Intre doua granite - romaneasca si sarbeasca, si sub doua stapaniri - bulgareasca si turceasca, romanii din Timoc au fost tot timpul niste razvratiti, haiduci fara frica de nimic, tocmai pentru ca nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase totul: intai vitele si stupii, apoi pamantul de sub talpi, apoi limba si spiritul. Numai ca noi, romanii de pe malul nordic al Dunarii, nu le-am auzit tanguiala. Ne-am astupat urechile de multe ori in istorie, abandonandu-i pustiului. Au trait asa cum au putut, purtandu-si cu semetie portul stramosesc, vorbind o limba pe care n-au scris-o si n-au citit-o niciodata. Si, mai ales, uitandu-se peste Dunare cu o chii in lacrimi si cu speranta ca le vom face, odata si odata, un semn. Ranile lor sangereaza chiar si acum, in anul 2010, mult, cu mult dupa veacul haiducilor. (…)
Povestea lui Miu, suspinata usor pe coardele viorii Stradivarius, adusa de-un strabun al sau, ascunsa in surtucul militar, tocmai din Viena, ne-a spus-o Ivo Gheorghiev. Stam in casuta sa noua de lemn, mirosind a brad si a lana, si ascultam balade de demult. Ivo isi inchide pe jumatate ochii albastri, isi culca obrazul pe vioara si trage, aspru, cu arcusul pe corzi, intarindu-si, din timp in timp, recitativul. Isi aminteste ca asa l-a invatat, de copil, batranul viorist Pascut, lautarul din satul sau, Rabrova. Alaturi de care a cantat la multe nunti, pana a plecat din sat, la scoli inalte, cantecele cele vechi, stramosesti, cerute de nuntasi. Ivo nu mai canta acum la nunti, ci doar pentru a-si face inimii pe plac, in momentele cand grijile zilei il doboara. Pentru ca Ivo, inainte de a fi artist plastic, medic pe ambulanta si liderul Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, este un roman cu inima fierbinte si privirea aburita de istoria nedreapta a neamului sau cel vechi.
Impreuna cu el, am scotocit cotloanele trecutului romanesc. De ce aici e cuibul baladelor romanesti, de ce de aici sunt haiducii Miu, Bacu, Valcan, Baba Novac, Corbea, a caror amintire o pastreaza lautarii batrani cu sfintenie? Cu Ivo calauza, un haiduc al zilelor noastre, inchis in temnita bulgareasca pentru incapatanarea sa intru cauza "rumanilor" din Bulgaria, am descoperit in sudul Dunarii pe fratii de-un sange si de-o limba cu noi, la fel de vechi, daca nu chiar ceva mai vechi decat noi, cei din stanga Dunarii. (…)
Olga: «Si eu, cand am plecat din sat la Ruse, ca sa fac liceul, pentru bulgari eram "smoten vlah" (vlah pierdut, un fel de "oaie ratacita"). Am facut apoi o facultate la Plevna (de franceza) si alta la Sofia (de chimie-biologie), iar acolo ma intrebau daca noi, vlahii, suntem tigani, si se uitau la mine ca la cineva de mana a doua, a treia.
Plangeam tare, dar un batran profesor de latina mi-a spus ca limba mea e inrudita cu limba latina care se vorbea la Roma si mi-a povestit, odata, cum profesorul lor de istorie, intr-un moment de sinceritate, le-a destainuit, aratandu-le un ruman localnic, trecand pe strada: "Il vedeti pe batranul acela imbracat altfel decat taranii bulgari, si cum merge drept pe mijlocul drumului? El e urmasul locuitorilor cei vechi, bastinasi ai acestui pamant, pe care stramosii nostri veniti din tinuturile lor de origina, i-au gasit aici, pe loc. Numai ca el aceasta n-o stie si e bine asa!"
Batranul acela mergea cica semet, drept, avand pe el cioareci de aba alba, zabun negru lung, caciula mare de lana, incaltat cu obiele si opinci, cu straita atarnata la subsuoara, imbaierata peste umarul celalalt. Mergea in treaba lui, pesemne sa ia din oras grunji de sare pentru oile si mioarele lui de la tarla. Constiinta de stapan al locului si-o pierduse, dar mandria, nu. Nici eu nu mi-am pierdut-o. Am invatat si, uite, m-am intors acasa si m-am facut om, nu m-am pierdut de neamul meu. Peste tot, am spus cu fruntea sus ca sunt rumanca, nu vlaha, nu tiganca. Asta sunt, asta-i limba ce-o vorbesc.
A'ma, limba noastra si limba "bucuresteana", adica moderna, difera putin, dar ne-ntelegem in vorba, chiar daca a noastra-i mai veche, cronicareasca. Adica, limba romana a mai crescut, s-a mai dezvoltat, in ea au mai tunat (intrat) si alte cuvinte, a noastra ramande (ramane) tot veche, dar e frumoasa si asa, si ne mangaie sufletul s-o vorbim. Semanam cu oltenii in vorba, pentru ca avem si noi perfectul simplu, dar semanam in port si in cantece si cu ardelenii. Cum se explica? Pai (cu glas scazut, ca si cum ar spune o taina), Dunarea nu-i hotar! Eu cred ca am fost o tara cu totii, inca de pe vremea lui Ionita Caloian si Ioan Asan, care erau rumani. Ei au fost regii nostri de demult. Asa se vorbeste si acum despre ei, asa ne-au invatat babele noastre, ca nu erau bulgari, erau rumani de-ai nostri: Asanestii. Asa stim de la batranii nostri, nu din istoria bulgara, ca ei n-aveau interes sa spuna adevarul.
Stiti ce mare a fost rautatea lor, ca toate ce erau romanesti, de la grai, port, istorie, legende, toate ne erau pedepsite. De aceea, batranii nostri au manat din gura-n gura, de la copii la nepoti, la stranepoti, tot ce-i romanesc, ca pe o mare taina, lasata cu gura de moarte. Daca ar fi stiut sa scrie, bietii de ei, ar fi scris si am fi stiut azi mai multe. Dar limba asta rumana n-a fost niciodata scrisa si citita pana la noi, iata, care invatam abia acum copiii nostri sa scrie si sa citeasca in limba neamului lor. Si cum ne-a venit asta? Ia, din capul nostru, nu ne-o indemnat, nu ne-o ajutat nimeni. Am fost la un festival la Simleul Silvaniei, invitati in tara, acum opt ani. Si asa de frumos ne-am petrecut acolo, asa de bine ne-am simtit, ca acasa, ca atunci cand am trecut Dunarea si ne-am apropiat cu bacul de malul Vidinului, parca ni s-a facut asa, un gol in stomac, ca nu mai puteam ceti slova noastra.
Si atunci, i-am zis lui Ivo Gheorghiev, presedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, luptator pentru drepturile noastre, care era cu noi, impreuna cu Lucica, nevasta lui din Maramures, si cu baiatul lor al mare, Filip. Era ziua, pe la ora doua... uite, mi se plange cand vorbesc, si-acum, dupa atatia ani: "Ivo, hai sa luam noi copiii sa invete sa ceteasca limba romana!" "Hai, tanti Olga!", mi-a zis el, si a vorbit cu muma-sa, care-i de-o sama cu mine, a fost educatoare si ea, care a facut acolo, la ei, la Rabrova, ca si noi, la Ganzova, scoala in casa lor. Scoala de citit si scris limba romana! Si nu mi-a fost greu nici sa-mi pun casa la dispozitie, nici sa pun si sambetele si duminicile la bataie pentru asta. O fac cu mare bucurie! Mai ales ca primele noastre serii de elevi sunt acum studenti in Romania (in Craiova, Cluj, Bucuresti), dar si la Universitatea asta a noastra, de la Dii (Vidin), unde si-a deschis "Spiru Haret" o filiala, cu limba citita si scrisa, invatata la noi in casa!
Avem, dintr-o data, o alta deschidere si o alta legatura cu tara. Pornita, iata, din umila noastra casa. Nu din vreun cabinet de ministru, nu de la vreun sponsor generos. In seria de anul acesta, avem treizeci de copilasi, ei sunt gata sa zboare. Ei sunt si in ansamblul nostru de datini si obiceiuri populare, gata sa sustina un program de doua ore pe orice scena. Si sunt cu valiza "pentru tara" intotdeauna gata. Numai sa ne spuna cu o zi inainte ca plecam in tara, si sa-i vezi cum se mobilizeaza, ca soldateii.»
Dumitra: «Sa ne chemati, numai, si-o sa va aratam ca nu ne facem de rusine. Stim danturi multe si, uitati, eu vi le spun pe toate, ca sa stiti ca-s curat romanesti, si-s la fel ca pe tara: "Hora Trei-pazeste", "Burtaneasca", "Ganzoveana", "Mandrile", "Schioapa", "Galaoana", "Calusul", "Siru' al mic", "Siru' al mare", "Iuta", "Hora lui Besica"... Avem 16 hori, si ele se mana una dupa alta. Simeon, barbatul Olghii, canta cu fluierul, si un mos la doua fetite bate doba si noi putem sa manam 16 hori intr-una. Si la noi, ca si pe tara, se face obiceaiuri de mort, de nastere, obiceai de nunta, avem Paparuda, ruga de ploaie, Jucatu' perinii, obiceiul La mosica, de San Vasai (Sf. Vasile). Adica, ce e asta, sa va spun: Pe 1 ianuarie, se merge la moasa, cu colac de paine, cu gaina fripta, cu plosca cu vin, cu daruri pentru moasa si pentru mos.
(…) Avem repertoar mare. Cantece romanesti, din satul nostru. "La moara la fagadau, macina si bun, si rau", "Tudorito, nene", "La livadia lui Ion", "Zarzarica, zarzarea", "Mandra mea cu carpa mura", "Daica Floare", "Spune, spune mos batran". Stim cantecele de la ai batarni, soacra-mea zicea ca era mica, si era la secerat, si femeile cantau la secerat cantecele astea. Ca radio nu era pe-atunci. Si cand am fost in tara, am vazut ca-s aceleasi cantece. Si asa mi-am dat seama ca Dunarea nu ne imparte si ca asta a fost o tara, toata. Alta nu poate sa fie!» (…)
Olga: «Din 1960, noi tot adunam cantece si obiceiuri rumanesti, si le scriam pe ascuns, ca sa ramaie si copiilor nostri, ce stim noi din batarni. De ce am pornit sa strangem cantecele, dansurile si obiceiurile de aici? Ne-am temut ca, incet, incet, s-or pierde si de la noi, asa cum am vazut si am cetit ca s-a intamplat prin alte parti. Am vazut ca piere ce-a fost odata, ca obiceiurile "cad" unul dupa altul, lumea pleaca la oras, copiii se scolesc departe, si au nevoie sa stie de unde-au plecat, de unde se trag. (…)
As vrea sa editez o carte in limba romana, cu culegerile noastre, poate s-ar gasi o editura din Romania care sa faca asta pentru noi. E un material valoros pentru toti romanii. Suntem 40 de persoane in grupul nostru folcloric de dansuri, cantece si obiceiuri rumanesti, cu tot cu lautari, un autocar adica. Numaidecat suntem gata si urcam in el, daca e sa primim invitatie din Romania. Parca ne scaldam in limba romaneasca, si asta ne bucura cel mai mult, parca nu ne mai trebuie nici apa, nici mancare. Nu pot sa va spun ce simt in suflet, cand ne ducem undeva in tara, la vreun festival, cand vedem ca putem sa ne intelegem unii pe altii, dascali si copii, veniti din alte parti ale tarii, in limba romana! Am auzit ca in Romania sunt niste sate in aer liber, Muzeul Satului din Sibiu si de la Bucuresti. Acolo am vrea sa ne plimbam pe ulite si sa cantam. Nu v-ar placea si la bucuresteni, dumneavoastra?»
Dan Trasnai
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: