Basarabia, pamant.....

A fost de la început un abuz grosolan sa numesti un stat, cu numele unui teritoriu matcă din ţara vecină. Cazul Republicii Moldova. Cel puţin Stalin, care se spune că avea ceva cap, deşi a fost un criminal, o numise iniţial, adjectival, Republica moldovenească. Dar ţinutul în sine, parte a Moldovei feudale a voievozilor români, de la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, s-a numit Basarabia, după numele lui Basarab I, primul care-şi întinsese moşia până la Marea cea Mare şi puţin mai încolo. Gloria, apogeul Basarabiei, căreia numele i s-a păstrat românesc, a fost atinsă în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care întări pe Nistru cetăţi: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia. Românii au iubit acest pământ cu ardoare şi l-au transformat într-o grădină roditoare, de vii şi livezi. Expansiunea rusească în scopuri strategice militare n-a afectat mult timp populaţia autohtonă, care s-a mândrit în continuare că “noi suntem români”. Dovadă declaraţia naivă, dar şi plină de culoare, a mamei marelui patriot basarabean Ilie Ilaşcu, în faţa camerei de luat vederi. “Dar dvs. ce sunteţi de fapt?” întreabă reporterul. “Români, maică, români cu ucaz de la ţarul Alexandru I.” Batjocura pe care neamul românesc din Basarabia o îndură şi azi, au adus-o comuniştii, amestec de teroare şi dizlocare, în scopul pierderii identităţii. Şi tot nu au reuşit mare lucru. Limba noastră cea română a rodit şi s-a răspândit, dăinuind peste vicisitudinile terorii. Încât s-a dovedit cu asupra de măsură că organul cel mai viu al unui popor este limba, transmisă din generaţie în generaţie, de la satrămoşi la nepoţi şi în continuare. Limba şi un anume fel de a fi, tradiţia, dorul, statornicia şi omnenia. Ceeea ce se întâmplă azi, în aşa zisa Republica Moldova, pare un lucru straniu: refuzul a tot ce e românesc şi încurajarea înstrăinării, mancurtizarea unei “elite” impuse în scopul marginalizării unui popor adus la sapă de lemn sunt strategie rusească, de model sovietic, pe dictonul latin divide et impoera; aşa s-au creat enclavele “independente” numite Transnistria şi Găgăuzia, şi nu în ultimul rând “Moldova lui Voronin”, un jalnic trădător de neam, cu creierul spălat de comunismul sovietic, care din neaoşul nume, mai mult sau mai puţin românesc, Sârbu, a devenit Voronin ( cioroi), fiind pus să menţină prăsila comunismului, într-un fel de “muzeu roşu” la marginea fostului imperiu. Ciudat. În cabinetul său Voronin ţine un impozant portret al domnitorului Ştefan cel Mare. In iluzia, pasămite, a refacerii Moldovei lui Stefan cel Mare, ignorând procesul şi progresele istoriei moderne, a unităţii românilor într-un singur stat, suveran şi independent din vrenea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, rămasă în legendă drept “mama răniţilor” şi nu numai: o fină diplomată în timpul păcii de la Paris din urma primului război mondial. De altfel, la ultimul congres al Sovietului Suprem al PCUS ne amintim că Mihail Gorbaciov a mai apucat să denunţe Pactul Ribbentrop- Molotov, de la care se trage ultima cedare a Basarabiei ruşilor, prin înţelegerea ruşinoasă, dar fără scrupule, a lui Stalin cu Hitler. Mareşalul Antonescu şi-a motivat intrareea în război alături de Germania hitleristă, pentru redobândirea teritoriilor cedate sub presiunea “diplomatică” a vremurilor: Basarabia şi Ardealul de Nord. După impunerea comunismului în România de ruşi, liderii comunişti români, în solda sovieticilor, au tăcut mâlc în privinţa Basarabiei, mulţumiţi nevoie mare că redobândiseră Ardealul de Nord. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Orice întrvedere la masa verde de a aduce în discuţie numele Basarabia devenise tabu;: se zice că Ceauşescu ar fi încercat, dar e greu de crezut, mai mult decât ca zvon al aplaudacilor şi nostalgicilor de după revoluţia din decembrie 1989. Noii conducători ai României, în sfârşit libere şi europene, stau prost cu diplomaţia, politica externă, dar mai ales curajul. Ion Iliescu, bolşevicul bătrân, cu studii în fosta Uniune, s-a abţinut să pună problema, şi s-a purtat lamentabil, mimând chiar un tratat “de amiciţie” cu fosta US, din care lipsea obiectul sau “clauza Basarabiei româneşti”, când se mai putea încă; Emil Constantinescu, dintr-un condeiu, a şters de pe harta noastră Insula şerpilor, cedând-o, generos, Ucrainei. Traian Băsescu, gălăgios, “curajos” mai ales în campanie, nu a afişat un porogram naţional ferm, fiind înconjurat de elitele laşe şi în general antiromâneşti, cosmopolite numai pe Vest şi cu America.

Concluzia este că nu ştim clar şi hotărât ce vrem, de aceea nici nu găsim soluţii pentru repararea trecutului nostru istoric din perioada lui de glorie. Închinăm acest articol tineretului basarabean, curajului şi clarviziunii lui, speranţei că ei sunt cei aşteptaţi să rezolve, prin luptă, în fine, “problema Basarabiei”, în termenii cei mai favorabili României şi lor, care, pe bună dreptate se mândresc a fi români, studiind atât istoria cât şi literatura şi artele româneşti. Punându-se la punct, cu alte cuvinte, cu MEMORIA ROMÂNEASCĂ. Numai că-n ciuda mobilizării lor de pe 6 si 7 aprilie, ei nu au putut transforma revolta lor măcar într-o nouă PIATA UNIVERSITĂŢII, varianta Chişinău; mancurţii de la putere infiltrând printre ei indivizi violenţi, adevăraţi “terorişti”...

Ion Murgeanu