Un al treilea exil a lui Paul Goma

“Paul Goma împlineşte, pe 2 octombrie 2010, 75 de ani!

Condamnat să trăiască într-un al treilea exil, după cel interior, în urma raptului Basarabiei, sub „supravegherea” Securităţii şi după expulzarea din ţară în 1977. Ultimele două consemnate ca atare, începând cu 1978, de Jurnalele sale, ajunse la volumul al XVIII-lea.
După opera literară şi publicistică, Jurnalele sunt, fără îndoială, cea mai fidelă oglindă a lui Paul Goma, dar nu atât în sensul de reflex narcisiac, cât al istoriei româneşti şi universale, aşa cum a văzut-o şi continuă s-o vadă acest mare spirit „rebel” şi necruţător şi care-şi trăieşte fiinţa după norma eminesciană a adevărului. Să nu ne mire că tocmai Jurnalele, mai ales, l-au făcut indezirabil, că îl condamnă la singurătate şi margina-lizare faţă de ţara pentru care s-a mistuit şi a suferit întreaga viaţă ca un proscris. Hotărât lucru, România postbelică, încălecată de fiara sovietică, apoi de megalomania tiranică ceauşistă şi, finalmente, de „capitalismul” cleptocratic postdecembrist, n-a mai simţit nevoia să aibă patrioţi în marginile adevărului, după norma lui Maiorescu şi a lui Eminescu, ci a validat ireversibil formele fără fond. Cine le încalcă o face pe propria răspundere şi pieire. Paul Goma se află printre aceştia şi ocupă, după câte îmi dau seama, primul loc. De aceea, pedeapsa îi este pe măsură. Este singura glorie care i-a mai rămas după ce moda „disidenţelor” din fostul bloc sovietic s-a prăbuşit. Altminteri, Goma nu s-a recunoscut ca „disident”, nedorind pentru ţara lui o reformă comunistă de tip gorbaciovist, ci o Românie a adevărului, a statului de drept..
Jurnalele lui Goma au ajuns la un număr impresionant de volume: optsprezece. Dacă pentru primele s-au găsit posibilităţi de publicare în ţară, acum ele stau la îndemâna cititorilor doar pe site-ul scriitorului. Ceea ce trebuie remarcat la aceste scrieri şi scrisuri, cum le zice el la cele de publicistică, nu este doar numărul record al paginilor de jurnal în literatura lumii, ci faptul că au devenit forma lui de luptă şi de consemnare a istoriei contemporane, într-o vreme când istoria oficială a încăput pe mâna unui nou grup de „rollerişti”, în frunte cu Vladimir Tismăneanu. Altfel spus, în completitudine cu întreaga operă, Jurnalele sunt istoria alternativă a României şi a Europei din 1978 încoace, cum ar zice „consăteanul” efemer din Lăteştii Bărăganului - Adrian Marino. Pentru perioada comunistă, Paul Goma surprinde rollerismul istoric în două etape: una brutală, alta îmblânzită, dar cu efecte similare. Ele coincid cu ceea s-a numit „obsedantul deceniu” (Marin Preda) şi cu perioada de după încheierea victorioasă a „cooperativizării agriculturii” (1962). Prima etapă a educaţiei şi îndoctrinării, în vederea formării „omului nou” (homo sovie-ticus) a fost una a brutalităţii şi puşcăriilor, rezumabilă în ceea ce Goma numeşte „experimentul Piteşti I”, al cărui simbol a devenit Eugen Ţurcanu, având în spatele acţiunii pe un agent sovietic, generalul Alexandru Nicolschi. De altfel, scriitorul a scrutat fenomenul într-o întreagă carte, Patimile după Piteşti (1981), în acelaşi an cu Piteşti, de Virgil Ierunca. În plan literar, efectul „experimentului Piteşti I” a fost proletcultismul, iar în planul istoriografiei, rollerismul. Fundamentul educaţional a fost o teribilă inoculare a fricii. După ce frica de brutalitate şi de moarte şi-a făcut efectul, s-a trecut la „experimentul Piteşti II”, spune Goma, un experiment dominat de perfidia „blândeţii”, adică o simulare a unei evoluţii contrare perioadei proletcultiste, de unde „îndrăzneaţa” condamnare a „perioadei Gheorghe Gheorghiu-Dej”, de către Nicolae Ceauşescu, cu toate brutalităţile şi crimele ei. Dej însuşi dăduse ordin de eliberare a tuturor deţinuţilor politici, unii dintre ei putând deveni acum „educatori” după ce fuseseră „educaţi”. Goma arată că „experimentul Piteşti II” a fost cu mult mai lesnicios, şi generalizat, deoarece frica îşi făcuse pe deplin efectul. Întrevăd aici străfulgerarea genială a minţii lui Paul Goma, acoperitoare pentru întreaga istorie românească de după instaurarea regimului comunist şi până azi. De la proletcultism şi sociologism vulgar, s-a trecut repede la estetism, dar sub oblăduirea foştilor ideologi marxişti-leninişti de felul Paul Georgescu, George Ivaşcu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea ş.a. Nu a evoluat un Dan Deşliu de la poemul Lazăr de la Rusca la Drumul spre Dikson? În rezumat, estetismul generaţiei lui Nicolae Manolescu şi textualismul generaţiei ‘80 sunt cele două produse îmblânzite ale „experimentului Piteşti II” prin care comunismul şi-a asigurat liniştea şi aservirea scriitorimii, cârcotaşă prin natura ei în faţa oricărei puteri. Acelaşi regim a avut grijă să dea mârâitorilor un os tocmai bun de ros - pseudo-polemica dintre „sincronişti” şi „protocronişti”, una dintre cele mai sterile din istoria culturală a României. În plan istoric, Roller-ul perioadei a fost „difuz”, unul cu totul nereuşit şi şters putând fi Ilie Ceauşescu. desigur, acesta vrându-se antipodul lui Mihail Roller, care a jucat pe cartea slavismului şi a sovietizării.
Paul Goma spune că „experimentul Piteşti II” se prelungeşte, după 1989, prin şcoala ideologică şi istorică a lui Vladimir Tismăneanu, devenit istoricul oficial al simulacrului de „condamnare a comunismului”. Desigur, Vladimir Tismăneanu, cu ascendenţi în plin „experiment Piteşti I”, este el însuşi un produs al „experimentului Piteşti II” alături de GDS, acesta din urmă ca răstălmăcitor al moştenirii nicasiene a „Şcolii de la Păltiniş”. Numai că de la Vladimir Tismăneanu şi Gabriel Liiceanu începe o nouă perioadă, pe care suntem îndrituiţi şi obligaţi s-o numim „experimentul Piteşti III”, de o factură cu totul specială şi beneficiind de un manipulator ideologic excepţional, foarte bine informat, format la şcoala Noii Stângi Americane, Tismăneanu recunoscând că descinde din troţkis-mul tinereţii, din care a evoluat spre liberalism, apoi spre „dreapta”, din perspectiva căreia s-a solidarizat cu GDS şi cu preşedintele Traian Băsescu, acesta, la rându-i, transformat dintr-un vechi comunist în liderul „dreptei” actuale. Pe acest fond de pseudomorfoze ideologice şi istorice a putut fi marginalizat şi izolat Paul Goma. De aceea, Jurnalele lui constituie arma ultimă şi cea mai primejdioasă în „tulburarea” mersului şi demersului biruitor al „experimentului Piteşti III”. În consecinţă, e de datoria celor care mai cred că în România încă e posibil adevărul (şi, din fericire, există intelectuali şi publicaţii în provinciile ţării care nu pot fi adormiţi cu poveşti politico-ideologice), să îl apere pe Paul Goma împotriva halucinantelor acuzaţii care i se aduc. Alternativa Goma în rescrierea istoriei româneşti mi se pare capitală, de o importanţă covârşitoare pentru destinul ţării în următoarele decenii. El însuşi o spune în faţa perspectivei ca ideologia urmaşilor Kominternului să ne călăuzească de azi înainte. De aceea, conchidea Paul Goma în 2006, în articolul Despre Vladimir Tismăneanu - şi nu numai - în 11 puncte, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale „este o eroare care ne va costa alţi ani, alte decenii de «tranziţie» (citeşte: încremenire, dare îndărăt, retrogradare)”. Ceea ce argumentează şi un remarcabil gânditor şi istoric precum Mircea Platon: Ca „anticomunist” descins din troţkism, „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. „D-nul Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fost educat. (…) De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului”. Se explică în asemenea rânduri şi cauza condamnării la cel de al treilea exil a lui Paul Goma. „Geniul” de manipulator al lui Vladimir Tismăneanu se arată în faptul că, după monopolul condamnării comunismului, el a dobândit, din 18 martie 2010, şi privilegiul cercetării evenimentelor revoluţiei române din 1989. Ceea ce, pentru un ignorant deputat PDL precum Gelu Vişan, ar însemna un mare „noroc” pentru România că Vladimir Tismăneanu „a acceptat” să ducă greul unei asemenea misiuni!
Dar să revin la Jurnalele lui Paul Goma şi să observ că firul dominant al gândirii sale, revărsat din întreaga operă, este tocmai ceea ce derivă din „experimentul Piteşti”, ca temelie a comunismului însuşi.
Să vedem ce notează, în jurnal, în primele zile ale anului 2010, omul condamnat să nu aibă patrie. Voi zăbovi asupra notaţiilor care mi se par cele mai relevante. Se gândeşte la Basarabia, de care „postcomuniştii”, în frunte cu Silviu Brucan, Ion Iliescu (acesta purtând sechelele fricii din primul experiment Piteşti, oblăduit chiar de Silviu Brucan, devenit „tovarăş” al noii „revoluţii” şi ideologul ei nr. 1) şi Vladimir Tismăneanu, de peste ocean, nici nu s-au sinchisit în 1990-1991, lăsând-o pradă în ghearele Transnistriei, fosta RASSM înfiinţată de Stalin, în 1924, în vederea recuceririi Basarabiei sub steag bolşevic. Paul Goma reţine însemnările lui Ion Costaş, fost ministru al Internelor, apoi al Apărării. Acesta spulberă iluzia că războiul transnistrean a început în 1992. Data exactă este 1-2 noiembrie 1990, ca urmare imediată a „referendumului” din 12 august 1990 în vederea proclamării autonomiei aşa-zisei Republici Transnistrene. Prima ciocnire, cu victime, a avut loc pe 1 noiembrie, pe podul de la Dubăsari, când mor poliţişti şi civili. Ruşii au incitat populaţia să scoată cu forţa organele locale ale puterii din sediile administrative. Bineînţeles, înfricoşaţii de la Bucureşti, produşi ai celor două experimente Piteşti, nu puteau decât să rămână orbi şi surzi la cele petrecute în Basarabia. În Flux, publicaţia fiului risipitor Iurie Roşca, găseşte un material oferit de Vlad Cubreacov cu privire la o hartă germană din 1930 care punea problema celor 430 de metri, cu ieşirea la Dunăre, Giugiuleşti-Reni. Mircea Snegur n-a avut curajul să ceară restituirea Reniului, a întregului braţ Chilia, lăsând-o pe seama rezolvării de către Petru Lucinschi şi Leonid Kucima, bineînţeles în defavoarea Republicii Moldova. Iar noua echipă guvernamentală de la Chişinău, de după căderea lui Vladimir Voronin, pare la fel de înfricoşată şi de rătăcită, confirmând minciunile ucrainene spulberate de numita hartă germană.
Din aceeaşi perspectivă a experimentelor Piteşti, comentează, pe 5 ianuarie, situaţia Memorialului Sighet, în urma unui documentar dialogat trimis de Flori Bălănescu. În mod incredibil, oblăduitorii wieselieni şi tismăneni, care ne rescriu istoria şi prin muzee, au refuzat rezervarea unei camere speciale pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Ana Blandiana, cu educaţie Piteşti II-III, pare a se dedubla în Ana Pauker, după aprecierea unui fost deţinut politic. Ideea Memorialului Sighet a venit de la foştii deţinuţi politici, dar punerea în practică a fost rezervată Anei Blandiana şi lui Romulus Rusan, sub privirea atentă a unui rabin. Numele unor martirizaţi ca Ion Gavrilă Ogoranu şi Maria Antonescu au fost scoase din Memorial. O eventuală culpabilizare pentru asemenea ciudate cenzurări e pusă, abuziv, în cârca masoneriei, observă Paul Goma. În realitate, sunt noii ideologi, noii educatori: „Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoarea Piteşti a fost privatizată etc.” Concluzia: „Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi dinafara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi chipurile, dintr-o dată, la democraţie”. Stephane Courtois, autorul lucrării Cartea neagră a comunismului (1998, tradusă în rom. în 2007) este un fost maoist. În dialogul consemnat de Florin Palas, observaţia cade generalizator: „În toate ţările foste comuniste, nici un om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului”.
Ne aflăm oare într-o nouă eră a mistificării istoriei? Cum ar putea fi „iertat” Paul Goma care urmează norma eminesciană „masca jos de la tot şi de la toate”?
Pe 6 ianuarie, urmează, „în chip firesc”, consemnarea: unul dintre tinerii educaţi în spiritul „corectitudinii politice”, Daniel Cristea-Enache, îl acuză de „antisemitism”, etichetă re-re-reluată la infinit pentru Paul Goma. Metodă sigură, stalinistă, sub aerul blândeţii şi toleranţei.
10 ianuarie. După ce constată surprinzătoarea „românizare” a numelui noului ministru la Externe, Teodor Baconsky, devenit Baconschi, laudă discursul acestuia despre Basarabia, din 9 ianuarie, prin care trasează României sarcina de a negocia temele litigioase cu Rusia.
12 ianuarie. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca lăsaseră casa din Paris statului român, dar nici un guvern, până azi, nu s-a grăbit să plătească taxa de succesiune. Foştii „admiratori” şi trăgători de foloase de pe urma Monicăi Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Nicolae Manolescu, Teodor Baconsky, H.-R. Patapievici, Magdalena Ghica ş.a. au uitat ca de o sută de ani de binefăcătoare: „Ce javre, ce putori, ce troglodiţi, ce pipicioşi de tustrele sexele!” Cine ar putea ierta asemenea judecată?
13 ianuarie. Ion Caramitru se lamentează că s-a lăsat minţit de soacra lui Mircea Geoană să-i dea certificat de revoluţionar. Era scris în fiinţa lui să se lase minţit, replică Goma: „Ion Caramitru, unul dintre comedianţii cei mai imorali, mai puturoşi, mai ticăloşi, ajunsese să dea, el! - ceferticate de revoluţionar unor javre comuniste care, până adineauri trăiseră bine-nesimţiţi, pe spinarea românilor. nerevoluţionari!” Ar putea cei vizaţi să ierte adevărul?
14 ianuarie. „Haiti: Ce face Dumnezeu acela? Tot nefericiţilor pământului le cad năpastele pe cap? / Ca şi românilor?”
16 ianuarie. Ce surpriză! Îi răspunde Daniela Goma, strănepoată de la Chişinău, fiica nepotului Ionel Goma. Îi va expedia un colet de cărţi.
Află că justiţia din România îi găseşte vinovaţi, după douăzeci de ani, pe Tudor Postelnicu şi pe Iulian Vlad.
Îşi reaminteşte că în 1956 intrase în vizorul Securităţii, condamnat la doi ani închisoare pentru solidaritatea cu Budapesta. S-a lansat imediat teza că era agent al puterilor străine şi iredentiste maghiare. Din acel moment, trebuia răspândită şi judecata de valoare că Goma este lipsit de talent, răspândire atât în ţară cât şi în străinătate (S.U.A., Canada, Anglia, R.F.G.), iar, în Israel, ca „antisemit”, prin Sorin Toma, Iosif Petran, Al. Mirodan, o misie similară primind pentru Occident Edgar Reichman, Alain Paruit, Alexandra Laignel-Lavastine, iar din 1983 şi Mihai Dinu Gheorghiu. Metoda compromiterii a fost folosită de Securitate şi împotriva Anei Blandiana, pentru Motanul Arpagic, pentru Vasile Paraschiv (bătut bestial) şi Ion Caraion. Despre ultimul, şi el cu soţie evreică, s-a răspândit zvonul că este informator al Securităţii. Caraion a făcut puşcărie între 1950-1955 în urma unui denunţ al lui Doinaş, apoi între 1958-1964, pentru ca după eliberare să devină el însuşi informator, sub imperiul fricii inoculate în închisoare. Din nou, eficacitatea extraordinară a „experimentului Piteşti”, care, desigur, n-a fost numai la Piteşti, ci şi în alte puşcării şi la Canal.
19 ianuarie. În Adevărul, Radu Călin Cristea scrie despre Amnezia cu premeditare, în care pretextul principal este uitarea Doinei Cornea, după moartea lui Corneliu Coposu, ceea ce a permis revenirea în forţă a neocomuniştilor la putere, de la Ion Iliescu la Eba şi Prigoană-junior. Adevărat, spune Goma, dar Radu Călin Cristea ignoră ciudăţeniile Doinei Cornea, de exemplu, aceea a „complotului” contra lui Nicolae Ceauşescu „pe după gât cu ostaşul Cosaşu”, apoi venirea alături de Coposu, cel dus de nas de Virgil Măgureanu. Paradoxul e că anticomunistul Coposu nu voia să câştige alegerile, fiindcă nu-i dădea voie Măgureanu. Ba a făcut eroarea capitală să-i respingă, în modul cel mai imoral, pe basarabenii care veniseră să-i ceară sprijin, cu argumentul teribil că „România nu are nevoie de alte milioane de minoritari!” O eroare similară, alături de Ana Blandiana, pe lângă Emil Constantinescu, lăsându-l să încheie nefastul Tratat cu Ucraina. Şi iată această uimitoare observaţie, prinsă într-un chiasm: „Doina Cornea - după decembrie 1989 - a tăcut când trebuia să vorbească şi a vorbit când trebuia să tacă”. Aşa se face că în anul 2000 a îndemnat electoratul să-l voteze pe Ion Iliescu în contra lui Corneliu Vadim Tudor, când adevărul trebuia să aleagă nici-nici. Despre continuitatea ideologică Brucan - Tismăneanu, găseşte următoarea formulă ironic-amară: „le-a murit Brucanul, iată Tismăneanul”
23 ianuarie. Reţine, între altele, opiniile Magdei Ursache despre Supleantul lui Petru Popescu, şi el un ieşit din „experimentul Piteşti II”, ca şi observaţia că zeloşi comunişti ca Sorin Toma, Maria Banuş, Nina Cassian, Petru Dumitriu ş.a. sunt iertaţi, scuzaţi şi înţeleşi de noii ideologi, pe când Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion Barbu, Vintilă Horia „rămân persoane nongratae, ţapi ispăşitori ai mişcării”.
26 ianuarie. Se vede intrat în „Zodia Bolii, deşi mai potrivit ar fi: a Morţii. Singurul «sector» în care mai rezist este Jurnalul”.
Ceea ce confirmă cu asupra de măsură că Jurnalul este chiar ultima redută a lui Paul Goma în bătălia pentru adevărul istoriei româneşti.
27 ianuarie. Marcat de tragedia unei nepoate de la Chişinău, Elena Cuza, călcată de o maşină, după ce înfiinţase acolo Fundaţia Goma! Să continue metodele kaghebiste? Din Observator cultural află că Academia a hotărât să premieze cartea lui Sorin Lavric, Noica şi „Mişcarea Legionară”, apărută în 2007, la Humanitas. Imediat însă au început atacurile împotriva lui Lavric, prin S. Damian, Laszlo Alexandru, Boris Marian ş.a. Acuzaţii similare şi Martei Petreu.
30 ianuarie. Efect asupra ultimei? Goma consemnează că Marta Petreu aduce un elogiu lui Edgar Reichmann, ideologul originar din România. Mai precizează, în spiritul imaginii din aceste note: „introduc în el (în Jurnal, n.n.) ce cred eu că trebuie neuitat”.
1 februarie. Consemnează documente-mărturii ale comportamentului unor evrei din Basarabia, în spiritul Săptămânii roşii, documente scoase la iveală în revista Maluri de Prut, care este editată, la Huşi, de Filiala „Mihail Kogălniceanu” a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”.
2 februarie. În această zi, Flori Bălănescu a dus la editură Scrisuri 1. Exprimă dorinţa să-şi redacteze „Testamentul adevărat”, să lase manuscrisele Anei şi lui Filip, cu precizarea expresă ca romanul Culoarea curcubeului să nu rămână în drepturile lui Gabriel Liiceanu, la Humanitas, sau ale lui Silviu Lupescu, la Polirom. Îşi aduce aminte de „turnătoria” lui Nicolae Manolescu: „Mă întreb unde se va prelinge Manolescu după ce i se va încheia mandatul la UNESCO: la Uniunea Internaţională a Turnătorilor în slujba Israelului?”
3 februarie. Despre ştirea că Mircea Dinescu trebuie să aleagă între CNSAS şi afacerile personale: „Cică Dinescu va fi silit să aleagă una din două. Păcat: ar trebui să aleagă. nici una, măgarul”. Iar la vestea că Herta Muller a protestat împotriva înlocuirii lui Marius Oprea de la şefia IICCMER: „Herta se află în urmă cu cel puţin două războaie-mondiale”. Ea nu ştie că Marius Oprea e din aceeaşi plămadă a educaţilor în spiritul Piteşti. Argumente: a acceptat să fie consilier al lui Vladimir Tismăneanu (care, acum, se debarasează de el, fiind din alt partid politic), a pledat insistent ca Radu Ioanid să fie „holocaustologul” Raportului Tismăneanu, mână dreaptă a lui Elie Wiesel, apoi trimisul lui Ion Iliescu şi al lui Silviu Brucan la Washington, devenind „coautor al «celor 400 000 evrei ucişi de către români»”. Acelaşi Marius Oprea a admis că Istoria României sub comunism începe din 1945-1946, cu argumentul că nu-i momentul să-i supărăm pe ruşi, când, în realitate, această istorie începe în 1940.
4 februarie. Observă că Nicolae Manolescu a ajuns să utilizeze ca „argument” cuvântul tâmpenie. Aşa a calificat iniţiativa lui Al. Florin Ţene de a-l propune pe Eminescu pentru canonizare. „Probele” propriu-zise sunt de-a dreptul fariseice şi mizerabile: „a trăit în concubinaj, a fumat, a avut sifilis, ce trebuia să mai facă Eminescu ca să merite canonizarea?” Putea gândi altfel un produs al „experimentului Piteşti II”? Cum poate un asemenea produs să-l judece pe Eminescu? „Urmez, deci: ce este el, Nicolae Manolescu: un schmeker care s-a descurcat şi cu Ceauşescu şi cu Popescu-Dumnezeu şi cu Vasile Nicolescu şi cu Gogu Rădulescu şi cu Iliescu şi cu Gelu Voican şi cu Măgureanu şi cu Băsescu şi cu. - dar cu cine nu?! - sau este, la urma urmei, cel din oglindă: Monumentul Tâmpeniei la Românul Ardeleano-Oltean?” (În condiţiile în care împotriva lui Eminescu există un adevărat război mediatic political-ly correct, propunerea de canonizare rămâne pripită, fantezistă, uşor de direcţionat împotriva poetului însuşi, când problema principală este demontarea strădaniei duşmanilor săi contemporani de a-l izgoni şi din centralitatea canonului literar românesc, cum procedează Manolescu însuşi. România nu este pregătită pentru asemenea demersuri, cu atât mai mult, cu cât Biserica Ortodoxă însăşi este somată să se conformeze „corectitudinii politice”. Dacă Eminescu ar privi comedia acestui moment din posteritatea lui, ar fi primul care ar protesta împotriva unei „canonizări” religioase! Locul său este în centrul canonului literar, care e laic.).
7 februarie. Se exprimă despre memoriile lui Adrian Marino adunate sub titlul Viaţa unui om singur. La întrebarea de ce a lăsat poruncă Adrian Marino ca memoriile să apară la cinci ani după moarte, vine cu inevitabila explicaţie a fricii inoculate de primul experiment. A rămas, de aceea, cu trauma însingurării: „vedea în tot şi în toate agresiuni îndreptate numai asupra lui. De aceea va fi şi cedat, după arestarea pentru «părăsire a domiciliului»”. Soluţia e în perfectă consonanţă cu organici-tatea gândirii lui Paul Goma, trasată aici. Ceea ce nu înseamnă că nu rămâne de explicat enigma acestei adversităţi dintre două mari personalităţi ale culturii româneşti. Ar merita o dezbatere specială.
11 februarie. El însuşi este un mare însingurat, ca şi Marino. Iar Liviu Cangeopol observă, pe bună dreptate: „drama lui oglindeşte perfect drama întregii naţiuni”. Şi adaugă: „Dacă s-ar fi luptat pentru binele său, ar fi existat şanse să fi reuşit. (.). Înfrângerea lui Paul Goma este înfrângerea noastră”.
Dar oare Paul Goma este un înfrânt?
Paul Goma va împlini, la toamnă, 75 de ani.
(.)
În „încremenirea , în „darea îndărăt de la sfârşitul primului mandat al preşedintelui Traian Băsescu specialiştii deja constată că suntem cu 40 de ani în urma confraţilor din Uniunea Europeană! Iar haosul, dezordinea morală şi politică au devenit regulă, în cei douăzeci de ani de postcomunism.

Cf. Mircea Platon, Cine ne scrie istoria?, Editura Timpul, Iaşi, 2007; Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, Bucureşti, 2009.