Integrarea europeană și monumentele sovietice din Basarabia

In cadrul procesului actual general de transformare şi înnoire benefică a vieţii sociale şi culturale din Republica Moldova se înscrie şi adaptarea cadrului construit de viaţă al cetăţenilor săi la specificul etapei prezente de evoluţie a ţării. Republica Moldova a intrat într-o fază nouă, în conformitate cu evoluţia sa logică, pe linia unor transformări, care se găsesc în consonanţă cu mersul progresiv şi firesc al istoriei sale.

Acest proces abordează şi problema aspectului şi conţinutului monumentelor existente care, întocmai ca în orice societate, atestă existenţa unor etape istorice şi a unor personalităţi importante ale ţării respective. Vreau să subliniez de la bun început că punctul meu de vedere este cel al unui român basarabean, care consideră că spaţiul dintre Prut şi Nistru este o provincie istorică românească. M-am născut pe acest pământ, am 81 de ani şi începând din anul 1944 m-am refugiat dincolo de Prut, trăind însă permanent cu gândul la baştina mea. Am urmărit tot timpul, indiferent unde m-a purtat viaţa, tot ce s-a întâmplat în Basarabia mea dragă şi am bucuria să constat că provincia este acum pe drumul cel bun al evoluţiei sale istorice.

Am constatat că se pune în mod firesc şi problema reconsiderării rolului monumentelor în cadrul oraşului Chişinău, precum şi în restul oraşelor şi teritoriului Republicii Moldova. Este firesc să fie aşa, deoarece monumentele sunt oglinda epocilor, pe care le-a străbătut societatea, ele reflectând în mare măsură crezul social al comunităţii respective, cu tot ce are ea mai bun şi mai reprezentativ. Monumentele trebuie să rămână şi ele rămân, ca un îndreptar pentru generaţiile care urmează. Generaţia actuală nu poate face excepţie de la această atitudine şi în mod firesc doreşte să evalueze şi să corecteze acele monumente ce reflectă concepţiile dominante şi viziunea politică a perioadei comuniste. De aceea, reconsiderând perioada comunistă sovietică şi post-sovietică din Republica Moldova, nu putem să facem abstracţie de felul în care este abordată încadrarea şi reîncadrarea monumentelor istorice în contextul lor atât urban, cât şi de ansamblu.

Desigur că există monumente de importanţă majoră, cum ar fi cel al lui Ştefan cel Mare de la Chişinău sau cel recent al său de la Bălţi, asupra cărora nu există nici un fel de discordanţe. Sunt monumente definitorii pentru însăşi esenţa acestei ţări. Problema care naşte întrebări este însă cea referitoare la atitudinea faţă de monumentele realizate în perioada comunistă de dinainte şi de după 1989. In conformitate cu evoluţia generală a Republicii Moldova în etapa actuală, când asistăm la o reformă generală a concepţiilor de ansamblu privind statul şi societatea, simbolurile reprezentate de monumentele publice trebuie şi ele reanalizate.

In acest context doresc să-mi expun punctul de vedere în calitate de, aşa cum spuneam, de român basarabean, ţinând seama şi de experienţa mea de arhitect şi de urbanist. Ştiu că există o poziţie exprimată de autorităţile locale actuale, care doresc să reflecte noua viziune socială, politică şi implicit arhitecturală şi urbanistică referitoare la rolul monumentelor în contextul oraşului Chişinău. Există şi viziunea comunistă a celor care privesc cu jale la dispariţia sau mutarea monumentelor, care reflectă regimurile sovietic şi comunist din Republica Moldova. Desigur că aici nu poate funcţiona coexistenţa concepţiilor respective. Dar există şi viziunile celor care, fiind de acord cu necesitatea schimbării preponderenţei monumentelor comuniste, apreciază în mod diferit modalitatea corecturilor preconizate. Unii doresc o înlăturare radicală, inclusiv distrugerea, respectiv dispariţia acestora, iar alăii doresc păstrarea şi doar mutarea lor. Alţii pornesc de la valoarea lor plastică, pe care o consideră un element hotărâtor, mai presus de mesajul lor politic şi social, implicit şi istoric. Deci valoarea plastică ar fi elementul hotărâtor, care ar trebui să predomine faţă de orice alte considerente. Alţii sunt de părere că reflectarea rolului social al monumentelor respective, care corespunde implicării afective a unui mare număr de cetăţeni ai Republicii, le conferă acestora o valabilitate în calitate de martori ai unei epoci, indiferent de valoarea morală actuală a simbolurilor pe care le reprezintă.

In ceea ce mă priveşte consider că, în aprecierea monumentelor perioadei comuniste, trebuie să dăm dovadă de o principialitate fermă. Dacă există hotărârea de a aplica evaluarea situaţiei monumentelor epocii comuniste, conform principiilor noii societăţi democratice şi pro-europene instaurate în Republica Moldova, atunci aplicarea ei trebuie făcută fără concesii de principiu.

In acest context mi-a atras atenţia importantul articol publicat la 11 februarie a.c. în ziarul „Timpul” de la Chişinău de către Valentina Baciu, material care conţine o analiză competentă a situaţiei sub titlul „Pro şi contra demolării monumentelor sovietice”. Contribuţiile domnilor Sergiu Musteaţă, Tudor Stavilă, Vladimir Bulat şi Virgil Pâslariuc sunt foarte pertinente.

M-aş referi în special la două luări de poziţie: una a domnului Vladimir Bulat menţionată şi în articolul din ziar şi alta suplimentară a domnului Corneliu Ciurea. In primul rând vreau să-mi exprim respectul faţă de poziţia dânşilor, considerând că amândoi sunt persoane sincere şi competente, fiind conştienţi de necesitatea asanării şi modificării peisajului urban al oraşului Chişinău şi implicit şi din alte oraşe ale ţării.

Luările de poziţie mai sus menţionate se înscriu în categoria celor care consideră că evaluarea rolului monumentelor comuniste trebuie făcută fie prin aprecierea prioritară a valorii lor estetice, fie prin considerarea implicării sociale a numeroşi cetăţeni ai ţării, care sunt legaţi afectiv de aceste monumente considerate simboluri ale unui trecut care nu poate fi ignorat.

Astfel, referitor la poziţia domnului Vladimir Bulat nu am nimic împotriva păstrării memoriei talentatului sculptor Lazăr Dubinovschi şi consider că este o greşeală distrugerea oricărui monument creat de el. Nici unul dintre acestea nu trebuie sau nu trebuia distrus. Dar tratarea lor totuşi, cred ferm, trebuie să fie diferenţiată, în funcţie de subiectul tratat. Astfel, monumentele, care abordează subiecte strict memoriale de importanţă personală sau culturală intră într-o anumită categorie, iar cele cu importanţă politică reprezintă altceva. In consecinţă eu nu sunt de acord cu punctul de vedere exprimat de domnul Bulat, conform căruia un monument, care se înscrie în istoria unui oraş sau a unei ţări trebuie păstrat numai din acest motiv, indiferent ce sem¬nificaţie politică are. Conform acestui mod de a gândi, ar trebui să refacem şi să repunem peste tot, pe locurile unde au stat, statuile lui Lenin şi Stalin. Şi de ce nu, în Germania nemţii pot dori să înalţe o statuie lui Hitler. Nu? Doar şi el face parte din istoria Germaniei.

In conformitate cu teoria sa, domnul Bulat ar putea să ceară şi refacerea “Turnului dezrobirii” de exemplu, construit de români lângă Chişinău după eliberarea oraşului şi a Basarabiei în 1941 şi care a fost distrus cu furie de sovietici. Acesta oare nu face parte din istoria Basarabiei? Hai să împingem logica istorică până la capăt. Scuzaţi-mă, dar Mareşalul Antonescu nu face parte şi el din istoria Basarabiei?

În aceeaşi ordine de idei, de ce nu se reconstruieşte monumentul eroilor români de la Bălţi, căzuţi în primul război mondial (aliaţi atunci cu soldaţii ruşi) şi care a fost de asemenea şters de pe faăa pământului de sovietici? Ce e mai grav este că bălţenii nici nu mai ştiu că a existat acest monument. De exemplu Arhitectul-şef al oraşului Bălţi, s-a mirat când i-am vorbit prin anul 1990 despre acest monument, despre care nu auzise nimic. Pe locul fostului ansamblu memorial s-au construit nişte case parter şi o staţie service auto, iar cei care trăiesc sau lucrează pe acest amplasament şi care sunt rusofoni nou veniţi în oraş s-au mirat foarte tare, când i-am întrebat şi apoi le-am povestit despre fostul cimitir cu monument al soldaţilor români.

Aşa se şterge trecutul care nu-ţi convine. Oricum răfuiala cu soldaţii morţi, indiferent de ce parte au luptat, mi se pare o crimă. Ce vină aveau ei? Conducătorii lor da, dar ei - nu cred. Iată că acum din fericire s-a refăcut cimitirul soldaţilor români căzuţi în 1941 la Ţiganca.

O problemă aparte o constituie situaţia monumentului tinerilor comsomolişti de pe bulevardul „Renaşterii” din Chişinău, datorită intenţiei de a muta monumentul şi de a renumi acest bulevard „Grigore Vieru”, amplasând în acel loc un monument al marelui poet român. Atât domnul Vladimir Bulat, cât şi domnul Corneliu Ciurea, la care m-am referit, sunt contra acestei soluţii. Amândoi consideră că astfel se atentează la memoria şi tradiţia comsomolistă, care priveşte un mare număr al cetăţenilor Republicii

Moldova. Domnul Ciurea merge până acolo, încât consideră că însuşi Grigore Vieru n-ar fi fost de acord cu mutarea monumentului, ţinând seama de faptul că şi el a fost probabil comsomolist! Argumentul mi se pare fantezist. Poate că într-adevăr Grigore Vieru cu modestia lui proverbială nu ar fi dorit prin absurd, să fie pus monumentul său acolo, dar nu cred absolut deloc că ar fi ţinut atât de mult la calitatea lui de posibil comsomolist, încât s-o contrapună deciziei de mutare a monumentului (care într-adevăr este frumos

şi nu trebuie după părerea mea demolat, ci doar mutat). Dar acest monument nu mai poate pretinde să ocupe astăzi un loc simbolic important în capitala Republicii Moldova, care în prezent este predominant anticomunistă. Iar dacă totuşi se consideră că monumentul trebuie păstrat pe actualul său amplasament, atunci poate că şi tinerii Hitlerjugend, echivalentul nazist al comsomoliştilor, ar avea dreptul după aceleaşi argumente să aibă undeva în Germania un monument

In esenţă consider că în Basarabia suntem în plin proces de restabilire a unor adevăruri istorice, legate şi de decomunizarea acestei provincii româneşti. Monumentele care glorifică trecutul comunist, respectiv ocupaţia sovietică, trebuie să se mute de pe amplasamentele centrale şi importante, pe care le ocupă în calitate de simboluri politice. In unele ţări foste comuniste din Europa de Est s-a adoptat o soluţie raţională, care mi se pare corectă şi anume: monumentele epocii comuniste nu trebuie distruse. Ele trebuie mutate într-un muzeu în aer liber al trecutului, plin de învăţăminte pentru generaţiile viitoare, care trebuie să evite repetarea unor greşeli. Menţinerea unor monumente comuniste in Chişinău pe locurile actuale ar fi o eroare, determinând şi o interpretare în sensul lipsei de voinţă politică pentru deco-munizare. Aici punctul meu de vedere corespunde, întru totul cu opinia dom¬nului Sergiu Musteaţă, care vorbeşte în ziarul „Timpul” de la nivelul importantei sale poziţii de Preşedinte al Asociaţiei istoricilor din Republica Moldova. Conform acestei gândiri monumentul comsomoliştilor trebuie mutat, ţinând cont de semnificaţia sa reconsiderată, potrivit căreia el nu poate pretinde un loc simbolic important în cadrul oraşului.

Oricum ne găsim într-un domeniu foarte delicat unde trebuie să ne mişcăm cu atenţie, dar şi cu grijă pentru adevărul istoric al acestui pământ şi al acestui neam, care are în sfârşit dreptul la versiunea sa nedeformată.

In ceea ce mă priveşte, viaţa, cu legile sale dure ale supravieţuirii, m-a învăţat ca timp de zeci şi zeci de ani să gândesc una şi să spun alta. Dar, slavă Domnului, de douăzeci de ani, în sfârşit pot spune ce cred şi iată că o fac şi acum. Sunt la o vârstă când mă pregătesc de cele veşnice şi am datoria să spun ce gândesc, în conformitate cu conştiinţa mea, îndeplinindu-mi în primul rând datoria faţă de mine şi faţă de compatrioţii mei, indiferent de reacţiile pe care le pot stârni.

În concluzie, consider că monumentele sovietice şi comuniste din Basarabia nu trebuie să fie distruse, ci mutate şi grupate într-un muzeu al trecutului, spre informarea generaţiilor viitoare. Cred că o asemenea soluţie trebuie adoptată la Chişinău. Dacă în Republica Moldova există fermitate în viziunea politică democratică actuală, atunci ea trebuie să fie aplicată prioritar şi în domeniul evaluării monumentelor epocii comuniste fără concesii de nici un fel.

Alexandru Budişteanu

Notă referitoare la autorul acestui articol (redactată de el însuşi): Alexandru Budişteanu s-a născut în anul 1928, trăind până în anul 1944 la Bălţi. A fost elev al liceului „Ion Creangă” din acelaşi oraş. A absolvit în anul 1955 Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti cu diplomă în urbanism. In perioada 1956-1960 şi-a făcut aspirantura la Institutul de arhitectură din Moscova, căpătând titlul de candidat în ştiinţe, în specialitatea amenajarea teritoriului. In anul 1965 primeşte la Bucureşti titlul de Doctor Arhitect. In perioada 1967-1972 lucrează în calitate de arhitect - funcţionar internaţional în cadrul Secretariatului ONU din New York, având gradul cel mai înalt, acela de P5, fiind Şeful Secţiei de asistenţă tehnică pentru Africa şi America Centrală şi de Sud. In perioada 1977-1983 este Arhitectul-şef al Capitalei României, fiind anterior şi ulterior Şeful Centrului Naţional de Sistematizare din România. După anul 1989 este expert parlamentar pe lângă Camera Deputaţilor a Parlamentului României, iar după 2000 Consilier al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului. A desfăşurat o activitate didactică universitară, atât în calitate de lector de urbanism la Universitatea Oraşului New York, cât şi în calitate de Conferenţiar la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări de arhitectură, urbanism şi amenajarea teritoriului în ţară şi străinătate, precum şi de cercetare ştiinţifică. A publicat ca autor şi a tradus de asemenea numeroase articole şi cărţi de specialitate. Activează înce¬pând din anul 1997 în cadrul Filialei din România a Asociaţiei Internaţionale Uniunea Vorbitorilor de Limba Engleză - ESU, cu sediul la Londra, devenind Preşedintele Filialei. In perioada 2007-2008 a fost Preşedintele Consiliului Internaţional al acestei asociaţii. In prezent este Preşedintele Emerit al Filialei ESU din România. In anul 2000 a căpătat titlul de doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat “Alecu Russo” din Bălţi. În acelaşi an a fost inaugurată clasa omagială “Alexandru Budişteanu” la liceul “Ion Creangă” din Bălţi. Incepând din anul 1996 oferă premiul “Alexandru Budişteanu” premianţilor de onoare ai aceluiaşi liceu. Este decorat în anul 2000 cu ordinul naţional al României “Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer. Este inclus ca personalitate importantă în numeroase publicaţii internaţionale, cum ar fi “Who’s who” etc. Este interpret certificat pentru limbile engleză, rusă, franceză şi spaniolă.