc al limbii române. Acesta este întru totul corect din punct de vedere gramatical, literar etc., întrucât gramatica limbii noastre, având la bază graiul muntenesc, reprezintă forma scrisă a tuturor graiurilor, şi nicidecum întruchiparea unui grai mai românesc decât altul.

Există un curent printre tinerii basarabeni, conform căruia limba română se cuvine a fi vorbită corespunzător formei scrise, adică specificul moldovenesc al exprimării limbii române trebuie neglijat. Motivele unui asemenea mod de a aborda problema sînt, pentru mine, foarte neclare. Lesne de priceput este, însă, că o astfel de poziţie este una distructivă, întrucât presupune dizolvarea unuia din graiurile româneşti, prin urmare, sărăcirea limbii române.

Spunând „şi faşi?” în loc de „ce faci?” (bineînţeles, scriind corect: ce faci), noi exprimăm bogăţia şi diversitatea limbii române, făcând asta în totală corespondenţă cu normele literare şi gramaticale. Graiul moldovenesc vorbit între moldoveni este ceva firesc, şi nu există nici un motiv întemeiat spre a ne exprima limba română într-un alt mod. Mai mult decât atât, dacă vorbim cu românii din alte zone prin grai moldovenesc, vrând-nevrând arătăm nu doar bogăţia limbii române, ci şi unitatea acesteia în întreg teritoriu locuit de români; ba mai mult, prin acest fapt înfrângem orice speculaţie conform căreia moldovenii ar vorbi o altă limbă.