Emigranții români acum o suta de ani

A fost odata anul de gratie 1900... Despre care se spunea, ca si azi, ca va aduce sfarsitul Lumii. Dar, pe langa paginile pline de viziuni si prevestiri apocaliptice, ziarele vremii scriau insistent despre un alt subiect la moda: colonizarea «Siberiei Americii», adica a provinciilor canadiene Manitoba, Saskatchewan si Alberta - ultimele teritorii oferite in dar agricultorilor din Europa: englezi, germani, unguri, polonezi, sarbi si romani.

Suprafete imense, de peste opt ori cat teritoriul de azi al Romaniei, au devenit si tinta celor mai curajosi dintre taranii bucovineni si dobrogeni care, ajunsi totusi mai tarziu decat occidentalii, au fost nevoiti sa accepte terenurile cele mai proaste si mai indepartate. Plini de nadejde, au trecut totusi Oceanul cu pluguri si grape impachetate in lazi, cu saci de seminte si funii de ceapa si usturoi, cu manunchiuri de vita-de-vie si radacini de leustean. Nu si-au lasat acasa nici hainele taranesti: iile, catrintele, camasile de borangic, cojoacele de oaie; dar nici securea de spart lemne, sita de cernut faina, razboiul de tesut sau cazanul de facut tuica. Si, mai presus de toate, nu si-au lasat traditiile, obiceiurile si ceremonialurile de sarbatori, de nunta, botez sau inmormantare. Nu si-au uitat lautarii, ceterele, dobele si tambalul...

La inceput, dupa asezarea pe pamantul primit de la guvernul canadian, si-au construit ferme apropiate una de alta, ca in satele din tara. Simteau nevoia sa vada pe fereastra cand arde lampa la vecini, ca o minima consolare, in fata apasatoarei instrainari; nu le placea sa ramana singuri sub cupola Marelui Cer (nume dat Vestului Canadei de ziaristii epocii, impresionati de panorama celesta fara pereche). Necunoasterea limbii engleze ii izola si mai mult, tinandu-i la distanta de viata oraselor. Universul lor nu s-a schimbat prea mult fata de cel de-acasa; isi cresteau copiii in leganarea doinelor, sub vraja povestilor cu feti-frumosi si zmei. Colindele, horele, nuntile si toate petrecerile cu lautari din timpul Craciunului si Anului Nou aveau, parca, o vigoare mai mare decat in satele lasate departe.

Nostalgia dureroasa a pus la grea incercare sufletele multora, care-si gaseau refugiul in chefuri si baluri tinute in grajduri sau in putinele locuri de popas din preerie. Toata zbaterea lor din acei ani a fost inspirat descrisa mai tarziu de scriitoarea «patimirii romanesti» din Canada, Marie Tanase Smiley: «Istorie si traditie. Religie si superstitii mistice. Toate aceste frumuseti au fost aduse aici, intr-o lume terifianta. A fi roman inseamna multe..., dar cand urmam firul care alcatui este tesatura istoriei, mi se pare ca Dumnezeu insusi ocroteste cu o grija tandra si iubitoare aceasta natie. Mandri de mostenirea noastra?... Nici nu se putea altfel!».

Cele cateva povestiri adunate in paginile de fata au fost culese de subsemnatul chiar in Canada, acum 25 de ani. Din pacate, doar putini dintre povestitori se mai afla astazi in viata. Tuturor le aducem un meritat omagiu.

Tom Banda din Regina
«La Keyville era o mare comuna de romani. Cei cativa nemti si evrei care traiau alaturi de noi vorbeau tot romaneste... Dominau bucovinenii... Oamenii astia erau tare jucausi; le placeau cantecele si petrecerile. In zilele Craciunului, se intalneau intr-un grajd al lui Vasile Ritcu, unde incingeau un joc de-si rupeau pingelele. Fiecare aducea gustari si bautura. Dupa dans, se strangeau roata in jurul cate unuia care avea book-uri (carti) de poezii romanesti ori de istorii. Dupa fiecare poveste, sa mai luam, mai, cate una!... Pana-i prindea politia si le confisca rachiul...

Aveam doi cai, Pegy si Molly, pe care-i foloseam numai pentru mers la jocuri sau la colinda; nu-i puneam nici macar la caratul gunoiului din grajd. A doua zi de Craciun si inca de trei-patru ori pana la Boboteaza, urcam 18-20 de fete si feciori in sanie si hai la joc, baiete!... Plecam de la noi de-acasa. Cat timp locuiau la ferma nepotii lui Costan Ursu, ii luam pe ei ca muzicanti. Ii luam cu noi in sanie. Hai la Keyville, la hala! Crapau lemnele de ger. Ne intorceam dimineata tot intr-un cantec si un chef... Rasuna preera de vocile noastre. (…)

Atunci, pe timpurile cele bune, nu faceai diferenta cand te duceai in vizita la cineva... ca era ora de masa sau de somn... Daca i-ai gasit mancand, ti-ai pus scaun si-ai mancat... Daca mamaliga cu lapte aveau, mamaliga cu lapte mancai... Si nuntile!... Cantau Pricochie Siminiuc sau Nicuta Moscaliuc cu benzile lor... Strasnici lautari, mai baiete... Si unul si celalalt aveau obiceiul sa doarma cantand... Nicuta sforaia cu tigara stinsa-n gura... Dar n-ai vazut sa le taca o clipa scripca! Ziceau, mai, si dormeau, fiindca nu aveau timp de hodina, mai ales de Sfintele Sarbatori. Cine-i lasa? Nunta tinea 2-3 zile... Ai mars acasa cu boghia, ai dat mancare la vite ori something, dupa care te-ai intors la nunta... La nuntile cele mari cantau amandoi: Nicuta in casa, pentru rudele miresei si ale mirelui; Pricochie afara, pentru tineret. Dupa ce se gata de mancat, se strangeau toate mesele si scaunele si incepeau sa joace babele de la oale... Ai, ai, ai, ce mai sareau, ce mai chiuiau... Cand venea timpul de pahar dulce, strigai: «Buna seara, buna seara, cinstiti meseni! Paharele sunt zugravite, faceti bine de primiti, si cat va trage inima, la tineri sa daruiti!» Eu, spun drept, eram strasnic priceput la strigatul darului - sau paharul dulce, cum ii spuneau batranii. De ziua numelui, alta: fiecare om isi serba numele. Il chema tot pe Prichochie. Lui, daca-i dadeai galuste si rachiu, apoi canta ceasuri intregi. Canta fara bani, tare bun om era acela... Ii prindeai un dolar cu un ac si canta, baiete! Cam negricios, semana o tara a tigan...»


Gus Donison din Stonehenge
«Am fost tare mare jucaus in tineretea mea... Multi veneau la nunti sa ma vada pe mine... La Craciun, dupa ce umblam cu «Steaua» pana la ziua, batand «marginile» unde locuiau farmari cu fete mari in casa, ne opream la hala (engl. hall), la bal. Aduceam cu noi mandrele, preluate de la parinti sub juramant. Canta tiganul Nicuta Moscaliuc, al care venise cu tata pe vapor... Ioi, ioi, ioi, ce-i mai zicea acela din vioara! Ce mai inflorea acela! Nu gaseai alt ca el in toata preera. Dar si picioarele mele il ascultau, de credeai, Dumnezeule, acuma se crapa pamantul! (…)»
Maria Rosca din Regina
«Eu, sa mai fiu tanara, n-as putea trai in oras... La farma aveam de toate. (…) Aveam fenta (engl. fence) buna, izvor curgator cu apa limpede. Cand se spunea ca in toata Canada este hard time, la noi, la farma, era good time...»

Dumitru Boghean din Regina
«A fost musai sa facem nunta intre Craciun si Anul Nou; se vorbea ca va mai ninge si nu vom putea iesi din casa pana in primavara. (…) Familiile, venite din Sucevita, au aranjat totul si ne-au dat binecuvantarea. Toti nuntasii ne-am dus la biserica in sanii. Era un ger ca plesnea pielea pe spinarea cailor. Din trei in trei mile, ii schimbam cu altii mai odihniti, pe care-i tineam in urma saniilor. Zapada, spun drept, ajungea pana la sarmele de telegraf; drumul prin preera era ca un tunel. Fiecare nuntas avea in mana cate o sticla cu rachiu. Caii aveau stergare romanesti tesute de mama, iar nasii purtau batiste inflorate pe sub cojoacele ciobanesti de oaie. Lautarii, banda lui Nicuta Moscaliuc, stateau in prima dintre sanii, langa nasi. De ger, baba lui Nicuta, care nu-si pierdea din mana barbatul, adormea cu cobza in mana, iar bietul om o inghiontea cu arcusul viorii: trezeste-te, romanca lui Dumnezeu!... striga el catre dansa. La masa mare, pe care am asezat-o in shack-ul nostru din Wood Mountain, m-am pus si eu pe cantat. Imi vanduse un banatean o armonica pentru doi dolari si cantam, baiete, melodii de la Bucovina, de scoteam lumea din minte... La noi in familie, a fost indragita foarte mult muzica romaneasca. Fiica mea, Lena, a invatat de mica sa cante la vioara, acordeon, tobe, banjo si pian. Avea patru ani cand a prins primele melodii, dupa ureche, taman ca tiganul... S-a dus tiganul sa se spovedeasca... Stii, ma tigane, Tatal Nostru? a intrebat popa... Nu-l stiu, parinte, sarut mana, dar daca-l zici dumitale inainte, io ti-l prind cat ai clipi, din vioara...»

(…) Astfel se traia la 1900 si un timp dupa aceea, in nesfarsita campie canadiana, supranumita «Cosul cu Paine al Lumii». Bucuriile si suferintele romanilor au stat alaturi de ale celorlalti pionieri, la temelia Statului Canadian modern. Dar faptele lor de civilizare a teritoriilor straine, constituirea de comunitati si transferul peste Ocean al unor traditii ziditoare de lume noua sunt, intr-o masura, parte din patrimoniul nostru national. (…)

Ion Longin Popescu

(Fotografii din arhiva autorului)

Sursa: «Formula AS», Nr. 848