Istoria unui popor este marcată de marile personalităţi proieminente, dar totodată mersul ei poate fi deturnat de trădătorii de neam şi de ţară. În acest sens istoria noastră cunoaşte vremuri mai luminoase şi vremuri mai întunecate .Neamul nostru nu şi-a dus veacul prin robii care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin eroii Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Pintea, Iancu Jianu, prin toţi haiducii, care nu s-au supus în faţa jugului străin, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat în munţi, ţinând sus onoarea şi steagul libertătţi. Prin glasul şi curajul lor a vorbit în acele timpuri neamul nostru, iar nu prin lumea multă, laşă, cu capul plecat..Ar fi putut avea istoria noastră un alt destin fără trădătorii de neam, fără trădările şi vânzările lor ? O analiză amplă pe această temă dureroasă este făcută în articolul din 09 decembrie 2009 “ Cele zece trădări din istoria României, publicat de redacţia « Descopera.ro». « De la Burebista la Mihai Viteazul şi până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care un rol nefastl a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei şi soarta românilor.
Prăbuşirea celui mai mare rege dac: Burebista
În vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. În urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Munţii Balcani, Marea Neagră şi Nistru. Până şi împărtul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac şi, în jurul anului 44 i.Hr., pregatea un război împotriva lui. A murit însă - asasinat, după cum se ştie, în urma unui complot - înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.Şi, la puţin timp după aceea, tot unei conspiraţii i-a căzut victima şi Burebista. Nobilii nemulţumiţi de puterea şi autoritatea sa au complotat pentru a-l înlatura. Odată cu dispariţia lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăţi pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista şi le-au împărţit între ei.
Vlad Ţepeş: trădat de propriul său frate
Vlad Tepeş a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Şi-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulţi pretendenţi care voiau să-i ia domnia şi a bagat spaima atât în susţinătorii acestora, cât şi în turci. După caţiva ani, a refuzat să mai platească turcilor tribut şi a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube şi după celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din rândul otomanilor, era limpede ca Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepeş) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei şi mai multi boieri au trecut de partea lui, speriaţi, pesemne, de firea aprigă a lui Ţepeş şi dornici să aibă un domn mai uşor de manipulat. Ţepeş s-a retras în Ardeal (în 1462), aşteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deşi acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Ţepeş (probabil saşi din Braşov, cu care Ţepeş avusese, cu câţiva ani în urmă, nişte conflicte datorate faptului că braşovenii sprijiniseră caţiva pretendenţi care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Ţepeş a executat mai mulţi saşi şi a atacat Braşovul şi câteva sate săseşti).Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, consideră istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Ţepeş, scrisori din care rezultă că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea şi să-l ajute, apoi, să cucerească şi Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informaţii şi, în loc de a-l ajuta pe Vlad Ţepeş să-şi recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Ţepeş a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 şi-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp
.Asasinat de cei care ar fi trebuit să-l apere: Radu de la Afumaţi
Radu de la Afumaţi a domnit în Ţara Românească între 1522 şi 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că ţara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroşi pretendenţi îşi disputau tronul şi, după cum balanţa norocului înclina de partea unuia său a altuia, ei stăpâneau pentru puţină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnaţi şi înlocuiţi. Timp de câţiva ani , Radu de la Afumaţi a reuşit, de fiecare dată, să-şi doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Ţării Româneşti i-a aparţinut în cea mai mare parte a timpului. După ce, iniţial, se opusese turcilor, el a înţeles, în cele din urmă, ca pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porţi otomane (aşa erau vremurile!). Susţinut de turci şi de neamul Craioveştilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.Şi aici i se încheie povestea - şi totodată viaţa. Tragicul său sfârşit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l citam, aşadar: “Recunoscut de turci şi sprijinit de Craioveşti, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârşitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulţumiţi probabil de influenţa puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemâna oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea şi, nerespectând nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuţa de pe dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului [….] S-a întamplat această mizerabilă crimă - unica prin imprejurările ei în istoria noastră - în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”
Trădat de boieri: Petru Rareş
Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 şi 1541-1546, Petru Rareş, fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepţi, trebuie să recunoaştem ca Petru Rareş însuşi, extrem de ambiţios, măcinat de dorinţa de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabară in alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment. În 1538, Petru Rareş a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari şi poloni. Iniţial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a infrant pe tătari la Stefaneşti şi a încheiat un armistiţiu cu polonii, cărora le-a înapoiat regiunea Pocuţia (care făcea obiectul unor neînţelegeri rămase nesoluţionate de multă vreme, între moldoveni şi poloni; Petru Rareş o ocupase în 1530).Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul şi care luase aspectul unei expediţii de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor şi asta l-a făcut să piarda domnia. Boierii, poate nemulţumiţi de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, data fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte şi s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Ştefan Lăcustă) şi a smuls Moldovei două bucăţi zdravene din teritoriu - Tighina şi Bugeacul. Petru Rareş a fost nevoit să fugă şi, după multe peripeţii, a reuşit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-şi pledeze cauza şi împărţise daruri imense, şi-a recăpătat tronul. După încă vreo câţiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarăşi Ardealul), soldate însă cu eşecuri, ambiţiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546.
Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Vodă Viteazul
Ioan Voda Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) său, mai tarziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmând că era foarte îndrăzneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler. Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.El obţinuse tronul Moldovei în 1572 - unde se obtţnea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinereţe, când făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodaă a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotriveasca cererii sultanului. Situaţia politică era de aşa natură, încât voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decât cazacii zaporojeni - o populaţie din zona Nistrului - care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adaugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcălabul Sucevei, Ieremia, în fruntei unei avangărzi, să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea târziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor informaţii false, - în lipsa altora mai exacte - Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Oblucita, “lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, “Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, plecă steagurile şi, punând cuşmele în vârful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, Ioan Vodă s-a retras pe un deal, în satul Roşcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Paşa , comadantul oştii turceşti, cât şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămaseseră alături de el au fost măcelăriţi.
Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus
Scurtă şi palpitantă cariera voievodală a acestui prinţ neobişnuit, apariţie insolită in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfărşit cu o încercare de fugă. De scăpat a scăpat cu viaţa, pentru moment , dar trădarea însoţitorilor săi - propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere - i-a retezat şansele de a recăpata domnia. Instalat pe tronul Ţării Româneşti în 1583, după ce câştigase “cursa” pentru domnie învingându-şi potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel şi-a început “mandatul” sub auspicii bune. Şi-a aşezat curtea la Târgovişte, a investit în îmbunătăţiri edilitare şi înfrumuseţări arhitecturale ale oraşului, a adus cu el un suflu de Renaştere occidentală şi totul părea să prevesteascaăo epoca de linişte şi progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care îşi cumpărase tronul l-au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepţiile sale moderne, occidentale şi traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut să intre în conflict cu aceştia.
În 1585 - după mai puţin doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel şi-a adunat averea strânsă şi a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceştia i-au furat bogăţiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat şi închis. Câţiva ani mai târziu, după ce evadase din închisoare, a “candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiţia în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambiţioasa lui mamă, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viaţă, a trecut la mahomedanism, ramânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.
Mihai Viteazul: puternicul şi temutul voievod al celor trei ţări româneşti
În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpanea acum toate cele trei trei ţări romaâneşti, iar această izbândă îl făcuse pe cât de celebru, pe atât de respectat în Europa. Cu atât mai tragică pare prabuşirea sa, cu cât a venit foarte curând după acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, “Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni şi întelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, duşmănia polonilor.”Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrală, reunite Interesat de o alianţă cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, iniţial, ajutor militar voievodului în acţiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei ţări româneşti. Nu a vrut, însă, să îl recunoască drept domn al Ardealului, dorind sa păstreze pentru sine acest teritoriu şi să-i acorde lui Mihai Viteazul doar funcţia de guvernator.În 1601, după mai multe neînţelegeri şi reconcilieri - de formă - cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeşii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Şi, aici, Mihai Viteazul a fost prins - şi a devenit victima - în jocul de interese al marilor puteri şi al reprezentanţilor acestora. Iată cum s-au succedat evenimentele, dupaă descrierea aceluiaşi mare istoric citat mai sus:”La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna însă pentru domnul nostru libertatea de iniţiativa. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atât de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urma comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: “eşti prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: “ba”, şi dădu să pună mâna pe sabie. În aceeaşi clipa însă, un valon îl împuşcă, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele”.Şi astfel, printr-un asasinat mârşav, s-a încheiat scurta şi glorioasa carieră de domn şi cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuşi, în urmă, o imensă speranţa: aceea că unirea celor trei ţări româneşti e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită şi de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.
Lunga domnie şi tragica prabuşire a lui Constantin Brâncoveanu
Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârşit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea şi ucidera domnitorului de către turci - care, totuşi, îi făgăduiseră domnia pe viaţă - şi aceasta în urmă intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puţine lupte, datorită, în cea mai mare parte, a diplomaţiei sale graţie căreia a reuşit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretenţiile turcilor - cei de care depindea menţinerea lui pe tron - şi interesele Apusului creştin, care dorea să-şi extindă influenţa spre Răsărit. Jonglând abil cu relaţiile diplomatice cu toate marile puteri care îi ameninţau ţara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând şi relaţiile cu vestul, Brâncoveanu a reuşit să menţină Ţara Românească într-o stare de stabilitate politică remarcabilă. După 1699, când turcii, mulţumiti de această stare de lucruri şi de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viaţă - un privilegiu rar - părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate şi lăcaşe de cult, a putut sprijini artele, învăţământul şi ştiinţele şi şi-a putut creşte copiii în linişte. Dar toate acestea s-au sfârşit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiţi cu domnitorul au săvârşit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără stirea şi permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruşi în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii supărase pe aceştia din urmă şi îi făcuse să-l suspectezea pe domn de necredinţa faţă de ei. O altă rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ştefan, a uneltit la Poartă, ţesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputaţie proastă în ochii turcilor. Iar aceştia, deşi îi dăduseră domnia “pe viaţă”, n-au ezitat să-şi încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiţi pesemne şi de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, şi cei patru fii ai săi au fost aduşi la Stambul şi închisi. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogăţiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuţia celor patru fii. I-a urmat la tron Ştefan Cantacuzino, aşa cum dorise (şi uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: “Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeaşi pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniţă la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân. ”
Trădaţi pentru răsplata: Horea, Cloşca şi Crişan
Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, mişcare cu caracter naţional şi social, iscată ca o reacţie a iobagilor români din Ardeal, disperaţi de situaţia lor economică şi socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an, când cei trei conducători au fost prinşi şi executaţi. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuşi, susţinuţi de majoritatea oamenilor din popor - conştienţi de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturaţi de autorităţile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit câţva ţărani care, ispitiţi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunşi, în vreme ce preoţii români care se raliaseră mişcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou - pentru a cincea oară - la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în faţa împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea. La 27 decembrie 1784, câţiva ţărani s-au apropiat de Horea şi Cloşca - aceştia stăteau ascunşi într-o colibă de crengi, în codrul Scoragetului, din Munţii Gilăului - şi, pretinzând că umbla după vânat, au fost primiţi în coliba de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat şi apoi i-au predat autorităţilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, şi Crişan. A urmat judecata, apoi execuţia lui Horea şi a lui Cloşca printr-o pedeapsă extrem de crudă - tragerea pe roată. Trupul lui Crişan, care se sinucisese în închisoare, a fost zdrobit în acelaşi fel. Şi totuşi, sacrificiul lor n-a fost zădarnic - un exemplu paradoxal de revoltă care, deşi înfrântă, va aduce totuşi, măcar în parte, schimbările pe care le-a urmărit. În anul următor al răscoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august şi promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desfiinţată iobagia.
Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit să şi-l facă aliat
Moartea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea revoluţiei conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriştii conduşi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizaţie europeană dedicată eliberării creştinilor - şi îndeosebi a grecilor - de sub stăpânirea otomană - a avut filiale în multe ţări ale Europei, iar în Ţara Românească influenţa ei s-a manifetstat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind să contribuie la eliberarea Valahiei de sub apăsătoarea vasalitate faţă de Inalta Poartă otomană şi să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrăţişat idealurile Eteriei şi a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mişcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulţumirea populaţiei româneşti. Înţelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop general al Eteriei - şi Tudor Vladimirescu, conducătorul mişcării în Ţara Românească, prevedea că Ipsilanti - după ce trecuse prin Moldova şi Muntenia - să iasă din ţară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacţie dură şi o intervenţie armată din partea turcilor. Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător şi un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin trădare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul îl numea deja “domnul Tudor”, - a fost ridicat de la Goleşti şi apoi asasinat la Târgovişte.»
Trecută prin foc şi prin sabie,/ furată, trădată mereu,/ eşti floare de dor, Basarabie,/ eşti lacrima neamului meu”. Aşa va scrie cunoscutul scriitor DUMITRU MATCOVSCHI despre Basarabia, care în anii de la anexarea ei de URSS în 1940, apoi 1944 şi în ultimii ani ai aşa – zisei Independenţe a cunoscut nume mari de eroi, dar în acelaşi timp şi nume de trădători notorii.
Iată o serie dintre aceste persoane importante. Inceputul trădării şi schimbări de direcţie a Basarabiei a fost pusă o dată cu renumitul discurs de inaugurare a congresului Casa noastră – Republica Moldova, în plină campanie electorală a agrarienilor, care au şi cîştigat alegerile în 1994. Fraza lui ION DRUŢA, scriitorul de la Moscova, din apelul său “În lunga şi mult zbuciumata istorie a neamului nostru avem unica şansă de-a ridica o casă a Moldovei(…)”,inaugura un congres care se plasa în opoziţie cu ideea de identitate naţională românească, o manifestare politică la care participa şi conducerea de atunci a statului în frunte cu M. Snegur. Apoi în cadrul discuţiilor cu privire la denumirea corectă a limbii române, invitat de Preşedintele de atunci al Parlamentului, P. Lucinschi, Ion Druţă publică eseul “Răscrucea celor proşti” (1994). Dincolo de discursul nuanţat cu privire la istoria neamului nostru (”Adevărul e că noi sîntem o parte din Moldova voievodală, rămasă, datorită cunoscutelor destine din Moldova veche (…)”), el “autorizează” abil jocul sinonimic dintre cele două denumiri ale limbii. Pentru acea conjunctură politică nu era important cum “o vom numi – română sau moldovenească”; deşi, afirmă scurt Druţă, “fireşte, limba română” este numele adevărat. Dacă s-ar fi insistat pe această idee!… Dar finalul eseului este o mostră de oportunism, care, cu timpul, a luat forme exacerbate, proliferînd în limbajul juridic al diferitor acte normative de stat. “Nu vreţi să-i ziceţi limbă română, ziceţi-i limbă moldovenească, nu vreţi să-i ziceţi limbă moldovenească, ziceţi-i limbă maternă (…)”, solomoneşte “ingenios” consilierul nostru naţional.
Va urma MIRCEA SNEGUR - un fost activist din nomenclatura comunistă, agrarian, este trimis de CC al PCM să se alăture Frontului Popular din Moldova, mişcare de renaştere naţională, condusă de Mircea Druc, din calcul politic, care îl ajută sa devină preşedinte al republicii. Îndeplineşte condiţia numirii lui Druc ca prim-ministru la 25 mai 1990! Un an mai târziu în mai 1991 Mircea Druc a fost înlăturat, la insistenţa Moscovei şi cu consimţământul lui Mircea Snegur. Deasemenea la iniţiativa preşedintelui Snegur, Parlamentul hotăraşte, în 1994, cu o majoritate agrariano-socialistă să schimbe imnul « Deşteaptă-te române ! » , cu un nou imn, pe versurile lui Alexei Mateevici - “Limba noastra”! L-a eliberat pe Igor Smirnov, fără să facă mai întâi schimbul de prizonieri de război. În februarie 1994, Snegur a resuscitat ideologia antiromâneasca a „moldovenismului”.
Mircea Druc, fostul prim-ministru, susţine într-un interviu pentru Info-Prim Neo că înainte de declararea independenţei, existau două planuri de evoluare a evenimentelor - planul „Mircea Druc” cu revenirea la status-quo-ul din 1918 (unirea cu România .) şi planul „Mircea Snegur” - cu intrarea în CSI. “Basarabenii au ales să-l urmeze pe Snegur, greşind foarte mult.
La 7 februarie 1996, Mircea Snegur şi liderul regimului de ocupaţie de la Tiraspol, Igor Smirnov au semnat Decizia protocolară cu privire la funcţionarea serviciilor vamale ale Republicii Moldova şi autoproclamatei Republici Transnistrene. Drept consecinţă a semnării documentului, regimul de ocupaţie din regiunea transnistreană, a obţinut posibilitatea de a întrebuinţa propria ştampilă vamală cu inscripţia: “Republica Moldova. Vama Tiraspol”.
A acordat prin constituţie autonomie teritorială pe principii etnice localităţilor cu populaţia majoritară găgăuză, din sudul Republicii Moldova.
În această listă este inclus şi PETRU LUCINSCHI, fost prim-secretar al PCM, nomenclaturist “cu faţă umană”, promotor al politicii de restructurare a lui Mihail Gorbaciov. Ajuns la putere în calitate de Preşedinte al R. Moldova Petru Lucinschi, a continuat reformele începute de predecesorul său Mircea Snegur, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, fără a ridica nivelul de trai al populaţiei.
A rămas ataşat trecutului său de activist de partid sovietic, fapt care l-a determinat să păstreze calitatea de supus al Moscovei.
Petru Lucinschi, ca preşedinte al Parlamentului a consimţit oficial adoptarea constituţiei Republicii Moldova, în care să figureze aşa-zisa „limbă moldovenească”, cochetând în declaraţii cu ideea că s-ar numi română, şi numai atât.
A întreţinut cu autorităţile române relaţii întotdeauna, într-un cadru strict protocolar. A susţinut moldovenismul fundamentalist. Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova l-a acuzat pe preşedintele Petru Lucinschi, că inventează o nouă ideologie de stat, care s-ar numi, “moldovenism.
Senatorul Ilie Ilaşcu s-a pronunţat în ziarul « Evenimentul - Cotidian regional al Moldovei » din 22 ianuarie 2009 : « Toată problema aceasta a conceptului de “Moldova Mare” este o invenţie de-a Moscovei, prin intermediul lui Petru Lucinschi. »
Pentru a-şi asigura realegerea sa în calitate de preşedinte la alegerile viitoare, Lucinschi a susţinut Partidul Comunist şi Frontul Popular Creştin-Democrat şi l-a destituit pe prim-ministrul Ion Sturza un guvern de centru-dreapta, singurul guvern reformist şi pro-occidental avut vreodată de Republica Moldova.
Preşedintele Lucinschi a cedat mult Moscovei în problema Transnistriei şi a Armatei a XIV-a ruse staţionate în Transnistria. Lucinschi a semnat la 8 mai 1997 cu Federaţia Rusă a „Memorandumului privind principiile normalizării relaţiilor între Moldova şi Transnistria”, care stipula sincronizarea retragerii trupelor ruseşti cu soluţionarea conflictului transnistrean, acordând aşadar Rusiei dreptul de a fi arbitru care ar coordona politica internă în Republica Moldova şi „garant militar” cu o armată ce urma să staţioneze pe teritoriul Republicii Moldova. Acest memorandum acceptat de Chişinău recunoştea practic independenţa statală a autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, punând-o pe picior de egalitate cu Republica Moldova. Termenul de „stat comun” inclus în textul Memorandumului (propus de ministrul de externe al Rusiei, Evgheni Primakov), a devenit un pas spre federalizarea Republicii Moldova. Toate aceste cedări Moscovei au fost făcute drept plată pentru a obţine postul de preşedinte. Lucinschi n-a făcut nimic pentru a elibera Republica Moldova de controlul politic şi economic al Federaţiaei Ruse.
A pledat pentru relegalizarea Partidului Comunist în Republica Moldova , interzis, ca urmare a puciului de la Moscova, din 19-21 august 1991.
Drept răsplată pentru meritele sale faţă de stat şi pentru activitate prodigioasă în organele supreme de stat, preşedintele Vladimir Voronin i-a conferit la 27 ianuarie 2005 “Ordinul Republicii”.
Va culmina VLADIMIR VORONIN - un român rusificat. El personal se numeşte moldovan în spiritul educaţiei ruseşti. « Mama, Pelagheia Isidorovna (numele de familie de fată – Sîrbu), din satul Corjova, tatăl drept, Nicolai Vasilievici, pe care nu-l ţine minte, deoarece a căzut la începutul războiului. Era din Siberia, îşi făcea serviciul în unitatea militară din Dubăsari. Din 1948 a fost crescut de tatăl său vitreg.” - informaţie preluată din interviul Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin acordat ziarului “AiF-Moldova”la 23 mai 2001. „Voronin se trage dintr-un neam curat românesc, o familie renumită de oameni bogaţi şi respectaţi. Domnica şi Isidor Sârbu, bunicul lui Voronin, făceau parte dintr-o familie numeroasă: zece fraţi. Cinci băieţi şi cinci fete. Bunicul său a fost deportat de ruşii bolşevici, i-a fost confiscată averea şi familia i-a fost ruptă şi risipită. Isidor Sârbu, primar al regimului Antonescu în Transnistria, în perioada 1942-1944, i-a blestemat pe comuniştii ruşi şi a fugit în România unde a ajuns luptător cu arma în mână în munţii Oaşului. … Viaţa familiei Voronin este povestea unei drame teribile - este drama sfâşierii neamului românesc de către invadatorii ruşi. Cazul lui Voronin este cu atât mai tragic cu cât însuşi preşedintele Voronin este rezultatul unui experiment diabolic, pus în practică de ruşi în România sub numele de “experimentul reeducării”. Scopul experimentului, conform principiilor leniniste era schimbarea şi lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase , pentru a se obţine în cele din urmă alterarea personalităţii până la punctul obedienţei absolute… Ramura familiei Voronin rămasă dincolo de Prut a fost supusă reeducării comuniste şi spălării creierului. » - ziarul Ziua, „Secretul lui Voronin” de Victor RONCEA ,27 martie 2008 .
A fost educat şi pregătit sa devină un “cadru devotat” al Moscovei. A ocupat posturi importante în perioada sovietică. In ierarhia militară a urcat până la gradul de general-maior (al Ministerului de Interne sovietic, avand şi cetăţenie rusă). In 2001 este ales preşedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comuniştilor.
E considerat comunistul capitalist cel mai bogat din Moldova, împreună cu fiul său Oleg, şi alţi colegi de partid au monopolizat cele mai vitale ramuri din economia naţională, aproape toata industria zahărului, aproape toate afacerile din import, de cereale şi de panificaţie, cele din domeniul bancar, cele ale asigurărilor, construcţiilor, businessului imobiliar şi turistic, ale prestărilor serviciilor pe Internet ,etc şi-au supus justiţia, mass-media, Partidul Comuniştilor devenind practic partid de stat.
Preşedintele Vladimir Voronin e departe de a fi un preşedinte comunist. E deprins cu luxul, locuieşte la vila din pădurea Condriţa, vilă care aparţine statului, cu 500 de hectare de pădure, înconjurate cu un gard înalt de sârmă ghimpată ca un adevărat lagăr de concentrare, servit de aproximativ de o suta de slugi, bodyguarzi, îngrijitori şi dresori de animale. Familia Voronin se consideră una dintre cele mai prospere familii de capitalişti din cea mai săracă ţară a Europei.
A numit drapelul de stat al R. Moldova, tricolorul în plenul Parlamentului drapel fascist. Imediat cum a venit la putere a purces la luptă împotriva limbii române şi a istoriei românilor. Este destituit Ilie Vancea, ministrul Învăţământului, un basarabean onest, care a refuzat să introducă în programa de studii limba moldoveneanească şi Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor. A luptat cu înverşunare împotriva legalizării Mitropoliei Basarabiei, înregistrată doar în urma deciziei CEDO. Este un mare adept al Mitropoliei Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei. A instaurat o dictatură personală şi sistemul economic „bolşevismul de piaţă”, marii beneficiari al căruia sunt nomenclaturiştii de partid ce presupune păstrarea unui stat autoritar şi acapararea economiei naţionale.
A fost legiferată Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova de deznaţionalizare de pe timpurile perioadei ţariste şi totalitar-comuniste, care are ca scop de a distruge identitatea românească a moldovenilor, promovând sub masca polietnismului rusificarea lor totală.
O dată cu venirea la putere Partidul Comuniştilor a instituit o politică de genocid programat al populaţiei, caracterizată printr-un exod masiv de oameni apţi de muncă, un genocid etnico-cultural bazat pe ideologia unui moldovenism rusificator de ocupaţie, colonial , unul construit pe un conţinut propagandistic diversionist şi criminal, tirajat pe scară industrială, nişte falsuri care se dau drept adevăruri, nişte campanii de propagandă în stilul lui Goebbels.
Foarte argumentat va fi prezentat în articolul din ziarul ZIUA din 16 August 2009 de Sorin Rosca Stanescu “IUDA E IUDA” politicianul IURIE ROŞCA, cel care a trădat cauza naţională. « Ziarul ZIUA publica interviul pe care Victor Roncea i l-a luat liderului Partidului Popular Crestin Democrat de la Chisinau, Iurie Rosca. Iar acest editorial este raspunsul la o intrebare retorica pe care acesta si-o pune. Si anume, de ce i se spune Iuda? Raspunsul meu, in esenta, este ca i se spune Iuda pentru ca el chiar este Iuda. Ramane ca in cele ce urmeaza sa incerc sa demonstrez acest lucru. Incă înainte de aprilie 2005, cand la sfatul lui Traian Basescu Iurie Rosca a batut palma cu Voronin, contribuind astfel decisiv la instalarea acestuia la putere si la consolidarea puterii lui, existau la Chisinau temeinice suspiciuni ca, in prealabil, se vanduse diavolului. Adica serviciilor secrete controlate de Moscova. Culmea coincidentei este ca, tot de la el am aflat pentru prima data, simultan, in mai multe republici din Uniunea Sovietica pe cale de a se destrama, s-au constituit partide care toate s-au numit fronturi. Sa fi fost liderii democrati de pretutindeni - ma refer desigur la spatiul controlat de Moscova - atat de lipsiti de imaginatie incat sa dea acelasi nume partidului care urma sa devina succesorul celui comunist? In paranteza fie spus, influenta Kremlinului, prin intermediul KGB si GRU, a fost atat de puternica incat, si la Bucuresti, Ion Iliescu denumise inca inainte de caderea lui Ceausescu, pe vremea cand complota cu Militaru si Magureanu, tot Front al Salvarii Nationale partidul care urma sa preia puterea. Si pentru a inchide aceasta excursie prin trecutul apropiat, Iurie Rosca si-a intitulat partidul pe care l-a condus Frontul Popular din Moldova. Acestor suspiciuni li s-au adaugat, intre timp, multe altele, generate de aparente si repetate greseli ale liderului de la Chisinau care au condus, pas cu pas, la distrugerea miscarii nationale si unioniste. » El a tradat mii si mii de alegatori si asta nu se iarta.
Un nou candidat la includerea în lista neagră este MARIAN LUPU.
MOSCOVA L-A CHEMAT LA INSTRUCTAJ PE LUPU, NOUL SAU OM DE LA CHISINAU
sursa : RGN
Candidatul Aliantei pentru Integrare Europeana la postul de presedinte, Marian Lupu a plecat sâmbătă la Moscova, la o zi după o vizită în capitala rusă a fostului preşedinte comunist prorus Vladimir Voronin. Chemarea lui Lupu la Moscova vine sa confirme faptul ca dupa lasarea lui Voronin din brate, Moscova si-a chemat la ordine noul sau om de la Chisinau, transmite Romanian Global News. Asigurand votarea acestuia de catre vechii sai tovarasi din partidul comunist, Moscova vrea sa se asigure ca Lupu va servi interesele Kremlinului la Chisinau si nu va asista la derapaje ale acestuia. I se dau voturi pentru a-l fideliza, daca nu cumva acesta era deja fidelizat, iar acum a fost doar un instructaj de parcurs. Respingerea aderarii la NATO si prin ricoseu, amanarea la nesfarsit a integrarii europene, blocarea reintegrarii cu Romania si faultarea colegilor de coalitie care se vor manifesta altfel decat vrea Moscova. Cu alte cuvinte mentinrea Chisinaului in siajul rusesc. Cam astea ar fi obiectivele pe care Moscova le-a trasat lui Lupu. In cazul in care nu va putea controla situatia, lui Lupu i s-a dat si solutia de avarie si anume o rearanjare a majoritatii cu partidul comunist. Nu chiar acuma ci mai in vara dupa ce populatia va acumula frustrarile unei ierni dificile. Si pentru ca totul sa fie roz in relatia Lupu- Moscova, nu exclude încheierea, până la sfârşitul anului, a unui acord de colaborare între Partidul Democrat de la Chisinau şi Partidul Rusia Unită, al premierului rus Vladimir Putin, adica cu alte cuvinte partidul lui Putin sa-si faca o filiala la Chisinau. In capitala rusa Lupu s-a întâlnit cu oameni importanti cum ar fi Constantin Kosaciov, preşedintele comisiei pentru Politică Externă din Duma de Stat, cu şeful administraţiei prezidenţiale, Serghei Narîşkin. Conform RIA NOVOSTI, discuţia a abordat situaţia politică de la Chişinău, perspectivele şi modalităţile de intensificare a cooperării între parlamentele rus şi moldovenesc. După cum a afirmat Kosaciov, preşedintele Comitetului Dumei de Stat pentru Afaceri Internaţionale, a fost o discuţie constructivă. Oficialul rus a menţionat că Marian Lupu este binecunoscut în Duma de Stat din perioada în care acesta ocupa funcţia de preşedinte al Parlamentului de la Chişinău. Înainte de a pleca spre Moscova, Marian Lupu a declarat că Rusia este interesată de alegerea preşedintelui Republicii Moldova şi depăşirea crizei politice de la Chişinău. La randul sau Kommersant scrie că Moscova s-a implicat în lupta politică din Republica Moldova, vizita lui Marian Lupu fiind precedată de o vizită fulger, secretă, în capitala Rusiei, a liderului Partidului Comuniştilor, Vladimir Voronin. Conform Kommersant, Kremlinul ar fi încercat să-l convingă pe Voronin să susţină candidatura lui Marian Lupu la preşedinţia Republicii Moldova.
BASARABIA ŞI ÎNALTA POARTĂ DE LA MOSCOVA
GEORGE DAMIAN
Venirea şefului Administraţiei prezidenţiale ruse la Chişinău seamănă cumva cu cele ce se petreceau în ţările române în perioada fanariotă. Sultanul de la Istanbul trimitea un paşă ca să aranjeze neînţelegerile dintre boierii iubitori de zavistie. Acum, s-au schimbat puţin denumirile, dar principiul a rămas acelaşi.
Narîşkin a aterizat pe neaşteptate şi fără să fie invitat de cineva. Din punctul de vedere al Moscovei nici nu ar fi fost nevoie de vreo invitaţie. Sau poate invitaţia a venit de la vreunul din partidele parlamentare care se temeau că nu vor face faţă la negocieri fără vreun sprijin masiv din afară? Narîşkin reprezintă ceea ce în perioada medievală se numea „cavaleria grea”. A avut puterea să-i aducă laolaltă pe Lupu şi Voronin la Ambasada Rusiei din Chişinău. Iar apoi, aliniaţi în scara pisicii, Lupu, Narîşkin şi Voronin au făcut declaraţii presei (presa corectă!). Din declaraţii s-a înţeles doar că totul este bine şi că va fi şi mai bine. Bineînţeles, dacă se merge pe mâna Rusiei va fi bine.
Presa de la Moscova s-a grăbit să anunţe că există deja un protocol de colaborare PCRM-PDM şi că guvernarea este bătută în cuie. La Chişinău liderii politici au dezminţit: nu, nu există nicio alianţă PCRM-PDM! Comentatorii au sărit şi ei în sus de teama unei eventuale trădări. Însă negocierile dintre partidele AIE au continuat în cursul zilei de luni. Situaţia a rămas la fel de fluidă şi după vizita lui Narîşkin.
Însă într-un fel tot s-au separat apele. Documentul WikiLeaks (cel cu mituirea lui Lupu de către Voronin cu 10 milioane de dolari), indiferent de unde a apărut, alături de vizita lui Narîşkin şi interviul insultător al lui Voronin au permis delimitarea a doi poli: liberal-democraţii lui Filat şi comuniştii lui Voronin. Oricum, cei doi poli erau definiţi prin rezultatul alegerilor şi numărul de deputaţi, doar că acum pare a fi exclusă o eventuală alianţă PCRM-PLDM (de care se temeau ca de Satana mulţi comentatori de la Chişinău).
Având cei doi poli definiţi, putem încerca câteva speculaţii pe tema viitoarelor alianţe. Partidul Liberal este în mod clar la dreapta PLDM-ului – nu prea are cu cine altcineva face alianţe. Iar acest lucru îi cam scade puterea de negociere şi şansele de a obţine posturi relevante. Cu totul altfel stă situaţia democraţilor, care cred că au de câştigat indiferent de ce pol se apropie. Se poate spune că, afişându-se cu Narîşkin şi Voronin, Lupu încearcă să-şi ridice preţul în negocierile cu liberalii şi liberal-democraţii. Jocul negocierilor rămâne cât se poate de deschis la Chişinău – şi este mult mai bine aşa decât situaţia ceţoasă care a persistat întreaga săptămână trecută când nu se ştia nimic despre discuţiile care fără îndoială că au avut loc.
Vizita lui Narîşkin şi înghesuiala de declaraţii şi comentarii care au urmat arată că Moscova în continuare consideră Republica Moldova un teritoriu în care face şi desface. Şi mai arată că politicienii de la Chişinău consideră şi ei Moscova aşa cum se consideră ea însăşi. Dacă Narîşkin nu ar fi fost băgat în seamă de nimeni, alta ar fi fost situaţia. Oricum, faţă de anii trecuţi, au fost mult mai puţini boieri moldoveni care să se repeadă să pupe poala caftanului. Cu alte ocazii ar fi fost înghesuială mult mai mare la poarta Ambasadei Rusiei. Ceea ce dă speranţe pentru o coaliţie de guvernare care să respecte voturile cetăţenilor şi nu voinţa Înaltei Porţi.
Isoria noastră cunoaşte multe trădări şi mulţi trădători. De ce poporul român a fost trădat mereu în anii săi de cumpănă ? De ce marile personalităţi ale poporului român au fost răstignite pe crucea istoriei ? Cine sunt vinovaţii? Oare îi putem uita pe turcii care ne-au luat în robie pe cei mai bravi feciori şi pe cele mai frumoase fete, pe ungurii care au făcut totul pentru a ne catoliciza, pe bolşevicii care ne-au dus părinţii în Siberia. Unde a dispărut vitejia noastră? Marea credinţă în neamul nostru românesc? Să ni se întâmple toate astea din cauza că sântem prea buni, prea toleranţi, prea indulgenţi. De ce ne-am transformat dintr-un neam viteaz în unul smerit şi materialist, calculat? Unde este jertfa noastră supremă? De ce i-am tolerat de-a lungul secolelor pe trădătorii de neam ce ne-au vîndut nu o dată duşmanilor, atingându-şi scopurile lor josnice şi au avut nevoie ca noi să uităm memoria părinţilor noştri şi să ne fie ruşine de trecutul nostru pentru că astfel încetăm să mai fim un neam, şi devenim deodată o turmă fără rost şi lipsită de valori. Este bine cunoscut în istorie deja cît de uşor este să conduci o societate lipsită de legătura cu înaintaşii lor. Aceşti trădători de neam vor să ne uităm Ţara, Patria noastră, România, să ne uităm limba noastră cea română.Aceşti trădători de ţara merită un blestem pe care-l va da Mihai Eminescu în vestita sa « Doină »:
“Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.”
Am crezul că trădătorilor de neam trebuie dedicat o pagină specială în manualul de istorie şi de literatură, iar în timpul slujbelor de la biserică clipe de blestem, spre a fi drept lecţie pentru alţi români în veacul veacurilor.
Curaj şi deagoste de neam, români!
Mihai Ciubotaru
Zeci de etnici români din Timoc au fost anchetaţi de poliţia sârbă în legătură cu finanţarea de către Bucureşti a organizaţiilor româneşti din Serbia
