Averea noastră...

Noi suntem noi, de neamul nostru, nici slavi, nici cu ceia, nici ăştia, nici de dincolo, nici de dincoace. Patria noastră a fost şi rămâne Bunătatea. Hotarele Patriei noastre dinspre nord si dinspre sud, dinspre est şi dinspre vest se numesc Credinţă, Răbdare, Tăcere şi Iubire. Străbunii nu ne-au lăsat moştenire cetăţi puternice, comori subterane, hotare stabile, ieşire la munte, ieşire la mare, ieşire în lume, ci o samă de cuvinte nemaipomenit de frumoase, şi patima de a le păstori.
Atât am avut, atât avem, atât ni s-a dat, atâta vom da. Verbul este unica, nestemata noastră comoară. În zilele mari, şi-n zilele de cumpănă, el, verbul ne va ajuta să rămânem în picioare, să păstrăm forţa şi duhul, credinţa şi neamul. Mă vei intreba, cum se seamănă, cum se creşte, cum se îngrijeşte verbul? Ţărâna verbului matern a fost şi rămăne tăcerea. Ploile verbului matern au fost şi rămân răbdarea. Căldura verbului matern, lumina verbului matern au fost şi rămân bunătatea.
Deci tu, păstorind de-a lungul vieţii verbul străbun, caută să aibă pământ destul, ploi la vreme, căldură destulă. Iar dacă rătăcind prin grădina cuvintelor frumoase, vei vedea o buruiana urâtă, o necuviinţă, chiar dacă va fi fină, nemaipomenită, smulge-o cu rădăcină cu tot. Păzeşte verbul străbun, ţine-l lângă tine, iar pe cel rătăcit, fă ce poţi, de-l aduce acasă. Sărbătoreşte-i revenirea, cum a fost sărbătorit fiul rătăcitor...