Meciul KGB - Securitatea română

26 ianuarie 2011


CEAUŞESCU NU A ADMIS TRUPE STRĂINE PE TERITORIUL NAŢIONAL

La început, doresc să încerc o paralelă între “epoca de aur” – atât de blamată – şi “capitalismul sălbatic” în care a intrat România după evenimentele din decembrie 1989, perioadă pe care o simţim zi de zi. Pe timpul lui Ceauşescu România era “o ţară socialistă angajată pe drumul construirii societăţii socialitste multilateral dezvoltate şi a omului nou”. Acum, România este o democraţie capitalistă, angajată pe “calea construirii societăţii multicultural dezvoltate” şi tot, “crearea omului nou!!”. “Locul duşmanilor de clasă, al chiaburilor şi burghezilor care exploatează poporul, al intelectualilor “fascişti” şi retrograzi a fost luat de noii inamci de clasă ai corectitudinii politice: fumătorii, creştinii ortodocşi tradiţionalişti, “extremiştii”, naţionaliştii, “antisemiţii”, “rasisştii”, “xenofobii”, “homofobii”, “islamofobii” şi “intolerenţii de tot felul etc. Deocamdată n-au fost construite gulaguri pentru aceşti duşmani de clasă; dar lucrurile sunt abia la început”.
Înainte de toate, doresc să scot în evidenţă câteva aspecte necunoscute marelui public.
Mulţi nu vor fi de acord cu cele relatate în prezentul material, dar ele sunt susţinute şi de conţinutul unor documente strict secrete ale K.G.B.-ului recent declasificate, în baza cărora istorici americani au întocmit studii deosebit de pertinente. În locul istoricilor şi a analiştilor români o fac străinii. Bravo nouă!
Încă din 1956 încercările României de a ieşi de sub tutela Moscovei (nu vă vine să credeţi, aşa-i?) au fost sancţionate dur de sovietici. Antrenând serviciile de informaţii din Ungaria, R.D.G., Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia, K.G.B.-ul a declanşat ample operaţiuni împotriva României. Totul a făcut parte dintr-un program strict secret din timpul Războiului Rece. Pe frontul nevăzut s-a dus o adevărată bătălie între „ţările prietene”.
În 1962, din ordinul lui Hruşciov, în cadrul serviciilor de informaţii ale statelor menţionate K.G.B.-ul a introdus departamentele de dezinformare, care au început „operaţiuni active” împotriva României (acţiuni de propagandă, dezinformare şi provocare). Ţara noastră a început să fie tratată ca un stat ostil, restricţionându-se cooperarea cu Securitatea. Cei mai înverşunaţi s-au dovedit est-germanii (STASI), deoarece Bucureştiul refuzase să recunoască divizarea Germaniei. Mai mult, la sfârşitul lui 1963 încheiase un acord secret cu Germania de Vest. Atunci a avut loc şi tentativa de asasinare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Doresc să spulber speculaţiile care s-au făcut referitor la moartea sa. În 1964, cu prilejul vizitei lui Gheorghiu-Dej în Polonia, în automobilul cu care s-a deplasat mai erau: ambasadorul României în Polonia, profesorul Praporgescu, o gardă de corp şi şoferul. Toţi au fost supuşi unei puternice doze de radiaţie. Ambasadorul Praporgescu a murit în acelaşi an la Katovice, iar Dej, şoferul acestuia şi garda de corp, ulterior. Toţi au murit de cancer.
În 1965, România a fost eliminată din strategia de război a Pactului de la Varşovia. Sovieticilor le-a căzut greu umilinţa din partea conducerii politice şi militare române: ca pe teritoriul ţării noastre să nu aibă loc aplicaţii cu trupe, ci doar cadrele să execute aplicaţii pe hartă şi în teren.
La ordinul Moscovei, celelalte servicii de informaţii şi-au creat „rezidenţe cu acoperire legală” în România, care era spionată pe toate planurile. Se căuta, printre altele, scindarea conducerii interne şi recrutarea elitelor româneşti influente…
Conducătorii de la Moscova au fost foarte deranjaţi când Administraţia de la Washington a cerut, de două ori, sprijinul lui Ceauşescu pentru a pune capăt războiului din Vietnam.

HO ŞI MIN - AGENT CIA!

„Ajutaţi-ne să punem capăt războiului din Vietnam!”.Aşa se poate intitula S.O.S.-ul disperat pe care Administraţie preşedintelui american Lyndon B.Johnson l-a transmis preşedintelui Nicolae Ceauşescu în noiembrie 1967. Prin prezentarea parţială a documentului de mai jos (stenograma avea 27 de pagini), nu intenţionez să aduc elogii „celui mai iubit conducător”. Realitatea de necontestat este că politica externă a României de la acea dată era apreciată de Statele Unite, fapt peste care nu se poate trece cu una, cu două. Pot afirma că. atunci, aveam o România demnă, iar diplomaţia Bucureştilor şi-a avut rolul său benefic pe plan internaţional. Pentru că se poate şi aşa: o ţară mică ca România să aibă o atitudine demnă şi să impună respect, deşi jocurile Marilor Puteri sunt deosebit de perfide şi planificate din timp…
Pentru înţelegerea completă a problemei sunt nevoit să fac câteva precizări. Prin acordul de la Geneva din 1954 Vietnamul a fost delimitat între cel de Nord şi cel de Sud. Se mai prevedea ieşirea Vietnamului de sub influenţa franceză şi recunoaşterea independenţei sale. Istoricii militari şi analiştii în domeniu refuză să accepte şi să studieze următorul aspect: la început, Ho Şi Min a fost recrutat de serviciile secrete americane. Fondatorul revoluţiei contra guvernului din Vietnamul de Sud primea regulat armament, muniţie, tehnică de luptă, echipamente de telecomunicaţii şi medicamente de la americani. Forţele de gherilă ale Viet Cong-ului şi-au întărit statutul şi poziţia cu ajutorul SUA, pentru ca apoi să pornească războiul împotriva lor. De fapt, asupra acestui eveniment, războiul din Vietnam, trebuie să fac o rectificare pe care istoricii militari nu prea vor să o recunoască. SUA sunt cele care au declanşat războiul din Vietnam. Printr-o minciună.
În ziua de 4 august 1964 (era într-o duminică), toate posturile de televiziune americane şi-au întrerupt programele (ora 11.36-ora Coastei de Est) pentru a-i permite preşedintelui Lyndon B. Johnson să anunţe că vasele americane staţionate în Golful Tonkin (Marea Chinei de Sud, pe coastele Vietnamului) au fost atacate de vasele de patrulare ale Vietnamului de Nord. Ca răspuns la această agresiune, preşedintele american a ordonat bombardarea Vietnamului de Nord. Astfel, s-a declanşat războiul care s-a soldat cu moartea a peste un milion de vietnamezi şi a 58.000 de militari americani. În timpul acestui război, aviaţia americană a aruncat asupra Vietnamului mai multe bombe decât toate forţele beligerante în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, folosind pe scară largă napalmul şi agentul orange (toxic-interzis prin Convenţia de la Geneva).
Incidentul invocat de preşedintele american nu a avut loc. Totul a fost un pretext al serviciilor secrete americane, al înalţilor responsabili militari şi Administraţiei de la Casa Albă pentru a declanşa războiul împotriva Vietnamului comunist. O serie de înregistrări ale unor convorbiri telefonice realizate de la Casa Albă în noaptea premergătoare „incidentului” demonstrează că acesta nu a avut loc şi că declanşarea războiului s-a făcut printr-o „minciună”.
Înainte de apariţia televizată a preşedintelui Johnson, Grant Sharp, comandantul Flotei Pacificului, a încercat să-l convingă pe ministrul Apărării, Robert McNamara, că trebuie să declanşeze o serie de bombardamente asupra Vietnamului de Nord, fără să menţioneze că flota americană a fost atacată de vasele de patrulare nord-vietnameze! Puţin mai târziu, într-o convorbire cu David Burchinal, locotenent-general al forţelor aeriene, Sharp a declarat că militarii de la sonar au exagerat, că, de fapt, nu a fost interceptat nici un atac asupra vaselor americane, dând vina pe vremea care a modificat înregistrările realizate pe radar!!

VIETNAM – UN…POLIGON DORIT DE SUA!

Însă, acum vine surpriza: cu mai puţin de o oră înainte de apariţia televizată a preşedintelui american, Grant Sharp a ordonat declanşarea bombardamentelor respective! Fiind în Honolulu, Burchinal a fost „şocat” când a aflat această veste de la McNamara.
James Stockdale, un aviator american care s-a conformat ordinelor de a declanşa bombardamentele asupra Vietnamului de Nord, avea să declare că atacul din 4 august al patrulelor vietnameze a fost doar o poveste: ”Am observat vasele noastre cum trăgeau în fantome, crezând că sunt atacate, când de fapt nu era nici un vas de patrulare în zonă. Nu erau decât apa şi viziunile americanilor”.. Asupra acestui incident el s-a pronunţat clar în cartea „În iubire şi în dragoste”, care a fost publicată în 1984.
Orice profan în ale milităriei îşi putea pune întrebarea: „Cum adică? Nişte vase de patrulare atacă cu torpile o flotă compusă din portavioane, distrugătoare, torpiloare şi alte vase de luptă?” Motivul a fost prea cusut cu aţă albă.
De asemenea, alte convorbiri anterioare declanşării bombardamentelor de către americani relevă faptul că ei încercau să-i provoace pe nord-vietnamezi încă de la începutul anului 1964. În ziua de 3 august, în cursul unei convorbiri, preşedintele Johnson a declarat că forţele americane atacaseră nişte poduri şi alte obiective vietnameze. Cu toate acestea, forţele militare nord-vietnameze nu au ripostat…
În campania prezidenţială din 1968, candidatul republican Richard Nixon a insistat pe sloganul:”Nu trebuie să acordăm asistenţă sau finanţare de nici un fel oricărei ţări, inclusiv Uniunii Sovietice, care ajută inamicii din Vietnam”. Deşi poporul american începuse să-şi dea seama de jocul dublu al Casei Albe, a avut încredere în el şi l-a votat. A fost un alt preşedinte care a minţit şi trădat naţiunea americană.
Când războiul din Vietnam era cam pe la jumătatea lui, în 1969, congresmanul Earl Landgrebe (Indiana) a propus un amendament la Actul de control al exporturilor, din care citez: ”Nici un bun militar sau de alt tip nu va fi autorizat pentru vânzare vreunei naţiuni străine care vinde sau aprovizionează Vietnamul de Nord sau care permite navelor sau avioanelor din jurisdicţia sa să transporte în sau din Vietnamul de Nord orice echipamente, materiale sau bunuri ori acordă asistenţă Vietnamului de Nord”. Amendamentul a fost respins de Congres! Pentru simplul fapt, necunoscut naţiunii americane, că guvernul Statelor Unite a încurajat permanent oamenii de afaceri să vândă în URSS.
Administraţia republicană a lui Richard Nixon, dar şi cea anterioară a lui Lyndon Johnson (1963-1969), i-au finanţat şi aprovizionat cu materiale de război pe cei care îi ucideau pe militarii americani. Uniunea Sovietică a trimis parte din aceste echipamente şi tehnică de luptă comuniştilor din Vietnamul de Nord şi cu ajutorul navelor de transport britanice, japoneze, greceşti, norvegiene sau italiene ori din RFG. Numai în trimestrul III al anului 1971, URSS a asigurat 80% din materialele de război pentru Vietnamul de Nord, în cea mai mare parte provenite din SUA.

CEAUŞESCU – ULTIMA SPERANŢĂ PENTRU AMERICANI

Pentru a se putea aprecia corect importanţa pe care preşedintele american a acordat-o acestui demers, se cuvine să-l prezint pe Averell W.Harriman, despre care George Kenann a spus: ”Nicicând n-au avut Statele Unite un funcţionar public mai fidel”.S-a născut în 1891 şi a decedat în 1986: „Om de afaceri, politician şi diplomat american de mare prestigiu, Membru al Partidului Democrat. În 1943-1946 a fost ambasador la Moscova, apoi timp de şase luni, în 1946, ambasador la Londra. Secretar al Comerţului, în timpul Administraţiei Truman În perioada 1956-1973, între Statele Unite şi guvernul vietnamez de la Saigon, pe de o parte, şi comuniştii din Vietnamul de Nord şi de Sud, pe de altă parte, s-a desfăşurat războiul din Vietnam, pe care unii istorici îl numesc al doilea război din Indochina. Primul a avut loc între vietnamezi şi francezi şi „are începuturile în 1950, când Administraţia Truman a început să sprijine masiv efortul francez în timpul războiului din Indochina” (2).
După cum se ştie, americanii au suferit pierderi enorme în războiul din Vietnam. A fost primul război ale cărei acţiuni de luptă şi suferinţele ostaşilor, dar şi a civililor, au fost televizate, indignând naţiunea americană, dar şi opinia publică mondială.
În noiembrie 1967, Averell W.Harriman, în calitate de ambasador itinerant al preşedintelui Lyndon B.Johnson a făcut o vizită în România. Trimis de Casa Albă „scopul vizitei era acela de a folosi bunele relaţii existente între Bucureşti şi Hanoi pentru a găsi o „breşă” care să permită reluarea negocierilor americano-nord-vietnameze, după respingerea termenilor declaraţiei lui L.B.Johnson, din 29 septembrie 1967, referitoare la condiţionarea încetării bombardamentelor americane în Vietnam de oprirea aprovizionării cu arme de către nord-vietnamezi a zonelor de conflict din Vietnamul de Sud. Altfel spus, se oferea conducerii române rolul de intermediar”(1).. În 1954-1958 a fost guvernator al New York-ului. Asistent al Secretarului de Stat pentru problemele Extremului Orient (1961), a avut un rol important în negocierea neutralităţi Laosului, devenind, apoi, subsecretar pentru probleme politice, calitate în care a negociat, la Moscova, Tratatul de Interzicere a Experienţelor Nucleare. În 1968 a fost numit şef al delegaţiei SUA la convorbirile de pace cu Vietnamul de Nord, desfăşurate la Paris. S-a retras din activitatea politică şi diplomatică în 1969.
Acesta este omul care a fost trimis de către Administraţia americană la Bucureşti. Prezint, mai jos, extrase din stenograma întâlnirii cu Preşedintele Nicolae Ceauşescu, la care au mai participat George Macovescu, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe şi Richard H.Davis, ambasadorul SUA la Bucureşti:
„…( Dl.A. Harriman: Noi am urmărit cu foarte mare interes nu numai dezvoltarea ţării dvs. Noi vedem că dvs. jucaţi un rol din ce în ce mai important în domeniul internaţional, pe baza a ceea ce consideraţi dvs. că este cel mai bun pentru ţara dvs. Trebuie să vă spun că preşedintele Johnson şi secretarul de Stat, Rusk au avut o impresie foarte caldă despre primul-ministru al dvs. – dl. Maurer.
Preşedintele Johnson consideră că relaţiile noastre pot deveni importante şi vă cere, acum, să faceţi ceva pentru noi. E un fleac – nu mai mult decât să ne ajutaţi să punem capăt războiului din Vietnam.
Tov. N. Ceauşescu: Sunt de acord. Un singur ordin al preşedintelui Johnson şi se termină războiul!
Dl. A. Harriman: Nu. Nu ordin de la noi…el speră cu toată sinceritatea că guvernul dvs., dl Maurer în mod deosebit, ar putea juca un rol important în a apropia Hanoiul şi Statele Unite ale Americii la un punct al discuţiilor…”
Oricât aş încerca, nu pot reda întreaga stenogramă (repet că are 27 de pagini). Ceauşescu a pus accentul pe faptul că Republica Democrată Vietnam nu poate fi o ameninţare pentru SUA şi că „generaţiile actuale din Statele Unite ale Americii înţeleg mai greu dorinţa aceasta de independenţă a popoarelor…” iar vietnamezii nu vor accepta să desfăşoare tratative în condiţiile bombardamentelor. În întreaga sa intervenţie, A. Harriman a pus accentul pe faptul că preşedintele Johnson trebuie să respecte obligaţiile luate în 1954 (de preşedintele D.D.Eisenhower) faţă de Vietnamul de Sud, iar „bombardamentele fac parte integrantă din război” şi au drept scop reducerea aprovizionării cu armament a forţelor din Sud.
Când a adus vorba de popoarele împărţite în două, N. Ceauşescu a spus: „(…) Nici un popor nu se poate împăca mult timp de a fi despărţit şi va căuta diferite căi pentru a-şi realiza năzuinţa de unitate naţională. Nu vreau să apelez decât tot la istoria SUA, care au fost chiar în situaţia de a fi împărţite în Nord şi Sud. Şi nimeni nu a interpretat dorinţa Nordului de a realiza unitatea cu Sudul ca o dorinţă potrivnică intereselor poporului american sau a păcii în lume. În definitiv, ce doresc vietnamezii şi de ce să ne fie teamă că Vietnamul va fi unit? Va ameninţa aceasta pe cineva?…”Şi a accentuat: „Hai să lăsăm poporul acesta vietnamez să-şi rezolve singur problemele”…
Cu trecerea timpului, devenise clar că americanii nu vor câştiga acest război, iar preşedintele Richard Nixon a primit dificila misiunea de a convinge administraţia de la Hanoi să se aşeze la masa tratativelor. Deoarece relaţiile SUA-Franţa-Vietnamul de Nord nu puteau asigura acest lucru, în 1969 are loc întâlnirea secretă dintre preşedintele Nixon şi Nicolae Ceauşescu. Speranţele se îndreptau din nou spre diplomaţia română.
Pe 3 august 1969 preşedintele american Richard Nixon avea o întâlnire în „cadru restrâns” cu preşedintele Nicoale Ceauşescu la Bucureşti. Au mai participat secretarul de Stat Henry Kissinger, premierul Ion Gheorghe Maurer şi cei doi interpreţi oficiali. Stenograma acestei convorbiri secrete a fost desecretizată abia recent de Departamentul de Stat.
Preşedintele Nixon a apreciat foarte pozitiv încercările diplomaţiei române din 1967, precizând că America nu se poate retrage fără „a da populaţiei din Vietnamul de Sud posibilitatea de a decide asupra propriului viitor”. Ceauşescu recunoaşte că oprirea bombardamentelor a fost un lucru bun şi îi cere preşedintelui american să recunoască un guvern de coaliţie, deoarece Frontul Naţional pentru Eliberarea Vietnamului de Sud (N.L.F.) este dispus la o înţelegere echitabilă pentru ambele părţi şi va continua relaţiile cu SUA. Acest lucru i-a fost confirmat de ambasadorul N.L.F. în cadrul întâlnirii de „acum cinci zile”.
„ Ceauşescu: De ce nu acceptaţi un guvern de coaliţie care îşi ia angajamentul să încheie războiul imediat şi să se pregătească pentru alegeri, pentru că acest lucru poate fi realizat doar fără violenţă Alegerile pe timp de război nu au mare valoare.
Nixon: Pe lângă un acord de încetare a focului supravegheat internaţional. Aveţi perfectă dreptate, alegerile nu sunt posibile pe timp de război(…)
Urmarea este cunoscută. În primăvara anului 1972, armata nord-vietnameză (120.000 de militari) a declanşat celebra „Ofensivă de Tet” („Tet”-sărbătoare din calendarul vietnamez), pătrunzând în Vietnamul de Sud şi cucerind Saigonul. Cu tot sprijinul american, conducerea instabilă şi coruptă de la Saigon nu au fost agreată de vietnamezi. Americanii nu uită nici în ziua de azi Nam-ul…

1 comentarii:

Anonim spunea...

interesant articol... si foarte adevarat

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: