PCRM cere explicații pentru declarațiile ambasadorului României în Republica Moldova

29 noiembrie 2012



Deputații comuniști sunt din nou nemulțumiți de ambasadorul României la Chișinău, Marius Lazurca. Aceștia îl critică pe diplomatul român că s-a declarat „unionist” în cadrul unei emisiuni la un post de televiziune.

„Acesta declarații îi depășesc mandatul de ambasador. Îl invităm pe ministrul de Externe ce a întreprins pentru a proteja securitatea statului și interesele, pentru a contracara astfel de ieșiri ale unor diplomați”, a cerut deputatul PCRM, Sergiu Stati.

Liderul PL, Mihai Ghimpu, i-a luat apărarea diplomatului român.

„Domnilor comuniști, vă rog să nu speculați cu aceste declarații. Domnul ambasador a avut în vedere unionist pentru integrarea europeană. Mai bine a-ți reacționa față de delarațiile oficialilor ruși care vin vin și ne calcă în picoare și stau aici cu armata. Vorba nu omoară, dar arma omoară”, a spus Ghimpu.

La începutul acestei săptămâni, ambasadorul României la Chișinău spunea că România şi-a propus să ducă Republica Moldova mai aproape de Uniunea Europeană.


„Sunt unionist în acest fel. Prin mandat mă asociez eforturilor Moldovei de a se apropia de UE. Aş fi eu dezamăgit dacă unioniştii s-ar simţi dezamăgiţi. Proromânismul nu este un fenomenul marginal”, a declarat ambasadorul la emisiunea În Profunzime.

sursa: jurnal.md

Pe 28 noiembrie, 1918, Bucovina se unește cu România

28 noiembrie 2012


Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă. Acum 94 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei - la 27 Martie - şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

Bucovina, în traducere “Pădure de fag”, este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775. După pacea încheiată la Kuciuk-Kainargi în 1774, în urma războiului ruso-turc început în 1768, austriecii, ca recompensă că i-au ajutat pe turci, cerură “o rectificare de frontieră în sudul Galiţiei”, necesară trecerii din Transilvania în Galiţia, nou anexată. Astfel, contra bani grei şi daruri scumpe, Turcia cedă Austriei un “coridor” care cuprindea nu o fâşie îngustă de teren, ci întreg ţinutul Cernăuţilor, cea mai mare parte a ţinutului Sucevei, vechea capitală a Moldovei, cu mausoleul descălecătorilor de la Rădăuţi şi cu mormântul lui Ştefan de la Putna.

În zadar protestară boierii şi clerul, în frunte cu domnitorul Grigore Ghica, ucis de turci la 1 Octombrie 1777; timp de 144 de ani acest teritoriu românesc a rămas sub ocupaţie străină, până în anul de graţie 1918. Imperiul habsburgic a nesocotit sistematic drepturile limbii române, a stingherit dezvoltarea culturală şi a spoliat bogăţiile provinciei. Mulţi patrioţi bucovineni au fost nevoiţi să emigreze.

Timp de 10 ani, Bucovina a stat sub administraţie militară iar în 1786 a fost înglobată Galiţiei. Abia prin constituţia austriacă din 1849 a fost despărţită de Galiţia şi declarată provincie autonomă a Casei de Austria. În 1860, Bucovina şi-a ales o Dietă, cu stemă şi drapel proprii şi era reprezentată în Parlamentul vienez prin deputaţi români.

Faţă de Viena, fruntaşii politici bucovineni au avut o politică protestatară, începând cu episcopii Dosoftei Herescu şi Isaia Baloşescu, cu fraţii Hurmuzachi, cu mitropolitul Silvestru, cu dr. Gh. Popovici şi Iancu Flondor şi întreaga generaţie a Unirii. Românii bucovineni au manifestat in permanenta opoziţie faţă de politica de desnaţionalizare a guvernului austriac, o primă acţiune fiind manifestaţia studenţească de la Putna din 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea mânăstirii. Au participat personalităţi ca Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, viitorul istoric A.D.Xenopol şi Ciprian Porumbescu. Bucovinenii au salutat independenţa de stat a României din 10 mai 1877, voluntari dintre ei participând la războiul din 1877/78.

Existau o serie de asociaţii academice patriotice ca “Arboroasa”, “Junimea”, “Bucovina”, “Moldova” sau “Dacia”, alături de societăţi politice – “Concordia”(1885) cu “Gazeta Bucovinei”(1892). În 1905 se întemeiază Partidul Naţional Român, iar din 1906 reapare “Gazeta Bucovinei”, sistată în 1897. Din 1907, se introduce votul universal, direct şi secret, exercitat de bărbaţii de peste 24 de ani.

Bucovina, aflată la graniţa celor două imperii, habsburgic şi ţarist, a devenit în 1914 – odată cu declanşarea primului război mondial – teatrul unor operaţii militare. La 2 Septembrie 1914, cazacii generalului Pavlov ocupă Cernăuţii, dar în Octombrie austriecii reocupă provincia. La 17 Iulie 1916, Ion I.C.Brătianu semna la Bucureşti, cu miniştrii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei o convenţie prin care se garanta integritatea teritorială a României şi reunirea Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului la Vechiul Regat.

În August 1916, România intră în război de partea Antantei, dar în Decembrie 1916 armata română este nevoită să se retragă în Moldova, inamicul ocupând 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv Bucureştiul. Habsburgii vor dezlănţui o adevărată prigoană împotriva românilor bucovineni, mulţi luând drumul exilului. Ei au alcătuit, la Bucureşti, Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de istoticul Ion Nistor.

La 9 Iunie 1917 are loc primirea oficială, în Piaţa Unirii din Iaşi a primelor detaşamente de voluntari bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni. La 22 Octombrie 1918, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patrioţi bucovineni scot primul număr al ziarului “Glasul Bucovinei”, difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi în Basarabia.

La 27 Octombrie 1918, se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă, sub preşedintia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat national independent”. Adunarea a ales un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, care, la rându-i, instituie un guvern alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor. Noul guvern cere ajutorul armatei române şi astfel, la 9 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă. De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru. La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează “Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina. Sextil Puşcariu, ajuns secretar de stat la externe, pleacă la Iaşi pentru a mulţumi Regelui Ferdinand pentru trimiterea armatei în Bucovina. După audienţă, se întâlneşte cu Ion Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, cei doi vechi prieteni ajungând la concluzia unirii necondiţionate a Bucovinei cu România. Revenit la Cernăuţi la 23 Noiembrie, Ion Nistor înmânează şefului guvernului, Iancu Flondor, un mesaj din partea guvernului român.

Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucranienilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii.

Marea zi pentru Bucovina sosise. La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, tricolorul romănesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm: “Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

Şeful guvernului, Iancu Flondor, dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza că “de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României” (Ion Nistor, “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 396-397).

Ion Nistor a făcut o amplă expunere a motivelor istorice ale acestei declaraţii de unire, care a fost adoptată în unanimitate. Votul Congresului a fost adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand printr-o telegramă. Regele a răspuns prin următorul mesaj: “Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinţei întregului popor al acestui vechi pământ românesc, a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul Român. Din adâncul sufletului mulţumesc Proniei divine că mi-a îngăduit ca, sub domnia mea, fiica răpită acum 144 de ani să se reîntoarcă la sânul ţării-mame, aducând noi forţe pentru propăşirea neamului. În aceste clipe înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel, fără şovăire şi însufleţiţi de un patriotism cald, ziua binecuvântată de azi. Cu adâncă recunoştinţă primesc, dar, în numele poporului meu, întruparea Bucovinei la Regatul Român, asigurând populaţia Bucovinei că în mine va găsi mereu un sprijin tare şi o dragoste părintească”.

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand Actul Unirii. Duminică 1 Decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile sfinte din istoria României a întrcut orice aşteptare.

Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Ţara a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington.

La 31 Decembrie 1919, apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România cu următorul cuprins: “Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururi unită cu Regatul României”. Semna Regele Ferdinand I si Ion I.C.Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor externe. Tot la acea dată fu semnat şi Decretul-lege privind administraţia Bucovinei, care instituia un secretariat administrativ cu 9 secretariate de serviciu.

Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain, care preciza că Austria renunţă la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. Camera şi Senatul român au ratificat la Bucureşti, la 31 Decembrie 1919, Unirea Bucovinei cu Ţara iar prin recunoaşterea Unirii de către Congresul de pace de la Paris şi prin includerea ei în Constituţia României din 1923, memorabilul act al Unirii Bucovinei cu Regatul României din 28 Noiembrie 1918 a rămas definitiv.

Istoricul Ion Nistor a fost numit administrator al Bucovinei, cu rang de ministru. El a sosit la Cernăuţi la 5 aprilie 1919, luând parte la slujba de Sf.Paşti săvârşită de mitropolitul Vladimir Repta în catedrala mitropolitană. A convocat un consiliu pentru alcătuirea programului de guvernare, care a luat hotărârea reintroducerii limbii române ca limbă oficială în administraţie, justiţie şi şcoală. La 24 Octombrie 1920, s-a inaugurat Universitatea românească din Cernăuţi, în prezenţa Familiei Regale. Reorganizarea universităţii s-a făcut cu ajutorul profesorilor de teologie, în frunte cu Vasile Tarnavski, noul rector devenind Ion Nistor.

După votarea Constituţiei României Mari din 1923, Bucovina s-a integrat cu totul în viaţa politică şi administrativă a Regatului Român. Biserica Bucovinei şi-a păstrat mitropolia la Cernăuţi cu episcopia sufragană a Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi. Noul mitropolit a fost Nectarie (1924 – 1935), urmat de Visarion Puiu (1935 – 1940) şi de Tit Simedrea (1940 – 1945). În 1925 s-a soluţionat problema Fondului bisericesc al Bucovinei, administrat de Congresul bisericesc sub conducerea mitropolitului.
Pentru promovarea vieţii artistice, s-a înfiinţat Teatrul Naţional şi Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cernăuţi.

Din nefericire, epoca de pace a Bucovinei avea să fie de scurtă durată. Urmare a ultimatumului rus din 27 Iunie 1940, a doua zi armata roşie a ocupat Bucovina de nord, ocupaţie care a durat iniţial până la 5 Iulie 1941, când trupele armatei române izgoniră pe invadatori din Bucovina. Generalul Calotescu fu numit de către Mareşalul Antonescu guvernator militar al Bucovinei. Autorităţile civile şi bisericeşti se reîntoarseră la Cernăuţi. În August 1944 ruşii ocupă din nou Bucovina, iar la 12 Septembrie România fu obligată să semneze, la Moscova, armistiţiul cu guvernele Naţiunilor Unite, prin care nordul Bucovinei (judeţele Cernauţi si Storojineţ), rămane sub stăpânirea U.R.S.S. Tratatul de pace de la Paris, din 10 Februarie 1947, a ratificat această nedreptate istorică.

Plecându-ne cu pioşenie în faţa celor care, acum 90 de ani, au realizat Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă, încheiem cu cuvintele unui alt fiu celebru al Bucovinei, poetul Vasile Posteucă:
“Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. Ea poate fi numai încălcată, pusă-n lanţuri şi ţinută, până ce dreptatea Providenţei vine şi-i trânteşte pe asupritori la pământ. Şi ziua aceasta a restaurării dreptăţii în lume va veni! (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie” (“Cuvântul Românesc”, Nov. 1992, p.16).

Bașcanul găgăuz, Formuzal, se va întâlni cu liderii separatiști din așa-zisul Ținut Secuiesc

27 noiembrie 2012

Liderul provinciei autonome Găgăuzia din Republica Moldova, başcanul Mihail Formuzal, se va afla în fruntea unei delegaţii care va vizita în perioada 14-15 decemnrie aşa-zisul Ţinut Secuiesc, o zonă care îşi revendică autonomia teritorială faţă de administraţia de la Bucureşti. Anunţul a fost făcut luni, în cadrul şedinţei Executivului de la Comrat.
Potrivit acestuia, din delegaţia oficială vor face parte reprezentanţi ai Asociaţiei Primarilor din Găgăuzia, ai Executivului şi ai Adunării Populare. Vor fi examinate posibilităţile de colaborare economică, de interacţiune în domeniul social şi educaţional. Deasemenea, vor fi examinate posibilităţile de realizare a proiectelor comune de infrastructură.
„Ambasada Moldovei în România trebuie să fie informată despre data vizitei noastre, pentru ca ambasadorul sau un consilier să poată participa la întrevedere, aşa cum prevede practica internaţională”, a mai declarat Mihail Formuzal pentru presa locală.
Anterior, Consiliul Naţional Secuiesc, o organizaţie secesionistă maghiară din Transilvania, a expediat un mesaj conducerii enclavei autonome găgăuze din Republica Moldova, în care propunea ca aceste două structuri să coopereze intens.
Găgăuzia este din 1994 o regiune autonomă din sud-vestul Republicii Moldova, locuită preponderent de găgăuzi, un popor vorbitor al limbilor turcice şi apropiat cultural de turci, însă de confesiune crestină ortodoxă. Regiunea are propriul guvern şi parlament. În ultima perioadă tot mai multe cercuri influente din regiune încearcă să obţină o autonomie mai mare faţă de guvernul de la Chişinău sau chiar independenţa Găgăuziei.

Cel mai lung tricolor românesc va fi desfăşurat la Chişinău de Ziua Naţională a României

26 noiembrie 2012


Cu ocazia împlinirii a 94 de ani de la înfăptuirea României Mari, voluntari şi simpatizanţi ai organizaţiilor cuprinse în Platforma Civică Acţiunea 2012 din stânga Prutului, vor întinde în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău un tricolor românesc de 1500 m².

Tradiţionalul marş al unioniştilor nu va avea loc de sărbătoarea Marii Uniri de anul acesta. ,,Ceea ce dorim din partea clasei politice am exprimat în Memorandumul prezentat pe 16 septembrie. Termenul limită pentru îndeplinirea cerinţelor noastre este data de 1 ianuarie 2013. Dacă politicienii nu vor da curs acestor doleanţe, de anul viitor vom reîncepe şi mai hotărât demersurile pentru realizarea acestora. Sperăm ca acest imens tricolor să ajungă în sufletul tuturor cetăţenilor Republicii Moldova”, a declarat Pavel Munteanu, reprezentantul Platformei Civice Acţiunea 2012.

În ciuda opoziţiei forţelor rusofone, mii de unionişti au mărşăluit la 16 septembrie pe străzile Chişinăului. Revendicările acestora au fost enunţate în cadrul Memorandumului pentru asigurarea direcţiei europene a Republicii Moldova: revizuirea Constituţiei, respectarea dreptului minorităţilor la conservarea limbii şi culturii conform normelor europene, soluţionarea conflictului transnistrean şi scoaterea Partidului Comuniştilor în afara legii.

La Alba Iulia, oraşul în care a fost consfinţită Marea Unire de la 1918, mii de simpatizanţi ai Acţiunii 2012 vor aduce în actualitate tematica unirii celor două state româneşti prin evenimente inedite, realizate cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba.

Inițiativa legislativă pentru îndepartarea lui Lenin din toate orașele rusești

23 noiembrie 2012

Parlamentarii ruşi au ajuns la concluzia că a venit timpul desprinderii de trecutul bolşevic prin îndepărtarea din oraşe a tuturor monumentelor şi statuilor dedicate părintelui revoluţiei comuniste din 1917, Vladimir Lenin.
Memorialele dedicate acestei “figuri controversate” ar trebui relocate în muzee sau pe alei speciale dedicate personajelor istorice, a sugerat autorul acestei iniţiative legislative, deputatul liberal-democrat Aleksandr Kurdyumov. Ideea “delenininizării”, care va fi dezbătută de legiuitori, a fost agreată şi de mai mulţi membri ai partidului Rusia Unită, formaţiunea preşedintelui Vladimir Putin, scrie cotidianul Izvestia.
Argumentul principal adus de  Kurdyumov pentru îndepărtarea monumentelor comuniste este legat de costul ridicat de întreţinere a acestora. Politicianul consideră că ar fi mult mai bine ca statuiile lui Lenin să fie închise în muzee pentru a fi astfel ferite şi de actele de vandalism tot mai dese.
Statuile lui Lenin sunt încă prezente în pieţele centrale din majoritatea oraşelor din Rusia. Deasemenea aproape că nu există o localitate care să nu aibă măcar o stradă denumită după liderul bolşevic.
“A venit vremea să lăsăm doar monumentele care sunt opere de artă excepţionale şi doar acolo unde populaţia le doreşte”, a mai declarat deputatul liberal-democrat. “Sunt multe locuri unde există doar memoriale dedicate lui Lenin, ceea ce este nedrept faţă de alte personalităţi precum ţarul Petru cel Mare, generalul Alexandru Suvurov, ţarul Ivan cel Groaznic sau alţii”, a continuat  Kurdyumov.
Dacă iniţiativa legislativă propusă de acesta va fi adoptată, autorităţile locale vor fi nevoite să organizeze referendumuri pentru a consulta populaţia în legătură cu îndepărtarea statuilor lui Lenin. Dacă oamenii nu vor mai dori să vadă aceste monumente sovietice în oraşele lor, ele vor fi depozitate în muzee sau vor fi scoase la vânzare.
Cum era de aşteptat, cei care s-au împotrivit cel mai zgomotos au fost parlamentarii din Partidul Comunist. “Lenin este părintele fondator al Federaţiei Ruse. La fel ca George Washington în America”, a declarat  Sergey Obukhov, un membru de bază al partidului. Acesta a mai precizat că în Rusia încă mai există în vigoare legi semnate de Lenin.
Vladimir Ilici Lenin, pe numele său adevărat Ulianov, s-a născut pe 22 aprilie 1870 şi a fost liderul partidului bolşevic, precum şi primul premier al Uniunii Sovietice. A murit în 21 ianuarie 1924, cauza oficială a morţii lui fiind ateroscleroza cerebrală. Cu toate acestea s-a mai vehiculat că ar fi murit în urma unei boli cu transmitere sexuală. 
Sursa: FrontPress.ro

Tiraspolul alocă mai mulți bani pentru armata rusă de ocupație

15 noiembrie 2012


Tiraspolul alocă mai mulţi bani pentru întreţinerea militarilor transnistreni din forţele de menţinere a păcii. Astfel, proiectul bugetului pentru anul viitor aprobat în primă lectură de Sovietul Suprem prevede o creştere a cheltuielilor în acest sens cu peste 17 la sută, scrie publika.md

Potrivit liderului de la Tiraspol, Evghenii Şevciuk, mijloacele vor fi redirecţionate pentru plata salariilor, alimentaţie şi medicamente.

Şevciuk a mai adăugat că decizia vine după ce locuitorii din stânga Nistrului şi-au exprimat de nenumărate ori îngrijorarea în legătură cu situaţia militarilor.

Mai mult, liderul de la Tiraspol spune că forţele transnistrene de menţinere a păcii sunt într-o situaţie mult mai dificilă decât cele ale Rusiei şi Moldovei.

În zona de securitate sunt dislocaţi 492 de militari transnistreni.

Cauzele dezbinării românilor


Din păcate noi, românii, singurii si sigurii continuatori ai daco - getilor care au format un mare popor pentru care mândria, vitejia si caracterul erau pe primul loc, nu suntem uniti în idei si fapte. Din cauza vicisititudinilor vremurilor, mult timp am fost voit dezbinati sub diferite imperii (Turc, Austro-ungar, Rus). Nu s-a vrut cu îndârjire ca românii să afle care le-au fost urmasii, pentru a sti cine sunt, dar nici românii în mare parte nu s-au chinuit să descifreze sau măcar să simtă cine sunt. Am suferit si din cauza neimplicării noastre în deslusirera istoriei.

Din cauza mizeriei morale, dar mai ales materiale în care trăiau, românii nu prea si-au sprijinit liderii care au apărut, luptat si jertfit pentru mântuirea si luminarea lor.Desigur, au fost si cazuri în care românii si-au sprijinit
conducătorii (Basarab I, Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu, etc.). Românul, de când este el, dacă era cinstit rămânea sărac, asa că dacă îsi trăda fratele, poporul,devenea bogat. Trădarea de neam si tară a fost si este foarte profitabilă pe aceste pământuri. Deci trădarea a adus dezbinarea dintre acesti trădători, organizati în familii, clanuri, etc si marea masă de oameni cu respect pentru pământul si traditiile milenare. Această dezbinare este foarte vizibilă si în zilele noastre.

O altă cauză a dezbinării este românismul, mai nou daco - românismul. Executarea de către comunisti a nationalismului moderat, curat si adevărat si înlocuirea cu unul fals si de propagandă a făcut ca românii să-si piardă în cea mai mare parte românismul, adică apartenenta etnică.Câte exemple de români nu sunt care au plecat din tară si au uitat de unde au plecat devenind cu tot sufletul străini! Cu toate aceste exemple negative, românii, în decursul veacurilor, datorită respectului pentru pământ si traditii, si-au păstrat identitatea, murind cu milioanele pentru pământul străbunilor lor, nevânzându-si pământul si migrând ca altii.

După 1945, nationalizarea fortată, exterminarea a zeci de mii de oameni de valoare, cultul fortat al ocupantului rus si multe alte abuzuri nu au putut extermina în totalitate românismul, desi s-a vrut cu îndârjire. Avem resurse nebănuite pentru a rezista, dar nu trebuie să ne batem joc de ele, pentru că la un moment dat se vor epuiza. Această diferentă din nationalistii moderati si nenationalistii reprezintă un alt punct major de dezbinare între români.

Multi tineri care s-au născut în comunism, dar mai ales cei de după 1989, care sunt viitorul României, din motive obiective sunt debusolati, plutesc în derivă, se pierd în nimicuri, nu sunt profunzi, nu au rădăcinile înfipte în pământul românesc, în românism, ci au mai degrabă rădăcinile înfipte în cosmopolitism si parazitism. Este grav, dar este adevărat. Este greu într-adevăr să-ti faci datoria de om, de român si de cetătean european. Acesta este un alt punct al dezbinării românilor.

Ce se întâmplă în România se întâmplă în destule tări est europene si la intensitate mai mică si în occident.
Vor rezista natiunile care vor sti să-si protejeze valorile traditionale, să fie stricte cu emigratia mai ales din afara Europei, dar să tină pasul si cu modernismul. Nu stiu dacă Europa care a fost sute de ani portdrapelul stiintei si tehnicii mondiale va putea face fată cu brio emigratiei masive din alte continente mult mai putin dezvoltate.Europenii, creatorii stiintei si tehnicii mondiale trebuie să lupte mai mult pentru Europa, care a luminat Globul pământesc sute de ani, trebuie să ia ce este bun de la nord -americani si împreună cu acestia să-si păstreze pe merit suprematia mondială.Dacă vor apărea români, sau poate chiar sunt, care vor sti să creeze un sistem functional format din 8 piloni ai timpului ce reprezintă cinci sute de ani fiecare, pentru că
slavă Domnului avem cum să ne întoarcem în timp si vor eradica o parte a sărăciei, care se vor baza de asemenea pe traditiile milenare si vor avea spiritul de jertfă, se va putea ridica negura milenară si vom porni în sfârsit de la un punct comun, de unde vom fi uniti si vom izbândi.Până când mafiotii care ne conduc si toti cei care fură nu vor avea frică asa ca pe timpul lui Tepes, până când valorile nu se vor aseza la locurile lor firesti, până când activistii comunisti si securistii vinovati de mii de abuzuri de mare gravitate nu vor plăti, în România nimic nu se va schimba sau prea putin, pentru a putea merge uniti pe cale reusitei nationale.

Liberalii roșii

Pe timpul domniei lui Carol I, liberalii erau porecliti “rosii”. Au trecut vremurile, liberalii si-au pierdut porecla, si, in 1944, in Romania a navalit “glorioasa Armata Rosie, eliberatoarea popoarelor”. Spre norocul Europei occidentale, aceasta armata nu “a eliberat” decat popoarele “fratesti”, adica pe cele din estul continentului. De aici, dupa cum relateaza si autorii documentarului cu privire la cargobotul “Octombrie Rosu”, totul s-a inrosit in tara noastra. Moda acestei culori, care in Antichitate si in Evul Mediu simboliza ideea imperiala, a ajuns atat de departe incat un propagandist trimis la “Globus” a propus intr-o sedinta ca fabrica sa-si schimbe denumirea in “Felinarul Rosu”, deoarece apartine proletarilor care muncesc acolo.

Propunerea era cat pe-aci sa fie pusa in practica, dar s-a impotmolit “mai sus”, unde vorba ceea: “am mai citit si noi, tovarasi, cate ceva”. “Ba, ma mir ca n-ai vrut sa-i zicem Crucea de Piatra!”, l-a luat peste picior un mahar de la C.C. al P.C.R. pe zelosul propagandist, explicandu-i apoi ca, in “Occidentul cel putred” felinarele se pun numai la intrarea in bordeluri, unde “sunt exploatate femeile proletare”.

Se spune ca si membrii de partid care aveau numele de familie Rosu erau promovati mai repede decat altii! Carnetele membrilor P.C.R. si U.T.C. erau rosii, cravatele pionierilor erau tot rosii, completate pe timpul lui Ceausescu cu un tiv tricolor. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej se spunea ca aceste cravate simbolizeaza sangele varsat de comunisti in slujba si pentru victoria clasei muncitoare.

Dincolo de rasul denumirilor comuniste cu atributul rosu, apare si partea tragica a acestei culori, in metaforele cu privire la cumplitele si nenumaratele crime ale acelei oranduiri odioase : cancerul rosu, ciuma rosie, cizma rosie (adica aceea a soldatului sovietic) s.a.m.d.

“Pasarea cu clont de rubin”, trimitere limpede la initialele Partidului Comunist Roman, s-a razbunat pe poetul Nicolae Labis, care indraznise sa recite in public “Doina” lui Mihai Eminescu si sa spuna ca Basarabia este pamant romanesc… Intr-o sedinta cu mai-marii Securitatii, tinuta imediat dupa venirea sa la putere, Ceausescu le-a cerut imperativ acestora “sa nu se mai intample ce s-a-ntamplat cu Nicolae Labis!”, ceea ce intareste mesajul din titlul ultimei poezii a tanarului ucis de chiar cei pe care-i crezuse “tovarasi”.

In fine, deocamdata, culorile au revenit la menirile lor stravechi, si doar albul si negrul par a-si schimba uneori locurile…

Înțelepciunea - credința eternă, o necesitate în epoca zilelor noastre

13 noiembrie 2012

Omul contemporan este prea fericit, prea împlinit, prea fericit cu adevărat şi prea împlinit în zilele noastre? Fost-a omul prea fericit şi împlinit în general?

A cunoscut el vreodată, cunoaşte în prezent, ori va cunoaşte în viitor taina sacră, sărbătorească a fericirii supreme, a păcii, a eternităţii?
Veşnica întrebare pe care şi-a pus-o şi şi-o va pune în permanenţă, din clipa când ştiinţa 1-a îmbarcat pe Arca cunoaşterii şi a succesului, aducând în conştiinţa sa ba zile cu soare, ba dezlănţuind furtuni grele, veşnica şi unica întrebare care a fost, este şi va fi: “Ce este fiinţa umană? De unde venim noi, oamenii? încotro mergem? cere o dezlegare urgentă, cât mai urgentă.
Astăzi, când la inspiraţia infinitului Timp s-a întredeschis întrucâtva poarta sa de nepătruns, ermetică, se pare că începe adevărata dramă a fiinţei umane.
Să ne imaginăm doar pentru o clipă destinul fiinţei umane în acel cadru existenţial, când odiseea sa terestră avea să-şi pornească roata vremii. In cele din urmă, miracolul s-a produs. După mai bine de zece milioane de ani de eforturi, viaţa 1-a ridicat pe protoom în picioare.
Acum el este vertical. Merge. Să-1 aplaudăm deci cu dragoste. Piesa începe. Piesa cea fără de capăt. Piesa vocaţiei sale. El, acest protoom, dizgraţiat şi anodin, în mijlocul unei splendori de multe alte animale preistorice, a pornit în marele său pelerinaj divin. A început să exploreze paradisul său terestru. Totul i se pare supranatural. Această natură atât de frumoasă, dar ostilă. Nu avea de ales, ori trebuia să gândească sau să dispară pentru totdeauna din miraculoasa grădină a vieţii.
Scânteia conştiinţei care i se aprinse şi care în viitor va încerca să devină flacără, la început, acea sclipire de conştiinţă avea să-i demonstreze nezdruncinat că el nu era decât o jucărie în lumea aceasta plină de mistere, de taine, enigmatică.
El însuşi era o taină pentru sine, aruncat într-un mediu de o întinsoare fără limite, în aparenţă necunoscută, ce-1 ameninţa constant, ameţit de dezorientarea care-1 apăsa şi care-1 forţa de a-şi găsi echilibrul şi orientarea în spaţiu. Mai exact, axa! In jurul căreia urma să-i graviteze existenţa.
Aşadar, totul era misterios pentru dânsul, camarazii săi dintotdeauna şi eterni de drum: soarele, luna, fulgerele, cântecul izvoarelor, murmurul copacilor care îi vor dărui o fărâmă din sufletul lor, fraţi pe care el îi va venera cu dragostea necondiţionată a copilului inocent. Se afla în staţia vieţii când lumea îi părea magică, în care duhurile, spiritele, sufletele, aceşti sfetnici supranaturali îi erau stăpâni şi, luându-1 de mână, aveau să-1 poarte cu dragostea lor părintească în pelerinajul său existenţial.
Orişicare şi orişice pe lumea aceasta va avea un suflet pentru el - Piatra, Copacul, Floarea, Râul - pentru el, copilul teribil al vieţii. Va înălţa într-un extaz sublim cântece-rugăciuni congenerilor săi şi va închina, ca un posedat, în transă, un spectacol mistico-ritualist Divinului, forţei invizibile, prezente pretutindeni şi peste tot, de care el simţea să depindă, precum toate şi totul în jur, dar pe care el nu era în stare încă s-o personalizeze. Deci viaţa sa comunitară era un act religios într-un univers religios. A trăi pentru el, ca fiinţă umană, însemna în sine un act religios, pentru că atât alimentaţia, viaţa sexuală, cât şi munca aveau o valoare sacramentală. A fi om era egal cu a fi religios.
Se vestea vremea când el, copil rebel, trecând prin clipe de revoltă, îşi va arunca suliţele către cer, care, zburând prin nouri, aveau să străpungă demonii. Primele sale descoperiri tehnologice - modelarea artistico-utilitară a pietrei, domesticirea focului - îl vor propulsa pe scena competiţiei, devenind parte intimă a universului său religios.
Iar în frumoasele zile când în meniul său cotidian aveau să-şi găsească rostul iepurii, melcii, broaştele, ghinzile, ciupercile, alunele, prunele etc, ouăle de păsări, el îşi va manifesta de acum dimensiunea sa universală, regală: era în stare să consume un întreg arsenal de hrană. Totaliza, aşadar, un succes mare şi el se putea mândri cu sine. Era perfecţiunea însăşi. Centrul lumii. Gândea. Făurea. Era cert că trăia cu gândul unei vieţi eterne. Acest pelerin preistoric, acest stăpân al Edenului subpopulat, robotea inspirat la vreun careva model de cremene şi îşi admira talentele sale de vânător, pescar şi culegător desăvârşit, făurind şi răspândind pe pământ o civilizaţie unitară, ecumenică.
Era vremea magilor, care credeau că dezordinea ce exista în lume ascundea o ordine, pe care doar ei aveau dreptul s-o cunoască, iniţiaţii. Să fi fost această epocă de aur, paradisul terestru, când totul se vestea din belşug, păsările, peştii, animalele, iar strămoşii omului de astăzi, strămoşii mitici, integraţi în natură, erau stăpâniţi de puternicul simţ de solidaritate a tuturor semenilor, cu gândul întotdeauna la cei morţi şi vrăjiţi de frumuseţile şi podoabele vieţii, ale Terrei, fiind una în toate, şi la bine, şi la rău?
Religia cosmică era să intre în viaţa lui, pentru că activitatea sa religioasă se vedea a fi dominată de marele mister, cel al înnoirii periodice, întruchipat în Arborele cosmic, arborele cel sacru. Visa la o lume nouă. la o altă lume. Se vedea un homofaber în stare să pună în mişcare un grandios şi nesfârşit proiect de noi şi noi descoperiri, în mintea lui mistică, visătoare şi protestatară, totodată începeau să prindă contur cele dintâi, primele mituri cosmogonice (cu privire la apele primordiale, munţii cosmici, “centrul lumii”) ori a celor dintâi mituri despre originea sa, a planetelor, a animalelor. Era încântat de cuvântul său şi de limbajul mistico-religios, a cărui putere miraculoasă îi va fi sprijin şi ajutor în crearea unei lumi pline de basm, fantastică, ancorată totuşi, în cele din urmă, în realitate.
Terra era casa sa eternă, mama lui naturală. Iar cerul - tatăl lui natural. El se crezu, copilul cel norocos-nenorocos, fascinat de magia cuvântului şi a gândirii, îndreptăţit să zidească ordinea în această lume, să instituie structuri, ierarhii, să facă clasificări. Pe scena istoriei îşi făcură apariţia zeii nemuritori, care, umanizându-se, antromorfizându-se, se văzură să li se acorde responsabilitatea de organizare, garantare şi supraveghere a ordinii cosmice. Iar sieşi, făurarului divin al unei noi ordini a lumii, îşi rezervase destinul de a fi creat de zei pentru a-i servi, căci aceştia aveau nevoie de veşminte şi mese zilnice.
Le va urma cu mare sfinţenie poruncile ce asigurau buna desfăşurare a Cosmosului şi a vieţii oamenilor, le va înălţa temple impresionante, palate ale zeilor în care vor fi veneraţi de faraoni şi regi, fiii zeilor, trimişii şi păstorii popoarelor, chemaţi să instaureze pacea şi dreptatea pe pământ. Iată că, de acum încolo, îşi făcea apariţia în cadrul temporal-istoric Piramida ierarhică. Sus - aleşii, iar jos - nealeşii. Dar, spre marele lor regret, din Panteonul acesta universal al numărului infinit de zei nu puteau face parte fiii lor, căci erau muritori.
Însă zeilor le este sete ca-ntotdeauna, sete de putere, de suveranitate universală, de veşnice războaie. Cei de sus, regii şi faraonii, aleşii, păstorii popoarelor îşi duceau o viaţă de zei, fiind o copie fidelă a acestora pe pământ, dând dovadă de cinste zeilor nemuritori, organizând în onoarea lor mari sărbători religioase. Le vor cere îndurare prin rugăciuni şi imnuri, le vor oferi sacrificii, iar ofrandele se vor dovedi impresionante -animale curate, alimente dulci, băuturi divine, culminând cu daruri preţioase: obiecte de aur şi argint, însă vor rămâne mai departe muritori. Cei de jos, figuranţii acestor mari spectacole, se vor mulţumi cu darurile celor aleşi, predestinaţi unei vieţi plină de griji şi nevoi, sărăcie şi boli, suferinţe, limitaţi de “moira” zeilor”, cu un destin prestabilit.
Precar şi efemer, lovit crunt de zeii nemuritori când avea divina inspiraţie să scape de moarte, în dorinţa să devină egalul lor, el, omul Eladei democratice, luminat şi cu voia timpurilor, se autosacraliză, declarându-se perfecţiunea însăşi şi redescoperindu-şi sensul existenţei în “bucuria de a trăi”, ce avea să ia o dimensiune religioasă. Trăieşte-ţi clipa, prezentul, admiră-ţi frumuseţea, armonia, căci tu eşti măsura tuturor lucrurilor: homo faber, homo philosophus, homo aesthetikos.
Dar va fi aşteptat şi va sta curând faţă-n faţă la un capăt de spirală cu războinicul-atlet, învăţăcelul său, care va califica treburile poetico-filosofice ale dascălului său drept femeieşti, inaugurând un capitol de erou-cuceritor al lumii antice şi va zidi un imperiu ce va să transforme viziunea de unificare a lumii în realitate. Pe scena istoriei se vestea să intre Roma, zeiţa şi stăpâna lumii. Cetatea Eternă, homo titanus, supraomul ce va institui Dreptul, respectul religios pentru tradiţie, disciplină, devotament pentru stat, toleranţă, căci Roma Eternă urma să fie locul cel mai demn de întâlnire al tuturor religiilor de pe pământ, iar împăraţii săi divinizaţi şi procla¬maţi zei ai “Vârstei de Aur-”.
Făuritor de istorie, supraomul antichităţii va lăsa drept moştenire drumuri, superbe clădiri, sanctuare, amfiteatre, terme, apeducte în provinciile şi în ţările cucerite şi saturate de atâta sânge, aşadar, va construi poduri de unitate şi opulenţă, de pace. Supraomul antichităţii îşi va construi civilizaţia sa cu proiecţie milenară pentru ca, după o măreţie divină, să cadă într-o teroare a degradării moravurilor, a nebuniei umane.
El, supraomul, pentru care zeii cei mai puternici erau şi cei mai buni, precum undeva în alte părţi, în alte ţări, la acest capitol, de exemplu, paria lui Buddha, cavalerii din Iran ai lui Zarathustra, beduinii din deşerturi şi profeţii, îşi aveau concepţiile lor.
In India omul îşi găsea salvarea în legea secretă a compasiunii universale şi umane, în Iran i se pretindea să zboare în ajutorul Binelui contra forţelor răului. Iar Evreii nomazi erau absorbiţi de gândurile unui Dumnezeu drept - un Iahve ori Mesia descendent.
Iată-1, în cele din urmă, el, supraomul, învins de timp, aşadar, de Hristosul, Dumnezeul-Om, de Iubire şi Dreptate, de Hristosul. Dumnezeul-Om, care va fi după o procesiune de batjocură şi trădare a “alesului popor”, dezamăgit de a nu i se fi oferit fericirea terestră, va fi răstignit pe cruce, săvârşindu-se astfel cel mai mare scandal din toate timpurile - uciderea Domnului.
Toate religiile lumii tind să explice tragedia omului, să găsească justificări, să pătrundă dincolo de hotarele reale ale răului, bolii, să pătrundă dincolo de hotarele obiective ale morţii - răului suprem. Vedele, Buddha, Lao-Tze, Zarathustra aveau să propună sisteme spirituale pentru a-1 elibera pe om de această suprapovară, de suprapovara morţii, dar nimeni nu avuse geniul de a se gândi la o asemenea întorsătură a lucrurilor, nimeni nu se va gândi la moartea Domnului şi la învierea Sa - darul cel mai de preţ adus umanităţii - speranţa.
Acum, el, omul avea o viaţă veşnică, doar trebuia să-şi deschidă inima, să-1 iubească pe Domnul, Dumnezeul său cu toată inima şi cugetul, cu tot sufletul, să-1 iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, să devină desăvârşit, precum este desăvârşit Tatăl său ceresc, zidind împărăţia lui Dumnezeu, în care, el, omul, va să devină homo sanctus, asemenea lui Dumnezeu, homo credinciosul, spiritul pur.
Căci lisus Hristos îi spusese: dă-i Cezarului ce-i al Cezarului: domnia în această lume terestră, bogăţiile, gloria.
Va dura împărăţia asta spirituală până-n ziua când în împărăţia lui Dumnezeu el va înălţa sfânta biserică şi va îmbrăca straie bisericeşti, mai păstrând o vreme o societate de egalitate a credincioşilor în faţa Celui de sus, dar Eterna Piramidă ierarhică, a celor aleşi ai lumii, va să revină, căci acum el era suveran pontif, episcop şi Domnia sa era făcut precum mulţi alţii din materie.
Ca să ajungi în împărăţia Cerurilor trebuia să treci prin poarta bisericii, iar cheile de la ea se aflau în mâinile episcopilor privilegiaţi. Iată că lisus Hristosul, cel ce avea să revendice Atotputernicului Cezar libertatea de conştiinţă pentru credincioşi, Atotputernicului Cezar ce stăpânea până şi inteligenţa şi sufletul cetăţenilor, se văzu uzurpat şi trădat.
Idealul lumii antice a dus către opresiune, către despotism. Imperiul sufletelor, pe care pusese stăpânire homo clericus, avea să ajungă la tirania minţilor intelectuale.
Intoleranţa va dezlănţui teribile războaie cu împăraţii şi regii pentru ideea de supremaţie, războaie religioase intercreştine duse, ironia sorţii, în numele învăţătorului Iubirii şi al Dreptăţii, lisus Hristos, va lua dimensiunea vestitelor cruciade de eliberare a “sfântului mormânt” şi a “locurilor sfinte”, a groaznicelor inchiziţii.
De la o vreme se vestea să bată tot mai insistent clopotele ameninţătoare de ideal unic al Jihadului oştenilor lui Mahomed.
Întristat, împărăţia lui Dumnezeu întârzia, el se va apleca un timp asupra cărţilor sfinte ale înţelepţilor indieni şi chinezi într-o eternă căutare a vocaţiei sale de om. Dar răspunsurile nu fură pe măsura aşteptărilor sale. Aşadar, nimic nou. Deja trăise toate aceste stări şi chipuri. Plictisit de profeţi şi profeţii, el se puse atunci să stăpânească planeta.
Astăzi, el, homo contemporanus, este fiinţa cea mai puternică a naturii. În Memoria Umanităţii pagina sa de temerar explorator al pământurilor noi va demara în acele vremuri străvechi când negustorii, preoţii ori curioşii, pur şi simplu, vor parcurge continente, trasând sau brăzdând drumuri pentru caravane, pe urmă aventurierii se vor îmbarca în corăbiile lor cu pânze, navigând în descoperirea a noi căi către Africa, Lumea Nouă, Oceanul Indian. Apoi va să vină vremea automobilelor şi a trenurilor. Proiectele sale erau mari, cucerit cu desăvârşire de ideea de progres - salvarea lui unică.
Când, deodată, iată că din timpuri se va face auzit glasul unui nou profet anunţându-1: “Dumnezeu a murit!” Avea să tresară. A murit? A murit pentru totdeauna. Să fie definitiv?
Trecu un timp printr-o stare de derută, nu-i venea să creadă, se poate, să moară? Deci, nu rămânea decât el, Atotputernicul Universului. Ce fericire!
Intre timp, va urca în avion să facă plimbări zeeşti. Animalele fură subjugate şi supuse pentru totdeauna, râurile îndiguite produceau energie electrică, pădurile îmbătrânite sau exploatate peste măsură, regenerate, mlaştinile uscate şi transformate în oaze înfloritoare, viaţa avea să prindă rădăcini până şi în sânul deşerturilor.
Se putea vedea pe el însuşi la televizor, în culori chiar, afacerile şi le aranja la telefonul mobil, iar în clipele de răgaz asculta o muzică divină la radio. Centralele atomice deveniră un lucru ordinar, iluminându-i palatele de lux şi punând în funcţiune uzine gigantice. Iar calculatorul îi va deveni podoaba şi jucăria cea mai iubită. De la o vreme începu chiar să facă turism în navele sale cosmice.
Demiurg, se gândea să construiască staţii orbitale - uzine de fabricare a unor produse vital importante, navete spaţiale care să transporte mărfuri şi călători între pământ şi spaţiul extraterestru, sateliţi şi platforme spaţiale pentru producerea energiei, cuptoare spaţiale pentru prelucrarea materialelor extrase de pe Lună sau alt corp ceresc, oraşe spaţiale-platforme sau insule, sate acvatice submarine sau semisubmarine şi a unor fabrici platforme, oraşe plutitoare,.
Dar asta va fi în viitor, în prezent, telinorevoltaţii îl asalta, nu-i dau pace, cer să fie diminuată partea cea mai mare a tehnicii, să se reducă mobilitatea demografică, să se facă anume ca oraşele să-şi piardă vitalitatea şi să moară, şi să se impună o cultură ascetică în numele conservării resurselor. El însă e mândru, modern şi progresist. E un bancher mare. Bunurile materiale sunt totul pentru el. Goana nebună după profit, concurenţă, rivalitatea sunt domeniul său intim. Pe deasupra e şi diplomat. Va investi bani în zeci de genii care vor meşteşugi ode, poeme, discursuri de dezarmare, cântece despre pace, dar în acelaşi timp se va pregăti în taină de război, probabil, de războiul cel mal devastator, de o scandaloasă speculaţie de bursă care în câteva clipe este în stare să-i aducă sume fabuloase, iar pe mii, pe zeci de mii de oameni nevinovaţi să-i facă lefteri şi să-i arunce în strada mizeriei. Egoist precum o fiară, va arde ori va arunca surplusul de roadă în mare, va îngropa în pământ milioane de capete de vite, dar nu va micşora preţurile. “Hm! - va rămâne nedumerit când i se va imputa cinismul şi lipsa de scrupule, insensibilitatea. - Chiar şi dacă o parte a populaţiei mai moare de foame, totuşi oamenii numai sunt canibali!” Demn de a fi urmaş bun al stră-stră-străvechimei, când pentru a supravieţui trebuia să omori, erau zile când el savura scenele acestea de tragedie umană. Obosit de atâta trudă la opera divină a paradisului său terestru în cele şase zile, în a Şaptea zi el îşi hodinea atotputernicul trup. Se desfăta punând pariuri fantastice la cursele de cai, meciurile de fotbal şi de rugby, în cazinouri, iar nopţile îşi petrecea preţiosul timp în bordelurile cele mai luxoase, răsfăţat de nimfe.
Pretutindeni în aceste locuri sacre lăsa sume fabuloase. Era atât de mărinimos, darnic, era întruparea bunătăţii. Când aveau să se abată peste el marile probleme, catastrofe, nevoile, îşi va îneca necazurile în careva cercuri de fanatici adoratori ai lui Bachus ori Narke. În jur se vestea o lume nespus de frumoasă, în culori roze, doar roze, roze. Avea senzaţia că trăise starea asta cândva, dar nu-şi putea aduce aminte unde, când şi în ce epocă. O vreme, timpurile îi vor fi aliaţi fideli, dar după cum nimic nu e statornic, totul se schimbă pe lumea aceasta, totul este într-o mişcare continuă, conştiinţa cea aleasă şi îngrijorată a iudaicilor, creştinilor, musulmanilor, hinduşilor şi budiştilor va dori să se împace cu el, chiar să se împrietenească, avertizându-1 că este peste măsură de orgolios, înfumurat şi egoist şi că este uzurpatorul adevărurilor, îl îndemnau să li se supună, să devină alesul lor, în caz contrar, căderea şi absorbirea sa de neant era iminentă. El va surâde. Egoist, el, ca şi cum ei erau mai puţin egoişti. I se reproşa că, în ciuda optimismului, ţelul său, urmărit cu atâta consecvenţă - fericirea oamenilor -, n-a fost atins, iar progresul în plan material n-a dus la o calitate a calităţilor şi în plan spiritual, că viaţa sa a devenit o simplă automatizare, iar el s-a depersonalizat, transformându-se într-un “om robot”. Egoist? Monopolist al adevărurilor? N-au decât să-şi vadă bârna din propriii lor ochi. De parcă nu erau şi ei bolnavi, atinşi de caria complexului de superioritate. Fiecare dintre oponenţii săi îşi apăra propriile valori, modul de viaţă şi formulele de religie şi filosofie. Se va găsi careva dintre ei, totuşi, ceva mai înţelept, în stare să recunoască faptul că toate culturile, absolut toate sunt în egală măsură de importante şi bogate, că venise vremea când drept principiu de bază al tuturor trebuia să devină Măria Sa Sfânta trinitate - Adevărul, Iubirea, Binele - fericirea lumii. Unii dintre ei vor dărui umanităţii ideea de libertate individuală, socială, iar alţii -distinsa toleranţă religioasă, lucruri sublime.
Asta este şi era cazul să înţeleagă mult respectaţii şi slăviţii domni. Înmărmuriţi de a fi auzit un răspuns atât de temeinic, de o asemenea sclipire de inteligenţă, până la urmă nu-şi puteau da seama cine stătea în faţa lor: un cinic ori un înţelept?
- Sunt un om liber, liber, liber!! va striga el. -Ba eşti o fiinţă absurdă, o creatură absurdă, cu o existenţă absurdă, un non-sens! îl vor încolţi crâncen profeţii de astăzi.
-Nu este adevărat! va riposta el revoltat.
-Dar îţi cunoşti vocaţia? Care este vocaţia existenţei tale? îl întrebară ei.
-Vocaţia? Vocaţia? Nu ştiu. Se zice că am mai multe vocaţii, răspunse
el. “Este o paiaţă, un clovn, un măscărici!” se pronunţară alţi profeţi. “O brută, un pungaş, un pierde-vară, îşi spuseră părerea mai mulţi profeţi. Un criminal al Universului!”
“O, Tată, Tată! exclamă el, pe neaşteptate, disperat. Apără-mă, Tată!”
Tresări surprins. Se simţea atât de singur şi neajutorat, purtat de valurile eterne ale vieţii.
“Fiule, linişteşte-te, mai întâi, îi va răspunde Tatăl său. Nu eşti singur şi nu uita asta. Tatăl tău este şi va fi mereu alături de tine, fiule drag”.
“Mă iubeşti, vasăzică. Dar am impresia câteodată. Tată, că înnebunesc, îmi trăsneşte capul de atâtea teorii, concepţii, doctrine filozofice şi religioase. Tată, spune-mi, Tată, care este vocaţia mea, rostul meu în această frumoasă aventură care este viaţa? Am o vocaţie’? Te voi putea vedea într-o zi? Vreodată? Sau viaţa-mi este o iluzie, iar visul fără speranţă?”
“Este destinul tău, fiule. E steaua ta călăuzitoare. Ani grei, ani mulţi, ani lumeşti, foarte mulţi, mulţi de tot vei merge, fiule, pe drumul divin al speranţei. Vei avea căderi şi înălţări. Vei face sacrificii, te vei târî până şi în brânci, dar vei fi totdeauna cu gândul la marele tău vis.
Nu este un sacrilegiu, fiule, să-1 vezi pe Tatăl tău. Să stai la sfat cu Tatăl tău. Tatăl care ţi-a hărăzit un destin regal în împărăţia Vieţii. Ştiu că se întâmplă să mă huleşti, să mă iei în batjocură, să mă neglijezi, să mă negi, dar cunosc de asemenea că în adâncul inimii şi al sufletului te gândeşti la mine şi nu mă vei părăsi niciodată, şi aşa va fi pururea, fiule”.
“O, Tată, suferinţele mă îngrozesc, vor să mă facă pustnic, răul mă sugrumă, vrea să mă facă stăpân, iar binele - acel focuşor al omeniei - ce pâlpâie încă în mine, vrea să se stingă, şi eu simt că mor.
O, Tată, tu, care-ţi dăruieşti propria viaţă, eterna-ţi energie divină Universului nostru, dai sens zidirii tale, în care toţi şi toate lucrurile au un rost, mai ai puterea să mai crezi într-un ingrat, mai crezi în mine ori sunt pierdut pentru totdeauna? Viaţa-i un fum, iar eu sunt câinele de stradă al Universului-miracol?”
“E mare tângă în Univers când fiul meu plânge, lăsat de curaj şi de voinţă. Nu plânge, fiule. Au, nu vezi că Tatăl tău ţi-a dăruit totul, mai mult decât s-ar putea chiar? Ţi-am dăruit gândirea mea, ţi-am dăruit cuvântul. O, fiule, să nu vezi că te afli în nemărginitele ceruri? Să nu vezi că eşti lumina întrupată? Să nu simţi că eşti suflarea divină? Să nu-ţi dai seama că eşti stâlpul şi dragostea vieţii? Că ţi s-a dat un destin ales, mare? Fiinţă împlinită şi nemuritoare. Dar nu stăpân. E ridicol.
Priveşte mai bine, o, fiule, la rânduiala unui lan de grâu, în care fiecare spic-spicuşor absoarbe şi beneficiază în egală măsură de lumina caldă a soarelui meu. E rânduiala de aur. Şi ţine minte pururea că eşti Om. Pace ţie, fiule”.
“Sunt Om. S-ar putea să se întâmple într-o zi să pot comunica prin gânduri, să pot descoperi bogăţiile Terrei, Universului, datorită unor tehnologii de vârf, perfecte, capabile să excludă factorul distructiv, să cunosc legile subtile ale naturii care mă imploră să-i întind o mână de ajutor, s-o ocrotesc cu demnitate. E adevărat că şi acel firişor de iarbă, şi acea pasăre măiastră, şi acea apă dulce-potolitoare, şi acel văzduh învietor, reprezentăm cu toţii o comunitate de energii cu un destin calitativ divers şi de înfrăţirea şi toleranţa noastră va să depindă supravieţuirea întregii familii a Vieţii Universului binecuvântat de Tatăl nostru.
Ce voi alege însă astăzi eu, copilul cel iubit, răsfăţat şi preferat, între splendoare şi mizerie, sau mă voi angaja pe drumul de veci al desăvârşirii şi vocaţiei divine pentru a-mi recâştiga sensul şi demnitatea? Asta-i întrebarea timpului!”
Epoca contemporană - era ştiinţei - subjugată de ideea de bunăstare şj a tehnicii, este o epocă în care infatuarea şi areligiozftatea se preumblă zgomotos urcaţi în carul triumfului pe arterele întinse ale vieţii terestre, vieţii omului. Este trist să vezi cum planeta noastră este devastată de cutremure politice şi sociale, cum lumea se zbate în temniţa unor mentalităţi vechi care înaintează încet, dar ferm spre amurgul existenţei lor. Evoluată, conştiinţa noastră se află în pragul unei revoluţii mari - revoluţia spirituală, o necesitate vitală şi indispensabilă a timpului dat. Vom da dovadă în această perioadă istorică de responsabilitate şi înţelepciune pentru a pune capăt ori a minimiza această discrepanţă îngrozitoare ce s-a format în lumea noastră între tradiţie şi progres, între concepţia religioasă şi doctrinele materialist-istorice. Vom avea inspiraţia divină să înţelegem că problema schimbării mentalităţii trebuie continuată prin deschideri culturale care să includă în programul lor vast de activitate asimilarea temeinică a culturilor antice create în istorie de toate popoarele de pe planetă. A vorbi frumos despre umanism şi fraternitatea dintre popoare, fără o dezvoltare practică, este un act de lipsă de civilizaţie. Este nevoie de a cunoaşte omul cât mai profund. în general oamenii, indiferent de apartenenţă naţională şi rasială. Cel mai mult se păstrează în istorie sufletul civilizaţiilor, şi nu dezvoltarea lor tehnico-materială. Puterea politică, economia, tehnica reprezintă doar aspectul exterior al vieţii popoarelor.
Încărcate de energie în special pragmatică, ele au contribuit mai mult la dezbinarea lumii, a oamenilor, şi nu la mult visata unitate. Neglijarea şi negarea textelor reprezentând vechile tradiţii, precum Biblia, Vedele, Talmudul, Avesta, Tao sau Coranul - texte doldora de înţelepciune - ar fi o greşeală de neiertat şi o dovadă de barbarie, dar totodată ar fi o greşeală de neiertat şi faptul dacă n-am înţelege că orice etapă a istoriei, a vieţii, îşi are felul propriu de a percepe lucrurile, de a-şi alege modul de a trăi în virtutea satisfacerii formei mentis a omului, care trăieşte într-o epocă a ştiinţei şi a navigaţiei spaţiale, extraterestre.
Ceea ce ne-a lipsit nouă totdeauna a fost şi rămâne încă dezinteresul total, dragostea necondiţionată faţă de Divinitate, Viaţă. Om - eternul suflet, sfânta sfintelor Universului.
Întrebarea capitală, dacă omul nostru va înscrie în cartea Universului o pagină frumoasă, divină sau una neagră, absurdă, rămâne deschisă, la ordinea zilei. Este o întrebare la care răspunsul urmează a fi scris prin faptele noastre de zi cu zi, ale tuturor.

Mihai Ciubotaru

Cine a devastat Chişinăul în iulie 1941?

10 noiembrie 2012

În 1936, istoricul Gheorghe Bezviconi scria că în istoria sa Chişinăul a fost ferit de distrugerile războiului sau ale revoltelor sociale. În anii Primului Război Mondial, linia frontului se afla la câţiva zeci de km distanţă de oraş şi chiar în anii revoluţionari, 1917-1918, s-au tras doar câteva focuri de armă în zona gării. În rest, Chişinăul îşi merita imaginea unui oraş de provincie în care singurul lucru care se întâmpla este acela că nu se întâmpla nimic. Doar peste cinci ani capitala Basarabiei şi-a pierdut norocul, fiind afectată atât de tare în timpul campaniei militare din 1941, încât a intrat în topul celor mai devastate oraşe din Uniunea Sovietică. Proporţiile distrugerilor erau atât de serioase, chiar şi în condiţiile războiului total, încât situaţia n-a fost ignorată nici de mass media internaţională. Astfel, în luna septembrie 1941, ziarul american „St Petersburg Times” prezenta o fotografie a Chişinăului în ruine, cu titlul sugestiv „Iată ce poate face războiul modern unui oraş” („What Modern War Can Do to a City”).
Problema distrugerii Chişinăului rămâne în sfera dezbaterilor publice până în ziua de azi[1]. Dacă ar fi să trecem în revistă principalele probleme în discuţie ele ar putea fi grupate astfel: 1) Conform tezei oficiale sovietice, Chişinăul a fost distrus de bombardamentele germano-române în iunie-iulie 1941 şi, mai ales, la retragerea armatelor germane din august 1944. 2) Devastarea oraşului s-ar fi datorat marelui cutremur din octombrie şi noiembrie 1940. 3) Capitala basarabeană a fost distrusă de trupele sovietice în retragere în 1941 şi de bombardamentele aliate (inclusiv anglo-americane) din 1944.
Multiple mărturii, dar mai ales cadre din cronicile video şi foto arată distrugerile masive la care a fost supus oraşul în vara lui 1941[2]. În această ordine de idei, nu rezistă unei critici elementare ideea efectului devastator al cutremurului din toamna lui 1940 asupra oraşului. Cele câteva zeci de clădiri distruse şi câteva sute avariate nu au fost în stare să paralizeze viaţa urbană şi administrativ-politică în proaspăta capitală sovietică (represaliile şi deportările au continuat „conform planului”), într-aşa măsură cum au făcut-o cele din vara următoare[3].
Nu putem ignora faptul că la aceasta şi-a adus „prinosul” şi aviaţia româno-germană. Bombardările Chişinăului, un centru strategic important, încep chiar în dimineaţa lui 22 iunie[4]. Ţinta atacurilor au constituit-o, înainte de toate, punctele strategice – gările (centrală, nodurile feroviare de la Visterniceni şi Revaca), precum şi locurile de concentrare a trupelor. Avem informaţii că au fost bombardate staţiile electrice, Casa radio şi alte obiective industriale. Totuşi, bombardamentele nu au fost deloc haotice, adesea avioanele fiind ghidate de la sol de către spioni, care indicau ţinta. Ele nu erau nici masive, deoarece asediatorii nu aveau niciun interes să distrugă total oraşul, cu atât mai mult să traumatizeze psihologic populaţia, considerată şi tratată drept parte a României. Astfel, la începerea asaltului Chişinăului din noaptea spre 16 iulie, comandamentul Diviziei blindate româneşti a ordonat deschiderea focului doar „la vederea inamicului” pentru a evita „distrugerea inutilă a oraşului şi focuri asupra populaţiei româneşti”[5]. Manevra rapidă a trupelor aliate şi intrarea vertiginoasă în oraş au redus practic luptele stradale, care s-au purtat cu precădere la periferii.

Ruşii au incendiat oraşul înainte de plecare
Cu toate acestea, mai ales partea centrală oraşului a fost distrusă într-o proporţie extrem de mare, având de suferit cu precădere artera principală a oraşului, strada Alexandru cel Bun, unde erau concentrate instituţiile administrative şi monumentele istorice. Cine a fost interesat să le ruineze metodic? De ce au fost distruse aceste clădiri? Din informaţiile pe care le avem, înţelegem că incendierea şi minarea clădirilor s-au făcut în intervalul de timp când trupele germano-române se regrupau în preajma oraşului, în săptămâna cuprinsă între 8-16 iulie. Partea centrală a oraşului era deja în flăcări. Au fost distruse clădirile administrative şi cele cu funcţii militare, obiectivele industriale care nu au reuşit să fie evacuate şi instalaţiile ce făceau parte din infrastructura oraşului (electricitatea, uzina de apă şi depoul de tramvai).

„31 Iulie. Chişinău. Pe Alexandru cel Bun. Nici o casă nu mai e bună” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu)
Care au fost proporţiile distrugerilor? Pe lângă materialele foto şi video, mai dispunem şi de un raport oficial al proaspăt instalatei administraţii româneşti care, printr-o Comisie tehnică, a întocmit un raport de evaluare a pierderilor, raport efectuat între 25-30 iulie, adică la câteva zile după preluarea controlului asupra capitalei Basarabiei[6]. În el citim că la plecarea din Chişinău a armatelor sovietice „majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere”. Conform raportului, zona cea mai distrusă a fost partea centrală a oraşului, strada principală Alexandru cel Bun, unde este şi centrul comercial (piaţa centrală), str. Carol Schmidt, str. Ştefan cel Mare „zonă care prezenta în data cercetării aspectul unor vaste ruini, pe alocuri încă fumegânde”.
„Dintre clădirile publice – continuă raportul – cele mai distruse sunt clădirile administrative care, la plecarea administraţiei româneşti, cuprindeau: Directoratul Basarabiei, Primăria oraşului, Prefectura Judeţului, Banca Naţională, Palatul Mitropolitan, Casa Eparhială, Localurile Militare, Poşta, Telefoanele, Postul de Radio, etc., precum şi clădirile industriale proprietatea oraşului sau Statului... De asemenea au fost distruse prin minare şi incendiere morile mecanice, cinematografele, teatrele. Şcolile, bisericile şi spitalele au fost în general cruţate, cu excepţia catedralei care a fost incendiată şi distrusă parţial”. După toate probabilităţile, în Catedrală la acel moment se afla unul dintre simbolurile Basarabiei – Icoana făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Gârbovăţ, distrusă atunci în vâltoarea focului. Daunele pentru clădirile administrative au fost evaluate la 2.500.000.000 de lei, iar cele particulare, la 4.500.000.000 lei. Într-un interviu acordat presei, primarul Anibal Dobjanschi recunoştea că distruse au fost circa 70% din clădirile oraşului.

„Batalioane de distrugere”, formate din loialii regimului
În ce context s-au produs devastările? La 25 iunie 1941, CC al PC(b)M ordonă crearea unor „batalioane de distrugere” (истребительные батальоны), pe lângă secţiile raionale şi orăşeneşti ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului. La Chişinău, în acest detaşament au intrat 480 de comunişti, adică cei mai loiali regimului. Dar în iulie 1941 misiunea acestora nu s-a limitat doar la prinderea diversioniştilor, ci batalionul a avut drept obiectiv şi distrugerea clădirilor oraşului. Astfel, Directiva din 29 iunie 1941 către organizaţiile de partid din zona frontului prevedea în mod tranşant ca „inamicului să nu-i fie lăsat niciun tren, niciun vagon, niciun kilogram de pâine, niciun litru de combustibil. Toate bunurile de preţ... care nu pot fi evacuate, trebuie, obligatoriu distruse”. Exact în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Stalin, în prima sa apariţie publică de la începutul războiului, în data de 3 iulie 1941. Acest ordin deschidea calea demolărilor. A doua zi, autorităţile sovietice moldoveneşti adoptau decizia de evacuare a populaţiei şi a întreprinderilor industriale. Primii care trebuiau evacuaţi erau muncitorii de înaltă calificare, inginerii şi funcţionarii sovietici. Acele bunuri care nu puteau fi evacuate trebuiau „distruse pe loc”. Evacuarea întreprinderilor – fabrici, uzine, instituţii – a fost dublată de distrugerea întreprinderilor vitale pentru infrastructura oraşului – reţele electrice, conducte de ape, linii de comunicaţie.

Un membru al batalionului povesteşte
În 1988, atunci când sub impactul Perestroikăi, cenzura a mai slăbit, unul dintre membrii „batalionului de distrugere”, arhitectul Valentin Mednec, recunoştea într-un interviu acordat revistei „Orizontul”: „În 1941, în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor (s.ns.). Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender. La Chişinău a fost deteriorată toată strada Lenin (Alexandru cel Bun, azi Ştefan cel Mare, n.ns.). Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securităţii de Stat, pe atunci se înălţa cea mai frumoasă casă din oraş – liceul doi pentru băieţi (Liceul Militar, n.ns.). A fost dărâmată Casa eparhială, vestită prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu şi Şaleapin, au fost ruinate gara şi clădirea în care se află în prezent sediul Comitetului executiv orăşenesc de deputaţi ai poporului (Primăria Chişinău, n.ns.) ş.a.m.d. Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul războiului Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului”[7].

Sovieticii i-au învinovăţit pe „ocupanţii germano-români” pentru dezastru
Într-adevăr, propaganda sovietică a schimbat vectorul, aruncând responsabilitatea pentru distrugerea Chişinăului asupra „ocupanţilor germano-români” aflaţi în retragere în august 1944. Astfel aceştia ar fi „pregătit din timp cele necesare pentru a arunca în aer toate clădirile publice şi de producţie mai importante din Chişinău. Retrăgându-se, ei au nimicit circa 70 procente din fondul locativ şi aproape toate întreprinderile industriale. Magistrala centrală a oraşului – strada Alexandrovskaia (acum prospectul Lenin) – a fost transformată în ruine. Ofensiva fulgerătoare a oştirilor noastre (sovietice, n.ns.) a salvat oraşul de nimicire complectă. Grupele de ostaşi sovietici care pătrundeau în oraş îi nimiceau pe loc pe artificierii vrăjmaşi în momentul când aceştia se pregăteau să-şi săvârşească crima”[8]. Acelaşi artificiu propagandistic a fost folosit de autorităţile sovietice şi în alte cazuri, cum ar fi, spre exemplu, Kievul. În septembrie 1941, geniştii armatei roşii au plasat bombe teleghidate în majoritatea clădirilor de pe artera principală a oraşului – Kresciatik, distrugându-l în totalitate. Propaganda sovietică a învinuit autorităţile germane că ar fi distrus deliberat centrul oraşului – inclusiv faimoasa Catedrală a Adormirii, monument unicat în istoria arhitecturii ortodoxe – în timpul retragerii din 1943. Şi pentru Chişinău a fost organizat un proces (1947), în care „ocupanţii germano-români” au fost condamnaţi pentru „atrocităţile săvârşite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, inclusiv pentru demolarea deliberată a capitalei moldoveneşti, o cotă parte a contribuţiilor de război datorându-se acestui cap de acuzaţie. Dreptul învingătorului...

NOTE

[1]V. lucrarea lui Dinu Poştarencu, Chişinăul în 1941, Chişinău, Ed. Museum, 1996 şi articolul cercetătorilor N. Abakumova şi O. Garusova, Chişinău-1941. În căutarea adevărului istoric de pe site-ul www.ava.md. (Абакумова Н.В., Гарусова О.В., 2010. Кишинев-1941 г. В поисках исторической правды): [online], pe adresa: http://ava.md/projects/moldova-history/09218-kishinev-1941-g-v-poiskah-istoricheskoi-pravdi.html(ultima accesare 22.06.2011). A se vedea şi discuţiile găzduite de cel mai solid, bine documentat şi, în general, echidistant site privind istoria Chişinăului: http://oldchisinau.com/forum/viewtopic.php?f=13&t=449&start=60&st=0&sk=t&sd=a&sid=776eb8c8dcb986730d5bebad8296e5d4 (ultima accesare 22.06.2011)
[2]Kishinev in ruins-1941,(2007) pe adresa: http://www.youtube.com/watch?v=eXrkcVAEMiQ (ultima accesare 22.06.2011)
[3]Un scurt material video al urmărilor cataclismului din 1940, pe http://www.youtube.com/watch?v=Hu-p9W8bzn4&feature=related (ultima accesare 22.06.2011)
[4]După mărturia lui ofiţerului sovietic Iosiv Lempert, care se afla atunci la Chişinău, primul bombardament s-a produs la ora 3.45 dimineaţa: http://www.iremember.ru/drugie-voyska/lempert-iosif-mikhaylovich.html. (ultima accesare 22.06.2011)
[6]Document păstrat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 706, inv. 1, d. 515, publicat de Dinu Poştarencu, op. cit., p. 25-34
[7]Revista “Orizontul”, nr. 8, 1988, p. 40, apud Dinu Poştarencu, op. cit, p. 10.
[8]Istoria Partidului Comunist al Moldovei, Chişinău, 1968, p. 348.

Medvedev: Stalin a purtat un război împotriva propriului popor

4 noiembrie 2012

Stalin, împreună cu alţi lideri sovietici din trecut, trebuie dur evaluaţi pentru crimele comise, a declarat la începutul săptămânii premierul Dimitry Medvedev, în faţa mai multor oficiali ai partidului Rusia Unită, formaţiune care-l sprijină şi pe preşedintele Vladimir Putin.
Comentariile lui Medvedev au fost făcute marţi în ziua în care în Rusia au fost comemorate victimele represiunilor politice, sărbătoare oficială instituită în 1991.
În prezent societatea rusească este divizată în ceea ce priveşte moştenirea lăsată de regimul stalinist şi din această cauză declaraţia premierului este una extrem de importantă şi se doreşte un mesaj simbolic transmis naţiunii.
“Nu doar Stalin, ci şi alţi oameni de stat, trebuie să fie dur evaluaţi pentru tot ce s-a întâmplat. (…) Lucrurile acestea trebuie să rămână în istorie şi să nu se mai repete niciodată deoarece războiul dus împotriva proprului popor este cea mai odioasă crimă posibilă”, a declarat Medvedev la o întâlnire cu activiştii Rusiei Unite din regiunea Perm.
Premierul a ţinut imediat să adauge că perioada sovietică nu este în totalitate una neagră pentru că tot atunci au fost obţinute şi “victorii şi realizări importante, de care putem fi mândri”. 
sursa: FrontPress.ro

Suporterii Daciei Chișinău interziși pentru că au scandat “Basarabia e România”

3 noiembrie 2012

Veste şocantă în fotbalul moldovenesc! Conducerea clubului Olimpia Bălţi a anunţat interzicerea accesului pe stadion fanilor echipei Dacia Chişinău de la partida de duminică de pe stadionul Orăşenesc.
Interzicerea este una incredibilă şi se “datorează” faptului că suporterii chişinăuieni ai Daciei au scandat la meciul anterior de la Bălţi cuvintele: Basarabia e România!
Clubul FC Dacia a fost înştiinţat printr-o scrisoare că: “Suporterii FC Daciei au deteorat imobilul (scaunele tribunei) stadionului la meciul precedent şi au scandat slogane politice (Basarabia e România) la meciul anterior disputat la Bălţi, astfel, FC Olimpia interzice fan-clubului FC Daciei accesul pe stadion la meciul de duminică!”
Preşedintele clubului de fotbal Dacia Chişinău, Zinaida Jioară, a declarat pentru Jurnal.md, că nu va interzice suporterilor să strige în limba de stat, nici nu le va ordona ce să scandeze pe stadioane: „Este inadmisibil ce se întâmplă! Noi nu putem să închidem gura fanilor şi nu vom purcede la interzicerea libertăţii la exprimare. Nu au fost scandări politice, nu au fost scandări rasiste, nu au fost ofensaţi ori agresaţi verbal jucătorii, arbitrii sau spectatorii!”
Meciul de la Bălţi este unul cu grad ridicat de risc privind incidente între suporterii locali, loiali guvernării locale, de limbă rusă şi cei ai Daciei, care vorbesc limba de stat. Mai mult de atât meciul este unul foarte important pentru Dacia, care o victorie ar însemna 3 puncte preţioase în urmărirea liderului Sheriff, astfel încât aportul fanilor este unul esenţial în această deplasare.