Voronin despre tricolor: ”Nu este drapelul nostru istoric, bicolorul e drapelul nostru adevărat.”

30 mai 2012

Nu este pentru prima dată când Vladimir Voronin, acest barbar sovietic profanează tricolorul, calcă în picioare demnitatea noastră românească. Au fost vremuri când el l-a numit fascist, iar astăzi îl neagă. A venit timpul când acest ideolog al antiromânismului trebuie să fie tras la răspundere conform codului penal. Legea trebuie să-şi spună cuvântul. Vox populi, vox Dei !


Nu drapelul de stat al Republicii Moldova este cel adevarat, ci bicolorul. Declaratia ii apartine liderului PCRM Vladimir Voronin, care, aseara, in studioul In Profunzime, a declarat ca toate institutiile din tara ar trebui sa arboreze bicolorul.

”Acesta nu este drapelul istoric al Republicii Moldova, nu sub acest drapel a luptat Stefan cel Mare. Cat am fost la guvernare, n-am schimbat drapelul, pentru ca asta nu a fost prioritate pentru noi atunci”, a mentionat Voronin.

Vladimir Voronin afima ca PCRM va discuta despre actiunile sale ulterioare cu referire la bicolor. ”Noi n-am inaintat nicio propunere legislativa referitor la acest drapel. De ce sa nu discutam la congres sa trecem la acest drapel, drept drapel al partidului. trebuie toata tara sa arboreze drapelul bicolor, pentru ca acesta este drapelul adevarat al Republicii Moldova”, a mai spus liderul PCRM.



sursa: protv.md

Moda în România interbelică

28 mai 2012


La 15 octombrie 1922 regele Ferdinand şi regina Maria se încoronează la Alba Iulia, în mijlocul Transilvaniei, drept suverani ai noului stat român. De la 137 000 km2, cât avea România Veche, cea nouă, de după Unire, ajungea la 295 049 km2, numărându-se acum printre ţările mijlocii ale Europei, asemănătoare ca suprafaţă (nu şi ca populaţie) cu Anglia sau cu Italia. De la 7 897 311 de locuitori ai Vechii Românii, cea nouă trece la 16 267 177 ( 18 057 028 în 1930 ).

Unirea noilor provincii nu modifică semnificativ structura populaţiei. În 1930, populaţia rurală era de 79,9%, cea urbană de 20,1%. Oraşe mai mari erau în 1930: Bucureşti, cu 639 040 de locuitori, apoi Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi, cu peste 100 000, şi alte nouă cu peste 50 000 de locuitori. Nivelul de trai al populaţiei acestor oraşe se îmbunătăţeşte, veniturile crescând simţitor. Dupa calcule lui Mihail Monoilescu, în cartea sa „Rostul şi destinul burgheziei româneşti”, România avea, în 1938, 716 milionari ( dintre care 7 cu un venit de peste 10 milioane ), 70 529 de cotribuabili cu un venit de peste 100 000 de lei, 304 400 de contribuabili cu un venit între 20 000 şi 40 000 de lei. Relativa bunăstare a lucrătorilor poate fi o explicaţie pentru preocuparea locuitorilor oraşelor mari pentru modă.

Moda reprezintă totalitatea practicilor care definesc, la un moment dat, un grup social: atunci când se referă la corpul uman se iau în considerare practici sociale precum: mişcări ale corpului, gesturi de muncă, îngrijirile corporale, în final sunt create reprezentările legate de corpul uman.

Fiinţă socială, omul are nevoie de îmbrăcăminte. În perioada interbelică, portul ( îmbrăcămintea ) varia de la o zonă geografică la alta, dar şi în funcţie de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea. Pentru unii, îmbrăcămitea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii ( sau, mai ales, pentru altele ), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii.

La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie; din in sau cânepă ( cămăşi, izmene ) lână ( pantaloni, fuste, flanele ), blană ( cojoace, căciuli ), piele ( opinci ). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau hainele făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vârstă.

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.

La oraş, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate ş de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracterista generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni tot mai comodă şi de a permite o adaptibilitate rapidă la diferitele situaţii ( serviciu, plimbare, activităţi casnice, etc. ).

Grija pentru vestimentaţie, etalon al modernitatii s-a nascut o data cu lumea bună care îşi dădea întalnire “într-o cârciumioară la şosea”, cu vremea seratelor muzicale şi literare unde luxul se exhiba, a iubirilor interzise rămase prin scrisori ori jurnale interbelice sau rostite pe furiş, între etaje de flori.

Bărbaţii din “lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete de catifea, cu poale lungi, la vestă, monocle, baston de bambus şi la ceasul purtat la brâu. Preferinţele se îndreptau spre hainele mai comode: costum, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp.

Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era vară şi foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare; primăvara şi toamna se purtau pălării mai groase, iar vara pălării de pai.

Acasă, barbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau din stofă, aveau papuci comozi. Pijamaua ( bluză şi pantalon ) era nelipsită din garderoba acestora.

După război, barbaţii au început să-şi tundă barba, să se radă la frizer. De asemenea, părul se purta scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de 2-3 ori pe zi. 

Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică: rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de încărcată, cu pene de diverse culori, agrafe, funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul într-o vestimentaţie luxuriantă, care impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară existau “magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau încălţăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra şi “de-a gata”. Rochiile au devenit mai scurte, “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze, sub care se observau, cu discreţie, sânii. Pălăriile au devenit mai mici, fără multe accesorii.Vopsitul podoabei capilare ascunsă de palarii cu numeroase accesorii tip voalete si aplicaţii viu colorate avea un succes nebun; tot atunci se inventează ondulatorul cu aburi, care nu dauna părului.

In lumea bună se poartă rochiile cu spatele foarte decoltat, diademe cu pene, mantouri. Blana era regina ţinutelor de gala: vulpe argintie, astrahan, asortate bijuteriilor cu aur şi pietre preţioase. Din recuzita nu lipseau nici perlele, brosele în forma de flori evantaiul decorat, umbreluţa si poşeta , decupate in acelasi ton. Damele îşi ascundeau albeaţa tenului străveziu de razele soarelui sub umbrele japoneze sau pălării de pai cu borurile foarte largi. Pudra alba era accesoriu de neînlocuit acolo unde natura nu era in acord cu tonul epocii.

Odată cu noul “tipar”perfect, femeia reinventează eleganţa. Pe val e silueta tip scândură, fără curbe dar nu chiar anorexică, cum se poartain zilele noastre, parul tuns scurt, tip tunsoare “bob” fara manusi dar cu ţigaretele ordonate in porturi, semn al emanciparii femeii. Corsetele, nu accentuau sânii, ci îi aplatizau. Se reinventează modelul androgin: femeile îşi strâng bustul cu fâşii de pânză sau corset, deşi acesta e pe cale de disparitie, pentru ca sânii lor să fie cât mai mic.

Parfumul folosit diferea în funcţie de vârstă şi de gusturi. Doamnele mai în vârstă se parfumau şi se pudrau din belşug. Tinerile foloseau cu mai multă distrecţie parfumul şi pudra, dar puneau accentul pe ruj şi rimel.

În lumea mahalalelor grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-şi crească plozii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejur unor festivităţi – nuntă, botez – se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de caşmir. În zilele de lucru purtau rochii din materiale proaste, papuci, batic din pânză colorată. Bărbaţii aveau costum, cravată, cămasă albă, ghete pe care le purtau la sărbători. În timpul zilei, la lucru, aveau salopetă, iar acasă pantaloni de stofă, cămaşă în carouri, pantofi sau bocanci uzaţi. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind, de regulă, în izmene şi cu cămaşa de acasă, iar femeia cu o camasă lungă.

Moda nouă a trezit şi reacţii negative. „Revista funcţionarilor publici” scria în iulie 1927: „Păpuşile vopsite şi împopoţonate ce întâlnim zilnic cu rochii străvezii care nu mai tăinuiesc nimic, decoltate până la mijloc şi scurte deasupra genunchiului, cu ciorapi de culoarea pielii, cu pulpele goale purtând şosete spre a ispiti şi a atrage mai mult, fără cea mai mică jenă, privirile trecătorilor, cu obrazul grimat şi buzele şi unghiile roşite, cu părul – care e cea mai frumoasă podoabă a femeii – tuns. Ele fac parte din nenorocire de toate clasele sociale”.

Revoltător era faptul că locul de etalare a modei devenise biserica. O revistă din Ploieşti scria cu indignare: „ Cuconiţe ce poartă rochii scandalos de scurte şi umblă cu picioarele goale în sandale, cu braţele şi umerii goi, cu pieptănătura teatreală, cu piepteni şi agrafe de toate culorile şi buzele vopsite violet nu au pic de sfială, un pic de obraz când vin la biserică”. După părerea revistei, ele ar trebui „să fie încălţate şi îmbrăcate cu rochii serioase, mai puţin vopsite şi fasonate şi mai ales să evite a mânji chipul sfânt al icoanelor cu vopseaua gurii lor”.

În concluzie, putem afirma că în România interbelică, se constată preocuparea celor din „lumea bună” a oraşelor de a fi în pas cu noutăţile din Occident în privinţa vestimentaţiei, însă acestă preocupare este prezentă doar în această această clasă a societăţii, cei din lumea satelor şi a mahalalelor fiind lipsiţi de aceast interes.

În aceste condiţii, pentru occidentul interbelic, România era un fel de prim cerc al alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă cotidiană modernă şi de primitivism rustic.

Bibliografie

Raymond Boudon, Dicţionar de sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1996
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, Bucureşti, 2001
Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, 2011

Pelicula românească "După dealuri" a fost premiată la Cannes


Festivalul de Film de la Cannes s-a încheiat, iar marele premiu a fost decernat austriacului Michail Haneke pentru plicula "Amour". Cum era de aşteptat, şi regizorul român, Cristian Mungiu se numără printre câştigători. Filmul "După dealuri" şi-a adjudecat premiile pentru scenariu şi interpretare feminină, scrie publika.md

"Sunt onorat că în această seară nu sunt singur, ci sunt alături de prietenii mei actori. Mulţumesc mult juriului".

Acesta este al doilea premiu Palme d'Or câştigat de Michael Hanekel, considerat unul dintre cei mai mari regizori europeni.

Drama "Amour" prezintă povestea de iubire a unui cuplu, în care soţia este pe moarte, iar bărbatul încearcă să reziste în faţa suferinţei iubitei sale.

Regizorul român Cristian Mungiu, a reuşit din nou să impresioneze, după ce, în 2007, a câştigat Palme d’Or pentru pelicula "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile". Filmul "După dealuri" a fost premiat pentru scenariu şi interpretare feminină.

Inspirat din fapte reale, filmul românesc "După dealuri" prezintă povestea unei tinere care încearcă să-şi convingă cea mai bună prietenă să părăsească mănăstirea în care locuieşte. Acuzată că este posedată de diavol, tânăra din mănăstire ajunge să fie suspusă exorcizării. Ambele actriţe din rolul principal au primit premiul pentru interpretare femină, notează sursa citată.

Festivalul Internaţional de Film de la Cannes a ajuns anul acesta la cea de a 65-a ediţie.

Istoricul zilei de 28 mai


- 1823 -

Țarul Alexandru I emite pe numele Senatului un decret privind extinderea în Basarabia a prescripției asupra acțiunilor judiciare, termenul stabilit fiind de 10 ani

La 28 mai 1823 țarul Alexandru I emite pe numele Senatului un decret privind extinderea în Basarabia a prescripției asupra acțiunilor judiciare, termenul stabilit fiind de 10 ani.

- 1823 -

Țarul Alexandru I emite pe numele Senatului un decret privind instituirea în Basarabia a Direcției vamale de circumscripție

La 28 mai 1823 țarul Alexandru I emite pe numele Senatului un decret privind instituirea în Basarabia a Direcției vamale de circumscripție, în fruntea ei desemnîndu-l pe consilierul Ianovski, care exercita funcția de șef al Vămii Sculeni.

- 1892 -

Conducătorii Partidului Naţional Român, însoţiţi de 300 de intelectuali, meseriaşi şi muncitori din Transilvania, sosesc la Viena pentru a prezenta împăratului Memorandumul elaborat de Iuliu Coronianu

La 28 mai 1892 conducătorii Partidului Naţional Român, însoţiţi de 300 de intelectuali, meseriaşi şi muncitori din Transilvania, sosesc la Viena pentru a prezenta împăratuluiMemorandumul elaborat de Iuliu Coronianu şi semnat de dr. Ioan Raţiu (preşedinte), dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Iuliu Coroianu (referent), Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote (vicepreşedinte), Septimiu Albini (secretar), etc. Împăratul refuză să primească delegaţia şi trimite Memorandumul guvernatorului ungar la Budapesta.

- 1898 -

Este adoptată legea pentru organizarea Marinei Militare din România

La 28 mai 1898 este adoptată legea pentru organizarea Marinei Militare din România, care se compunea din două divizii: Divizia de Dunăre cu sediul la Galaţi şi Divizia de Mare cu sediul la Constanţa.

- 1917 -

La Chișinău, gubernia Basarabia, și-a desfășurat lucrările Congresul Învățătorilor moldoveni din Basarabia

La 25-28 mai 1917 la Chișinău, gubernia Basarabia, și-a desfășurat lucrările Congresul Învățătorilor moldoveni din Basarabia.

- 1948 -

Prin decretul guvernului român Petru Groza, Regele Mihai al României şi membrii familiei regale sunt lipsiţi de cetăţenia română

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României in 1927, ca mai apoi, după doar trei ani de domnie sub regenţă, să fie detronat de tatăl său.

După un deceniu este proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituţie şi fără votul de aprobare al parlamentului. În schimb, Mihai a fost încoronat cuCoroana de Oţel şi uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti, chiar în ziua celei de-a doua întronizări, la 6 septembrie, 1940. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin graţia Lui Dumnezeu”, ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”.

Într-o perioada de domnie parţial scurtă, Regele Mihai a reuşit să se alieze sovieticilor şi să declare război Germaniei, acest lucru favorizîndu-i organizarea unei lovituri de stat contra lui Antonescu, pe care l-a arestat încredinţîndu-l comuniştilor.
Actul de abdicare a Regelui Mihai al României, 30 decembrie 1947
Actul de abdicare a Regelui Mihai al României, 30 decembrie 1947

În urma presiunilor ocupantului sovietic, în România se instaurează un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca simplu şef de stat fără autoritate.

Între august 1945 şi ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai tîrziu „greva regală”  - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzînd să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane, regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetînd să-i mai ceară demisia.

La 30 decembrie 1947  Palatul Regal este înconjurat de trupe sovietice şi unităţi române fidele comuniştilor. Sub şantaj şi ameninţarea cu pistolul din partea lui Petru Groza, Regele este nevoit să abdice. Comuniştii proclamă Republica Populară.

În ianuarie 1948 Regele părăseşte România cu trenul, alături de mama sa şi de cîţiva apropiaţi.

În 1948 Mihai declară la Londra că abdicarea sa a fost obţinută prin forţă şi în consecinţă este nulă. Ca urmare a acestor declaraţii, prin decretul guvernului român Petru Groza, Regele Mihai al României şi membrii familiei regale sunt lipsiţi de cetăţenia română şi sunt confiscate toate proprietăţile regale


de pe istoria.md

Declaraţia şocantă a Rusiei. România, ţinta principală

27 mai 2012
Şeful Statului Major rus, generalul Nikolai Makarov, a anunţat că în cazul unui eşec cu liderii occidentali Rusia va plasa un sistem de rachete cu raze scurtă de acţiune în enclava Kaliningrad. Acesta ar fi răspunsul ruşilor la scutul antirachetă al NATO, amplasat în România, la Deveselu.

“Amplasarea unor noi sisteme ofensive în sudul şi nord-vestul Rusiei, îndreptate împotriva componentelor sistemului de apărare antirachetă (al NATO), inclusiv desfăşurarea de sisteme de rachete de tip Iskander în regiunea Kaliningrad este o posibilă cale de paralizare a infrastructurii sistemului european de apărare antirachetă”, a declarat generalul Makarov în cadrul acestei conferinţe de două zile, în capitala rusă, privind apărarea antirachetă.

România devine în acest fel o ţintă strategică pentru Rusia, iar primul obiectiv atacat ar fi chiar scutul de la Deveselu.

Primarul Dorin Chirtoacă promite reconstrucția Cimitirului Eroilor din Chișinău

În timp ce autorităţile au uitat cu desăvârşire că chiar în mijlocul capitalei zace în paragină un Cimitir al Eroilor, un grup de iniţiativă, în frunte cu Neculai Popa, care a venit tocmai din Los Angeles, au început să bată pe la uşi pentru a restabili un adevăr istoric.

După ce Jurnal TV a dat alarma, amintind că în sectorul Botanica îşi dorm somnul de veci două mii de militari din şapte state, grupul de iniţiativă a obţinut promisiunea Primarului capitalei că în acest an va începe reconstrucţia cimitirului.

La cimitirul eroilor îşi dorm somnul de veci militari români, ruşi, austrieci, francezi, greci şi polonezi din primul şi cel de-al doilea război mondial. Acest teren arată mai mult ca o gunoişte, iar crucile lipsesc.

Terenul cu o suprafaţă de aproape două hectare a fost privatizat în anul 2007, cu acordul guvernării comuniste, apoi vândut unei firme contra sumei de 70 de milioane de lei. Asta în condiţiile în care Cimitirul Eroilor face parte din Registrul monumentelor de importanţă naţională şi municipală. În urma demersurilor făcute de grupul de iniţiativă, Primarul capitalei a promis că va face tot posibilul că să răscumpere acest teren.

Cimitirul Eroilor a fost amenajat în perioada 1927-1942. Până la ocupaţia sovietică, se spunea că aici au fost înhumaţi militari români. Din acest motiv, după 1944 cimitirul a fost distrus, iar pe osemintele ostaşilor a fost construit un spital de tuberculoză, care ulterior a fost demolat.

sursa: jurnal.md

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600 – prima stemă a României


Voievodul Mihai Viteazul a fost primul care a reuşit Unirea românilor în 1600, chiar dacă numai pentru o scurtă perioadă. Pecetea sa ca domn al celor trei Ţări Române poate fi socotită drept prima stemă a României.

Sigiliul cuprinde stemele celor trei principate româneşti: în centru, un scut haşurat orizontal cu stema Moldovei, deasupra acvila valahă cu crucea în cioc, dedesubt stema Transilvaniei - doi lei afrontaţi ţinînd o spadă, păşind pe şapte munţi. Scutul cu stema Moldovei este susţinut de două personaje încoronate (tenanţi).

Pe sigiliu mai sînt două inscripţii. Prima, circulară, pare a fi IO MIHAILI UGROVLAHISCOI VOEVOD ARDILSCOI MOLD ZEMLI. A doua, plasată pe un arc de cerc ce separă stema Ţării Româneşti de restul compoziţiei heraldice, NML BJE MLRDIE, poate fi tradusă prin DIN ÎNSĂŞI MILA LUI DUMNEZEU. BJE e scrierea prescurtată pentru DUMNEZEU (boje) iar MLRDIE vine de la milosîrdie.

Sursa: romaniancoins.org

27 mai 1600: Prima Unire politică a celor trei principate româneşti




La 27 mai 1600 Mihai Viteazul este intitulat “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. 

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte – dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601).

Întru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.

A dus o serie de bătalii precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti.

Colaborarea însa s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ierimia Movilă, cît şi în Transilvania a cardinalului polonez Andrei Bathory. Aceştia încheind pace cu Imperiul Otoman i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării. Însă răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”pînă ce nu-mi vor arunca pămînt peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”.

În curînd domnul Ţării Româneşti a hotărît o campanie peste munţi a cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărîtoarea bătălie dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory a fost la 18-28 octombrie 1599. Victoria s-a dovedit a fi a lui Mihai Viteazul. La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul îşi face intrarea în Alba Iulia. La 10 mai a fost cucerit Bacăul, iar la 16 mai 1600 Suceava a fost luată fără luptă, din cauza că apărătorii cetăţii s-au predat.

Astfel la 27 mai 1600 Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hristov în care scria că el este “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

Realizînd unificarea principatelor M. Viteazul a dorit ca acest fapt să dureze cît mai mult. Însă a domnit in cele trei ţări doar cîteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se rascoală împotriva domniei sale. În ajutorul lor a venit oastea imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Miraslău Mihai pierde Ardealul. În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova. În zorii zilei de 8 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului Habsburgic Gheorghe Basta.

Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate şi au exprimat o aspiraţie fundamentală a poporului român.

“De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.” (N.Iorga).

Sursa: Istoria.md

Ce spun foștii prim-miniștri români despre Unirea Republicii Moldova cu România [VIDEO]

25 mai 2012
Fostul premier al României, Adrian Năstase, susţine că „nici un om politic responsabil nu va fi împotriva unirii Republicii Moldova cu România, dar trebuie să vedem ce este realizabil şi în ce interval de timp”. Ex-politicianul român susţine că de la începutul independenţei Republicii Moldova a fost adeptul celor două state româneşti în scopul de a urma modelul unificării Germaniei din 1989.

Ex Premierul Victor Ciorbea (1996-1998) susţine necesitatea consolidării în permanenţă a eforturilor pentru unificarea celor două state. „Nu trebuie să lăsăm să adoarmă această luptă şi acţiune permanentă pentru consolidarea ideii de unitate naţională şi a ideii de acţiune efectivă pentru refacerea unităţii naţionale”, a menţionat Ciorbea

Ex Prim-ministrul român, Radu Vasile (1998-1999), la rândul său susţine că ar îmbrăţişa ideea unirii celor două state, însă trebuie pregătit acest moment prin legături de natură culturală, economică şi sportivă. „Dacă s-ar produce o legătură mai strânsă în plan economic între Moldova şi România, procesul ar fi simplu”, a subliniat Radu Vasile.


25 mai 1919: Rusia și Ucraina declară refuzul de a întoarce tezaurul României


La 25 mai 1919, guvernele R.S.F.S. Ruse si R.S.S. Ucrainene au transmis guvernului României o declarație, în care se spunea că “din momentul desființării frontului rus din România, guvernul Român a pus mâna pe un imens patrimoniu militar, feroviar și al Crucii Roșii, în final – guvernul Rusiei și Ucrainei iși declină orice răspundere pentru soarta valorilor aduse pe timpul guvernului țarist din Rusia”.



Declarația vine în urma eșecului militar din Basarabia și Bucovina. Guvernul de la Moscova sugera ideea că ar refuza la pretenții teritoriale în schimbul unei recompensari economice. Astfel, problema tezaurului României evacuat pe timpul țarismului în Rusia a fost pusă în relație directă cu cea a Basarabiei.



Comunicarea academicianului Florin Constantiniu, citând o serie de documente ruse proaspăt publicate, scoate la iveală ce s-a întâmplat de fapt cu tezaurul de la Moscova.



La începutul anului 1918 la Moscova a fost constituită o Comisie pentru lichidarea contra-revoluţiei din România (adică pentru ocuparea României!) care avea în vedere crearea unui consiliu revoluţionar la Chişinău din care urma să facă parte Cristian Rakovski şi Mihail Bujor. Pentru succesul revoluţiei din Basarabia Lenin a alocat cinci milioane de ruble din chiar proaspăt confiscatul Tezaur al României de la Moscova. În rezoluţia pusă de mâna lui Lenin se specifică chiar şi că suma de 1 milion de ruble să fie dată revoluţionarilor în lei româneşti.



În documentul din 15 ianuarie 1918, există următoarele rezoluţii: „Să se ia cele cinci milioane din banii româneşti confiscaţi la Moscova. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, V. Ulianov (Lenin). Şeful Consiliului Comisarilor Poporului, Vlad[imir] Bonci-Bruevici. Cele cinci milioane de ruble luate se acoperă din Fondul român confiscat. Protocol nr. 47, dosar 11″.



O altă anexă din acelaşi grup de documente are următorul conţinut: „Către, Departamentul Trezoreriei de Stat, lui Dimitrie Petrovici Bogolepov. Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât, în şedinţa sa din 15 ianuarie, să aloce cinci milioane de ruble din fondurile Trezoreriei de Stat pentru Colegiul Superior Român în problemele româneşti şi basarabene.

Comunicându-vă această hotărâre a Consiliului, vă rugăm să luaţi măsuri urgente pentru realizarea, cât mai rapidă, a acestei alocări, ţinând seama [de faptul] că un milion este de dorit să fie dat în bancnote româneşti”.



Din textele reproduse mai sus, reiese limpede că noua conducere sovietică urmărea să „stimuleze” revoluţia în Basarabia şi în Moldova, creând în acest scop un organ de conducere, la dispoziţia căruia au fost puşi bani – cele cinci milioane de ruble – proveniţi din tezaurul românesc confiscat.



La acest document sunt anexate şi alte acte: un proiect de decret prin care era salutată victoria revoluţiei bolşevice în România şi Basarabia şi i se încredinţa proaspătului guvern tot Tezaurul României de la Moscova:

„Guvernul Muncitoresc-Ţărănesc al Republicii Socialiste Ruse a Sovietelor salută primul Guvern Socialist Româno-Basarabean al Sovietelor, format din tovarăşii… (numele lor nu este indicat – n.n.), exprimându-şi bucuria faţă de sporirea rândurilor revoluţiei cu un nou aliat socialist; Guvernul Muncitoresc-Ţărănesc Rus pune la deplina dispoziţie a acestuia (Guvernului Socialist Româno-Basarabean al Sovietelor – n.n.) întreg fondul de aur existent şi toate bunurile fostului guvern regal român aflate pe teritoriul Republicii Ruse a Sovietelor”



Bolşevicii vindeau pielea ursului din pădure… Ideea acestui proiect de decret îi aparţinea lui Cristian Rakovski care se şi vedea jupân în “fosta Românie regală” şi dorea să îşi asigure Tezaurul de la Moscova. Doar că s-a opus Stalin adoptării acestui decret ce consfinţea prematur o victorie ce nu avea să aibă loc. (De altfel, bulgarul Rakovski avea să fie executat în 1941 din ordinul lui Stalin.)



Speranţele bolşevicilor într-o răsturnare revoluţionară în România nu s-au realizat, astfel că tezaurul românesc a rămas, până în ziua de astăzi, cu excepţia restituirii unor piese artistico-istorice, în posesia autorităţilor de la Moscova. Documentele arată însă că, încă din primele zile de după confiscare, guvernul sovietic începuse să cheltuiască din banii tezaurului.



Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com (citand acad. Florin Constantiniu, revista Clipa, Ianuarie 2011); George Damian (george-damian.ro)

Expoziția "Memoria ca formă de justiție" la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți

24 mai 2012

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău în colaborare cu Ambasada României în Republica Moldova, Consulatul General al României la Bălți și Teatrul Național „Vasile Alecsandri” inaugurează expoziția „Memoria ca formă de justiție” pe data de 26 mai 2012, ora 14.00 în holul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Europei.


Expoziția a fost realizată de către Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, ca un rezumat al represiunii comuniste din România. Cele 30 de panouri ce compun expoziția sunt o incursiune fotografică în lumea întunecată a perioadei sângeroase a comunismului din România. Exponate de la Memorialul Sighet, mărturii ale anilor de teroare, dar şi fotografii păstrate de urmaşii victimelor au fost expuse între 27 martie – 21 mai în holul principal al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova. Expoziția dezvăluie un spectacol mut, dar dramatic, al suferintei, arată soarta a zeci de mii de detinuți politici, ferecați între zidurile închisorilor comuniste și astfel contribuie la găsirea răspunsului la întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, nu numai ca formă de optimism, dar şi ca singură cale posibilă pentru a ne salva de umbrele trecutului.

Expoziția a fost concepută la invitația Președintelui Parlamentului European, Jerzy Buzek, și inaugurată în toamna anului 2011 la Bruxelles.

La deschiderea oficială a expoziției vor lua cuvântul E.S. Dirk Schuebel, şeful delegaţiei UE în Moldova, E.S. Marius Lazurca, ambasadorul României în Republica Moldova, domnul Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău, domnul Nicanor Dumitru Teculescu, Consulul general al României în orașul Bălți,.

Ambasadorul Rusiei la Chișinău învață LIMBA ROMÂNĂ [VIDEO]


Printr-o simplă declaraţie, ambasadorul rus la Chişinău, Farid Muhametşin, distruge miturile “moldoveniştilor”. A spus că s-a apucat să înveţe limba română.

Potrivit diplomatului rus, decizia de a învăţa limba română a fost luată pentru a comunica mai bine în Republica Moldova. Mai multe partide de buzunar, organizaţii filoruse, dar chiar şi politicieni din alianaţa de guvernare de la Chişinău susţin că, în Republica Moldova, se vorbeşte “limba moldovenească“.

Potrivit presei de la Chişinău, Farid Muhametşin a făcut destăinuirea în primul său interviu acordat presei de peste Prut. Ambasadorul s-a întâlnit miercuri cu preşedintele Parlamentului, Marian Lupu. Inclusiv cel din urmă consideră că, “din punct de vedere ştiinţific”, vorbeşte limba română, dar, “politic”, se cheamă “limba moldovenească“. Ambasadorul Farid Muhametşin spune că a început să înveţe limba română la trei zile după venirea sa în Moldova. Recunoaşte însă că însuşirea unei alte limbi este un lucru complicat, transmite Prime.md

„Studierea limbii mi se pare dificilă, deoarece baza cunoştinţelor mele lingvistive nu face parte din limbile romanice. Dacă e să ţin cont şi de vârsta mea deloc fragedă, va fi necesar să depun un efort serios. Nu am să vă spun că voi vorbi fluent peste un an pe la conferinţe de presă, dar cred că atunci deja voi putea purta o discuţie”, a declarat ambasadorul rus, citat de Jurnal.md.

Ambasadorul Rusiei la Chişinău Farid Muhametşin a fost numit în funcţie la 5 aprilie 2012. Ele este succesorul lui Valerii Kuzmin.

Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor neamului românesc


Hristos S-a Înălțat!

Înălţarea Domnului este Ziua Eroilor din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. În Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este ziua de pomenire a eroilor neamului românesc. Slujbe de pomenire vor fi oficiate după Sfânta Liturghie şi la cimitirele, troiţele şi monumentele dedicate cinstirii eroilor neamului.

Înălţarea Domnului, numită în popor şi Ispas, este unul dintre cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe şi se sărbătoreşte întotdeauna în joia din săptămâna a şasea după Paşti, adică la patruzeci de zile după Înviere. Anul acesta Praznicul are ca dată de sărbătorire ziua de 24 mai 2012.

Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Ziua Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească. Totodată, Legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos – Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Sursa: ziuaveche.ro

Palatului Național din Chișinău i-a fost conferit numele „Nicolae Sulac”

23 mai 2012
Palatul Național va purta numele câtărețului de muzică populară Nicolae Sulac. Un proiect de lege în acest sens a fost votat astăzi, 23 mai, de Guvern.

Menționăm, că Nicolae Sulac a fost decernat laureat al premiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, artist al poporului R.S.S.M. și ulterior al Republicii Moldova, cavaler al ordinului Republicii din Republica Moldova.În anul 2002 a creat un fond de susținere a muzicii populare.

În cei 67 ani de viață, interpretul a cântat „Ce frumos mai cânta cucul”, „Tinerețe-tinerețe”, „Foaie verde magheran”, „Când tata va veni”, „Floarea lui Sulac”, doinele „Miorița” și „Doina de jale”, „În pădurea de la Prut” și altele.

Nicolae Sulac s-a născut pe data de 9 septembrie 1936 în satul Sadac, raionul Comrat și a decedat la 8 aprilie 2003, la vârsta de 67 de ani. Cântărețul de muzică populară a fost înmormântat la cimitirul din strada Armeanscă din Chișinău. La 9 octombrie 2004, în cadrul Cimitirului Central a fost inaugurat bustul interpretului.

Nicolae Sulac a fost unul dintre cei mai îndrăgiți interpreți de muzică populară din țara noastră.

Sursa: UNIMEDIA

Județul Bălți interbelic, 1937

22 mai 2012

Asezare. Judetul Bălți face parte dintre judetele Moldovei-de-Sus (oficial Basarabia de Nord). El este asezat la crucea a doua drumuri vechi, urmate azi de cai ferate: drumul Hotinului care strabate Moldova dintre Prut si Nistru prin mijloc si drumul Sorocai care, prin orasul Balti, ajunge la Iasi.

Vechime si dezvoltare istorica. Judetul Bălți si-a luat numele de la orasul capitala.

El a fost creat de Rusi, dupa anexarea Moldovei dintre Prut si Nistru, din partile judetului Iasi, trecute sub dominatia lor. I s-a dat drept capitala orasul Bălți, proprietate particulara a unui oarecare Panaiot.

Dupa Unire, în loc sa fie trecut din nou judetului din care s-a desprins, judetul Bălți si-a vazut consacrata fiinta administrativa.

La data de 1 iulie 1937 cifra probabila a populatiei judetului Bălți a fost de 429.638 locuitori. Fata de populatia numarata la recensamântul din 1930 cifra aflata la 1 iulie 1937 reprezinta un spor natural de 43.162 locuitori în timp de 6 ani si jumatate, ceea ce corespunde unei cresteri medii de 11,2 %.

Asezat pe un pamânt deosebit de fertil, judetul Bălți este prin excelenta agricol. Productia sa agricola a dat nastere unei puternice industrii alimentare. Judetul Bălți se remarca prin marea dezvoltare a cresterii animalelor si a apiculturii (albinaritului).

Industrie. Alimentara. 9 mori sistematice (6 la Bălți si câte una la Pârlita, Bratuseni si Ciuciulea), 10 fabrici de ulei (9 la Balti si 1 la Chiscareni), 1 de zahar (Balti) , 2 de macaroane (Balti), 6 de mezeluri (Balti), 2 de spirt (Balti si Gheorgheni), 2 de bere (Balti).

Alte industrii: 3 turnatorii (Balti), 1 fabrica de mobile (Balti), 1 de parchete, doage, etc. (Balti), 1 de sticlarie (Alexandreni) 1 de produse de hârtie (Balti), 5 de sapun (Balti).

Cariere : piatra de rau la Pelencia, piatra calcara pentru constructii, sosele etc. la Costesti si Slobozia, piatra calcara pentru fabricarea varului la Bălți.

Comert. Comert intens cu uleiuri vegetale, faina, zahar, animale si produse animale. Prin Bălți se transporta saptamânal, 5-6 vagoane de vite cornute, 2-3 vagoane de pasari, 3-4 vagoane de oua. Export de fructe, nuci, struguri.


Credit si cooperatie. În cuprinsul judetului functioneaza 2 banci (societati anonime).

Cooperative de credit (banci populare) 44, cu 11.525 membri si cu un capital social varsat de 14.482.560 lei. Împrumuturi acordate 52.645.561 lei . Depuneri spre fructificare 6.724.077 lei. Totalul bilantului 78.022.694 lei.

Cooperative agricole de aprovizionare si vânzare în comun 5, cu 698 membri si cu un capital varsat de 246.930 lei.

Cooperative de consum 8, cu 502 membri si cu un capital social varsat de 192.740 lei. Marfurile generale în valoare de 100.092 lei.

Drumuri. Judetul Bălți este strabatut de o retea de drumuri în lungime totala de 1.976 km 534 m.

Prin judet trec 6 drumuri nationale, legând urmatoarele localitati:

1. Iasi – Balti – Soroca (Balti – limita judetului Iasi = 51 km ; Balti – limita judetului Soroca = 29 km).

• Edineti – Balti – Orhei .

• Stefanesti – Rascani – Soroca.

• Iasi – Ungeni – Chisinau.

• Cornesti – Orhei.

• Saveni – Edinenti – Otaci.

Cale ferata. Judetul Bălți este strabatut de o retea totala de cale ferata de 171 km din care linii principale simple 48 km si linii secundare simple 123 km.

Itinerarii importante: Accelerate: Bucuresti – Iasi – Chisinau (Kiev, Moscova ).

Statii importante: Balti, Vasile Lupu.

Posta, telegraf, telefon. 6 oficii P.T.T. de stat la: Balti – Central, Balti – Gara, Falesti, Glodeni, Pârliti – Târg, si Rascani – Târg, 8 agentii speciale.

Oficii telefonice la: Balti, Alexandreni, Chitcareni, Ciuciulea, Glodeni, Pârliti – Tg, Pepeni, Rascani, Sculeni, Sofrâncari – Iambo, Ungheni si Zabriceni.

Stiinta de carte. Dupa rezultatele provizorii ale recensamântului din 1930, populatia judetului, de la 7 ani în sus este de 298.741 locuitori, din care 31,9% sunt stiutori de carte. Dupa sex, proportia este de 44,0% barbati stiutori de carte si 20,0% femei stiutoare de carte.

Învatamânt. Populatia scolara a judetului Bălți (între 5-18 ani) a fost în anul 1934 de 110.806 loc. (5.301 mediu urban si 105.505 mediu rural).

Scoli secundare. În judet se afla 2 licee de baieti, 2 licee de fete, 1 liceu comercial de baieti, 1 liceu industrial de baieti, 1 liceu industrial de fete, 1 scoala normala de baieti.

Scoli primare. 303, din care 284 rurale si 19 urbane (298 scoli de Stat si 5 confesionale), cu un numar total de 42.857 elevi (3.416 mediu urban si 39.441 mediu rural) si cu 889 învatatori si alt personal didactic (situatia din 1934).

Gradini de copii. 41, din care 37 rurale si 7 urbane, cu un numar total de 2.089 copii (357 mediu urban si 1732 mediu rural) si cu 44 conducatoare (situatia din 1934).

Institutii culturale. Fundatia Culturala Regala « Principele Carol » are camine culturale în 94 de localitati.

Liga Culturala activeaza în localitatile: Cobolta, Draganesti, Marandeni, Ochiul- Alb, Terebna, si Zabrigeni.

Casa Scoalelor si a Culturii Poporului întretine în judetul B. 133 camine culturale si 2 societati muzicale, adica în total 135 organizatii culturale, dintre care 111 au personalitate juridica.

În municipiul Bălți se afla Biblioteca « Gheorghe Enescu », biblioteca evreiasca, Asoc. culturala a învatatorilor, Soc. Culturala « Cartea noastra », 4 sali de teatru, 2 cinematografe, 4 societati corale, 2 societati sportive si 1 societate de vânatoare.

Confesiuni. Dupa rezultatele provizorii ale recensamântului din 1930, din totalul locuitorilor judetului 89,3% sunt ortodocsi.

Biserici si lacasuri de închinaciune. 159 biserici ortodoxe, 1 biserica romano- catolica, 2 biserici protestante, 1 biserica armeneasca, 4 biserici lipovenesti, 9 case de rugaciune baptiste si 46 sinagogi.

Schitul de calugari Bocancea.

Institutii bisericesti. În Bălți se afla resedinta episcopiei Hotinului. Judetul este împartit în 5 protopopiate ortodoxe.

Organizare administrativa. Capitala judetului Bălți este orasul Bălți. Judetul are 2 orase (Balti si Falesti) si 288 sate, împartite astfel:

• Plasa Balti - 35 sate

• Plasa Cornesti - 43 sate

• Plasa Falesti - 50 sate

• Plasa Glodeni - 45 sate

• Plasa Rascani - 57 sate

• Plasa Sângerei - 58 sate

Organizare judecatoreasca. Un tribunal la Bălți cu: 2 sectiuni, 12 magistrati, 1prim – procuror si 1 procuror în circumscriptia Curtii de Apel din Chisinau.

8 judecatorii în Balti, Cornesi, Falesi, Glodeni, Rascani si Sângerei, cu un total de 16 magistrati.

Organizare sanitara. 6 spitale de stat la Bălți, Draganesti, Falesi, Flamânzeni, Rascani si Stolniceni, 1 spital si 2 sanatorii particulare la Bălți.

Dispensare de stat la Bălți, Balatina, Bratuseni, Cornesti, Glodeni, Hasnaseseti, Sapte – Bani, Sângerei si Scumpia.

Asistenta si prevedere sociala. Casa Asigurarilor Sociale are un oficiu la Bălți si organizatii medicale la Bălți, Falesi si Rezina.

În municipiul Bălți se afla urmatoarele institutii de asistenta: Soc. « Crucea Rosie”, Oficiul I.O.V., Soc. Ocrotirea, Soc. “Ose”, 1 orfelinat, 1 azil de batrâni, copii si invalizi, 2 azile evreiesti de batrâni si Caminul “Vatra Scolii” pentru elevi saraci.

Sursa: romaniainterbelica.memoria.ro

Mihai Ţanţu, fondatorul trupelor de comando românești

21 mai 2012

Parașutistul Mihai Ţanţu a fost fondatorul trupelor de comando românesti. “Căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu s-a născut la 16 iulie 1914 la Ghermăneşti, judeţul Bălţi, Basarabia, fiul lui Vasile şi al Mariei.

Tatăl său, învăţătorul Vasile Ţanţu, a fost deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău, unul dintre principalii artizani ai unirii Basarabiei cu România la 23 martie 1918. La 20 noiembrie 1919, în sala mare a Ateneului Român, la deschiderea lucrărilor primului Parlament al României întregite, din care făceau parte şi trimişii Basarabiei, Vasile Ţanţu reprezenta ca deputat judeţul Chişinău. A fost prefect de Chişinău de trei ori, deputat şi preşedinte al Camerei de agricultură. Dezamăgit de viaţa politică, s-a retras la ţară, profesând în continuare ca învăţător. La 30 ianuarie 1937, la vârsta de 55 ani, în urma unei boli grave, a fost operat la Iaşi, dar nu a supravieţuit operaţiei. Autorităţile române i-au făcut funeralii naţionale. A fost înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău. Ioan Pelivan afirma cu acest prilej: “Cu Vasile Ţanţu dispare unul dintre cei mai vajnici luptători basarabeni pentru realizarea idealului naţional: Unirea.”

(La ocuparea Basarabiei, în 1940, de către sovietici, aceştia i-au căutat pe toţi cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi realizaseră, în 1918, unirea Basarabiei cu România. Pe toţi cei care mai trăiau i-au arestat şi deportat în URSS, dintre mulţi în RASS Tătară, unde şi-au găsit sfârşitul repede. Pe Vasile Ţanţu, plecat în lumea celor drepţi cu câţiva ani mai înainte, nu l-au mai găsit. S-au răzbunat în schimb pe familia acestuia, omorându-i doi dintre fii. Cel de-al treilea, Mihai Ţanţu, era ofiţer în armata română şi avea să devină o figură marcantă în timpul evenimentelor din august 1944 şi imediat următoare. Va căuta, în noile condiţii create după 23 august 1944, să continue lupta tatălui său, declarând că nu mai are alt scop în viaţă decât lupta pentru Basarabia.”)

După înfiinţarea, la 10 iunie 1941, a primei companii de paraşutişti din Armata Română, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de la Popeşti-Leordeni, locotenentul de atunci Mihai Ţanţu a fost printre primii ofiţeri care au răspuns apelului de încadrare în această unitate care avea să se situeze în scurt timp în elita oştirii române, după cum se arăta într-un studiu publicat sub egida Fundaţiei Mareşal Alexandru Averescu.

În Foaia sa calificativă pe anul 1943, aflată în Arhivele Militare Române, se menţionează că Mihai Ţanţu s-a evidenţiat mai ales în diferite acţiuni diversioniste cu Plutonul de Misiuni Speciale, „dovedind excepţionale aptitudini în instruirea elementelor sale ca saboteuri, informatori şi terorişti”.

Un veteran judoka, profesorul Anton Muraru, antrenor emerit, centura neagra 8 dani la judo, povesteşte: „La ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, Detaşamentul Operativ al căpitanului Mihai Ţanţu a intrat în dispozitiv cu: un pluton de paraşutişti sub comanda slt. paraşutist Petre Ghica, pe aerodromul Băneasa; un pluton de paraşutişti sub comanda slt. paraşutist Vasile Fulicea, pe aerodromul Boteni (Titu), unde se afla dislocat Statul major al Aerului; un pluton de paraşutişti sub comanda slt. paraşutist Vasile Frugină, pentru paza Subsecretariatului de Stat al Aerului (Bucureşti); un pluton de paraşutişti sub comanda lt. paraşutist Grigore Meteş, la Comandamentul Artileriei Antiaeriene din Parcul Carol.

Cele mai bune cadre din acest Detaşament – denumit şi Compania de Misiuni Speciale – au intrat sub conducerea personală a cap. Mihai Ţanţu, care avea ordinul de a avea o trupa de comando, gata de acţiune. Au beneficiat de stagii de pregătire în Germania sub conducerea unor instructori japonezi. Instrucţia lor de paraşutişti încuraja iniţiativa, originalitatea în luptă, trucurile, şiretlicurile din jiu-jitsu, orientarea în teren, abilitatea şi curajul fără margini…

Acţiunile de comando au fost iniţiate de căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu, începând din anul 1943. La o astfel de acţiune a participat – şi ne-au şi confirmat – Vasile Cosma şi Mircea Butoescu. După ce au distrus un pod şi un depozit de muniţii în Uniunea Sovietică, paraşutiştii au trecut printre linii şi s-au întors în ţară.

Pentru apartenenta la Miscarea Nationala de Rezistenta este arestat la 28 aprilie 1946 si condamnat la 25 de ani închisoare pentru “crimă de complotare întru distrugerea unităţii statului”.

Istoricul Mihai Pelin, în lucrarea sa “Opisul emigratiei politice – Destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii”, aparuta la Editura Compania, îl fişează pe Ţanţu astfel: „Născut la 14 august 1914 în Basarabia (astăzi în Republica Moldova). Fost căpitan de paraşutişti. Arestat ca membru al pretinsei Miscari Nationale de Rezistenta. În 1949 a evadat din penitenciarul Aiud şi a fugit din ţară la Viena, unde ar fi fost recrutat de spionajul francez. La Paris, împreună cu generalul Dumitru Petrescu şi comandorul Mihai Opran, a făcut parte din Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Exil. Ar fi fost instruit corespunzător de Biroul 2 francez, fiind apoi trimis în România să verifice tăria rezistenţei din munţi şi să înfiinţeze un serviciu sedentar al PNŢ, serviciu care urma să fie condus de Dumitru Secară. În 1950 a descins în România şi a intrat în legătură cu Lia Popescu, o fostă amantă a lui Mihai Opran. În scurt timp a fost arestat de Securitate, iar Lia Popescu a fost surprinsă într-o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei”, citeaza col Mircea Tanase in studiul sau.

Istoria vietii lui Mihai Ţanţu reintra in conul de tristete. Ţanţu ajunge din nou la Aiud, de unde evadase. La prima pedeapsa se adauga acum si cea de spionaj. Este eliberat in 1964, in urma decretului de amnistiere a detinutilor politici emis dupa scaparea de consilierii sovietici. A trait in anonimat si moare secerat de boala in 1979 fiind condus pe ultimul drum, la cimitirul Cărămidarii de Jos din cartierul Berceni, de catre camarazii sai de arme, membrii primelor trupe de comando românesti.

Sursa: Neamul Romanesc (FB) (sursa: ziaristionline.ro)

Transnistria lui Rogozin


Suntem în anul de graţie 2012, an considerat de unii ca şi unul apocaliptic, dar pentru noi, românii, este mult mai grav, este un an electoral. De aceea totul se leagă şi se dezleagă doar în jurul obiectivului suprem, peste tot se vorbeşte doar de alegeri şi campania electorală care abia este la început. Să nu ne facem iluzii, tot anul se va învârti în jurul alegerilor şi campaniei electorale.
Dar în acest timp, timp în care noi ne consumăm energiile în această campanie electorală, pierdem din vedere esenţialul, ceea ce se petrece în jurul nostru, evenimente şi lucruri care ne vor afecta direct şi decisiv, iar când ne vom trezi din abureala electorală vom constata că lumea s-a schimbat enorm, şi nu în favoarea noastră. Iar atunci va fi prea târziu să întrebăm cum a fost posibil, unde am fost noi atunci când s-au petrecut aceste lucruri, şi cum a fost posibil să se întâmple fără ca noi să fim întrebaţi. Este simplu, chiar dacă ni se va părea absurd, dar evenimentele mondiale se petrec indiferent de calendarul nostru electoral, lumea nu se opreşte din mersul ei fiindcă în România sunt alegeri şi campanie electorală. Astfel, ca de obicei, ne vom trezi în faţa unor schimbări majore pe care le-am ignorat deoarece am fost preocupaţi prea mult cu ciorovăielile noastre interne. De aceea se poate spune că ne merităm soarta.
Ignorăm tot ceea ce se întâmplă în lume pentru a sta concentraţi asupra luptelor politice de la noi, fără să ne dăm seama că suntem influenţaţi decisiv de schimbările pe plan geopolitic la care suntem martori, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire îngropându-ne capul în nisip după modelul arhicunoscut al struţului. Poate ar trebui să schimbăm emblema vulturului brâncovenesc cu cea a struţului african, mult mai caracteristică nouă în timpurile prezente.
Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, deoarece în vecinătatea noastră se petrec lucruri grave, care ne vor afecta direct, fie că ne place sau nu, fie că suntem de acord sau nu, fie că le cunoaştem sau nu. Pur şi simplu se întâmplă, indiferent de campania electorală a noastră, indiferent de înfocarea cu care susţinem un candidat sau altul, un partid sau altul.
Asta deoarece un joc cu o miză enorm mai mare se desfăşoară la nici două sute de kilometri la est de graniţele României. Ce înseamnă această distanţă? Este mai mică decât cea de la Bucureşti la Braşov sau la staţiunile de pe Valea Prahovei, sau de la Bucureşti la Constanţa, obiective asaltate de bucureşteni în fiecare weekend. Ne confruntăm cu o situaţie de criză geopolitică pe care o ignorăm, pur şi simplu, deoarece aşa am fost învăţaţi, să nu ne pese, să ne doară doar de campania electorală şi cine iese la alegeri. Este la fel cum ai organiza alegeri, cu campanie electorală cu tot, pentru conducerea Titanicului care este pe cale să se scufunde.
În schimb, pentru alţii, vecinii noştri, obiectivele sunt clare şi nu se abat de la ele sub nicio formă, sub nicio conducere. Să dea Domnul să ne trezim măcar cu o clipă înainte de a fi prea târziu!
Când vorbeam de ceea ce se întâmplă la nici două sute de kilometri de noi, vorbeam desigur despre Transnistria. Care şi-a schimbat conducerea comunistă închistată ce părea veşnică, cea a lui Igor Smirnov, cu cea a mult mai pragmaticului Evgheni Sevchuk, un individ mult mai prezentabil şi mai inteligent, genul de om cu care ai putea să faci afaceri, de aceea mult mai periculos pentru noi. Această schimbare la faţă a Transnistriei, precum şi mutările Rusiei în zonă nu fac decât să lase să se întrevadă faptul că ceva major se va petrece în regiune. (vezi şi Transnistria şi anul geopolitic 2012).
Cea mai importantă mutare a Rusiei, după negocierile cu Germania asupra Transnistriei, s-a petrecut de curând: numirea ca reprezentant special al Rusiei pe lângă Transnistria a lui Dmitri Rogozin în 21 martie, fostul ambasador rus la NATO între 2008 şi 2011, acolo unde s-a remarcat ca şi un interlocutor foarte vocal. Din decembrie 2011 este vicepremier şi responsabil cu industria rusă de apărare. Nici în noua sa postură, de reprezentant special pentru Transnistria, nu se dezminte. Dar ceea ce este important este anvergura şi notorietatea personajului investit cu această funcţie. Desigur, există reprezentanţi ai Rusiei şi pentru Abhazia şi Osetia de Sud, dar este vorba de personaje de importanţă minoră, niciunul dintre ei nefiind un nume sonor ca şi Dmitri Rogozin. Chiar ştie cineva cine sunt aceştia? Sau au vreo importanţă? Numai din acest fapt ne dăm seama de importanţa Transnistriei în viitoarele planuri ale Rusiei. Unii ar putea spune că cele două entităţi de pe teritoriul Georgiei au fost recunoscute de către Rusia ca state independente, de aceea importanţa lor este mai redusă. Dar tocmai asta ne duce cu gândul la următoarea mutare a Moscovei, poate chiar recunoaşterea Transnistriei ca şi stat independent, iar pentru asta este nevoie de pregătirea terenului, iar cel mai potrivit pentru asta nu poate fi altul decât Dmitri Rogozin.
Să vedem. La summitul NATO de la Istambul, din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria în termen de cinci ani. Au trecut treisprezece ani şi acest lucru nu s-a întâmplat, iar Rusia nu dă nici cel mai mic semn că ar avea intenţia să o facă, şi nici nu o va face.
Dar pentru asta va trebui o oarecare pregătire psihologică, un context ideal pentru unul ca şi Dmitri Rogozin. Pregătirea psihologică nu trebuie să fie prea lungă, nu e necesar. Europa are problemele ei, Grecia de exemplu, plus criza datoriilor suverane şi perspectiva unei noi recesiuni. SUA sunt în campanie electorală, urmează alegeri în noiembrie, va fi o vară fierbinte pe majoritatea temelor, iar un loc central va fi ocupat de politica internă americană, criza a lovit şi aici. În politica externă, SUA sunt pe cale să se dezangajeze din Afghanistan, după ce a făcut-o din Irak, iar acest lucru este net defavorabil şi neplăcut Rusiei, deoarece americanii se vor implica în alte regiuni strategice care nu prea le convin ruşilor. De aceea, Rusia ar dori ca americanii să mai rămână mult şi bine în Afghanistan, pentru asta le-au creat toate facilităţile, inclusiv dreptul de trecere a materialelor militare pe teritoriul său sau al sateliţilor săi.
Dar să revenim la Rogozin. Chiar în cartea sa de memorii, apărută în 2007, Rogozin recunoaşte că a condus o unitate de voluntari ruşi în războiul din Transnistria din 1992, implicit o recunoaştere indirectă a implicării Rusiei în acest război, deşi până acum, inclusiv astăzi, Rusia neagă cu vehemenţă acest lucru, în ciuda tuturor evidenţelor. Este un joc tipic rusesc, copiat după metoda sovietică, cel de a nega împotriva tuturor evidenţelor, la fel au procedat ruşii şi cu implicarea lor în Abhazia şi Osetia de Sud în anii 1992 şi 1993, deşi georgienii au prezentat presei numeroase dovezi, inclusiv un avion Suhoi-27 doborât şi cadavrul pilotului în uniformă rusească de căpitan. la fel a fost şi în Transnistria, când în iunie 1992 tancurile armatei a XIV-a ruse au intrat în Tighina arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Deci, pentru Rogozin, este o zonă cunoscută, în care a fost implicat direct chiar în cursul conflictului din care a rezultat actuala configuraţie nistreană, a republicii secesioniste respective.
Rogozin face câţiva paşi înainte în declaraţiile sale în urma numirii ca reprezentant special al Moscovei pentru această entitate teritorială, paşi pe care Rusia în mod oficial doar îi tatonează. Dar este bine pentru ea că un astfel de personaj vocal, binecunoscut mediilor occidentale chiar prin luările sale de poziţie şi acuzele aduse Occidentului pe vremea când era ambasador la NATO, parcurge aceşti paşi facilitând viitoarea abordare a Moscovei. În cazul în care Occidentul nu reacţionează, Moscova va considera o recunoaştere implicită, ceea ce va uşura mult misiunea Rusiei. De exemplu, Rogozin a folosit intensiv la Tiraspol termenul de Republică Nistreană şi popor nistrean, o nouă invenţie rusească, din moment ce locuitorii din Transnistria sunt moldoveni sau români, ruşi şi ucraineni. Nu există unul care să se poată numi nistrean sau transnistrean, dar asta nu este o problemă, datorită lui Rogozin va apărea şi acest popor. Dacă nimeni nu reacţionează, Rusia va considera asta ca şi o recunoaştere indirectă sau implicită, un pas înainte spre recunoaşterea unei noi ţări şi nou popor. Nu este nici primul popor inventat de ruşi şi nici ultimul. Noi ne aducem aminte cel mai bine de poporul moldovean, dar exemplele pot continua, în ultimul meu articol vorbeam de poporul karelian inventat de Stalin pentru a smulge istmul Kareliei de la finlandezi în anul 1939.
Evgheni Sevchuk şi Dmitri Rogozin 
Mai departe, într-un timp relativ scurt, Rogozin a făcut şi declarat multe, se vede că Rusia este foarte grăbită în această privinţă. La Tiraspol, la jumătatea lui aprilie, Rogozin a menţionat următorii paşi şi intenţii ruseşti: deschiderea unui consulat al Rusiei la Tiraspol, un pas înainte spre recunoaşterea oficială a Transnistriei, dar primii paşi s-au făcut deja prin acordarea a 160000 de paşapoarte ruseşti rezidenţilor transnistreni, apoi încurajarea investiţiilor ruse în regiune, reînarmarea trupelor ruseşti cu armament modern, deci nici vorbă de retragere, ba dimpotrivă. Mai mult, a vorbit despre „dreptul exclusiv al Rusiei de a menţine pacea în regiune”, nu numai aici, dar în întregul spaţiu exsovietic, „nu vom lăsa pe nimeni să conteste mandatul Rusiei în această privinţă, ori dreptul exclusiv de a asigura securitatea în această regiune”, asta referitor la discuţiile despre înlocuirea trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu un contingent european. E adevărat, este o premieră absolută, pacea este menţinută de una dintre părţile în conflict. Iar referitor la reînarmare, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, a făcut o vizită surpriză în 12 şi 13 aprilie la trupele ruse din Transnistria, atrăgând protestul oficialilor moldoveni de la Chişinău. Vedem în atitudinea şi discursul lui Rogozin reflectarea vorbelor lui Putin, care spunea despre disoluţia Uniunii Sovietice că a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.
Rogozin nu s-a odihnit, ci a fost şi la Chişinău, unde a discutat cu premierul Vlad Filat, tot la jumătatea lui aprilie. Dar aici a venit şi în rolul de preşedinte de partea Rusiei a comitetului interguvernamental pentru relaţii economice ruso-moldoveneşti şi s-a întâlnit şi cu noul preşedinte Nicolae Timofti. Aici Rogozin şi-a expus clar cererile, în număr de opt. Prima, Moldova să recunoască Transnistria ca un partener de negocieri cu drepturi egale. A doua, evaluarea comună cu Transnistria a conflictului din 1992, apoi normalizarea relaţiilor economice între cele două părţi, recunoaşterea rolului de mediator politic şi militar al Rusiei şi încetarea căutării altor entităţi care nu au de-a face cu regiunea pentru acest rol, aluzie la formatul de negocieri 5 + 2 şi orice viitor aranjament să fie făcut pe baza unui statut federal sau confederativ. Mai departe, Moldova nu trebuie să încerce să se alăture unui bloc de ţări, nu trebuie să încerce să implice alte state sau entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi, cel mai important, să nu se alăture României.
În acest ultim punct Rogozin a declarat clar, dacă moldovenii vor să fie români, graniţele se vor schimba, o ameninţare directă. Acest aspect apare ca o obsesie la Rogozin, dar şi la alţi lideri ruşi, semn clar că încep să piardă controlul. Chiar la Tiraspol, Rogozin a spus că politicienii moldoveni cu atitudini proromâneşti sunt dăunători nu numai rezolvării conflictului transnistrean, dar şi relaţiei de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia. Pe cuvânt, aflu lucruri noi, de exemplu că Rusia şi Moldova sunt vecine!
Toate acestea vin într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic pentru Moldova, iar România este în campanie electorală. De aceea Rusia apasă pe pârghia economică, împingând guvernul moldovean spre o situaţie greu de gestionat. Datoria pentru gazele ruseşti a crescut, piaţa rusă pentru produsele agricole moldoveneşti s-a îngustat în urma măsurilor ruse de blocare a accesului acestora. Cel mai sensibil sector rămâne cel energetic, dar Moscova pune o presiune suplimentară pe Chişinău în acest sens. Se ştie că Transnistria ar intra în faliment imediat ce Rusia renunţă să o sponsorizeze, este un pseudostat mafiot care nu are cum să se întreţină singur fără subsidiile ruseşti. Ca exemplu, s-a văzut cum alte state sau entităţi din toate zonele globului s-au prăbuşit în momentul în care şi-au pierdut sponsorul sovietic în anii 90. Dar în cazul Transnistriei, Rusia vine cu următoarea pretenţie: Chişinăul să plătească datoria Transnistriei la gaze către Gazprom în valoare de 3,3 miliarde dolari, pe motiv că insistă asupra faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova. Este practic culmea ipocriziei, îmi ocupi o parte din teritoriul recunoscut de ONU, îţi instalezi trupe şi tot ce vrei acolo, apoi îmi ceri să şi plătesc eu pentru asta. Asta doar Rusia putea inventa.
Până la urmă, totul merge spre o foarte rapidă recunoaştere a Transnistriei ca şi stat independent de către Rusia. Totul converge către asta, inclusiv presiunile occidentale. Rusia nu are cum să-şi menţină forţele armate pe teritoriul unui alt stat fără acceptul acestuia, conform dreptului internaţional, de aceea Rusiei i-a convenit de minune criza politică de la Chişinău, când timp de mai bine de doi ani aici nu a existat un preşedinte. Dar acest lucru s-a schimbat odată cu alegerea lui Nicolae Timofti. În curând Rusia va fi împinsă de către vest spre o decizie în acest sens, Rusia are nevoie de Occident şi Occidentul are nevoie de Rusia. Dar acordul semnat la Istambul nu are cum să fie amânat la infinit. Rusia nu va renunţa la Transnistria, astfel că va trebui să găsească o altă modalitate de a-şi menţine trupele aici, iar singura modalitate rămase este recunoaşterea Transnitriei ca şi stat independent, stat care va fi de acord cu menţinerea trupelor ruse pe teritoriul său, la fel ca şi în cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud.
Dar recunoaşterea acestora a intervenit în urma unui război în Georgia în 2008, şi s-ar putea ca şi cazul Transnistriei să ia un astfel de curs. Un mic război scurt şi victorios i-ar conveni de minune lui Vladimir Putin, proaspăt reinstalat în fotoliul de preşedinte pentru un al treilea mandat, dar intens contestat în stradă, cele mai ample demonstraţii de când el este în fruntea ţării. Iar Transnistria este cazul ideal, prin care s-ar aranja multe în favoarea lui Putin, nu trebuie să uităm că popularitatea sa a atins cote imense tot în urma declanşării unui război, cel din Cecenia în 1999, atunci când Vladimir Putin, un prim ministru necunoscut cu 2% popularitate a ajuns preşedinte din primul tur mai puţin de un an mai târziu, tocmai în urma acestui război. Şi încă ceva, un astfel de război ar putea anula pur şi simplu angajamentul Rusiei din 1999 de la Istambul, de care oricum nu a ţinut seamă şi nici nu va ţine seamă, pe baza sintagmei lui Stalin publicată în ziarul Pravda în 15 septembrie 1927: „Războiul poate răsturna toate felurile de convenţii”. Cu altă ocazie, Stalin spunea că tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise. Cred că este destul de clar.
Pregătirea psihologică pentru un astfel de eveniment a început deja din partea Rusiei, şi din păcate au fost implicate şi romanele mele, acestea fiind prezentate tendenţios (vezi Sânge pe Nistru şi diversiunea internaţională). Mai mult, vedeţi mai jos o mostră de astfel de prezentare a televiziunii NIT.
În acest noian de probleme, o singură veste bună, republica Moldova are în sfârşit preşedinte, fapt care pune capăt unei perioade de instabilitate politică. Preşedintele Timofti a fost la Bucureşti de curând şi a făcut o impresie bună, alături de preşedintele român. Dar la întrebarea unui ziarist referitoare la schimbarea guvernului şi respectiv la posibilitatea schimbării atitudinii României faţă de republica Moldova, preşedintele român a susţinut faptul că trei lucruri nu se vor schimba în politica noastră externă: NATO, UE şi republica Moldova. Aş vrea să-l contrazic pe preşedinte şi să reamintesc unele evenimente, deoarece, din păcate, românul s-a dovedit că are memorie scurtă. la începutul anilor 90, după conflictul din Transnistria, România era parte integrantă a formatului de negocieri privind rezolvarea conflictului, alături de Rusia şi Ucraina. Un preşedinte român, cu simpatii estice, a retras România din aceste negocieri, ajungându-se ca la ora actuală, formatul negocierilor să fie 5 + 2 (Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE plus UE şi NATO ca observatori). Un alt preşedinte român, cu simpatii vestice, a încheiat un tratat cu Ucraina considerat de toată lumea ca şi unul net defavorabil statului român, deşi numai o parte din el este cunoscut. Şi chiar în timpul mandatului actualului preşedinte, România, ca membră NATO, îşi anunţa la un moment dat retragerea din Irak prin vocea premierului şi a ministrului apărării fără să avertizeze aliaţii, un lucru extrem de grav datorat faptului că acel ministru care nu cunoştea limba engleză a înţeles greşit un termen într-o consfătuire NATO.
Chiar mă întreb, noi, românii, care am dat lumii un număr impresionat de genii raportat la numărul de locuitori, nu suntem capabili să găsim nişte miniştri valabili, ci doar din cei aflaţi în una dintre cele două categorii numite incomp, respectiv incompetenţi sau incompatibili? Nu cred că anul electoral 2012 ne va oferi vreun răspuns. 
sursa și autor: Cristian Negrea