Despre războiul de 6 zile din Georgia

PREMISELE POLITICE ALE RĂZBOIULUI

Georgia tocmai ratase (alături de Ucraina) invitaţia de aderare la NATO la Summit-ul de la Bucureşti, din aprilie 2008, în pofida unei acerbe susţineri americane. În aceste condiţii, confruntat cu o opoziţie internă puternică (pentru înfrângerea căreia a fost nevoit chiar să decreteze o nedemocratică stare de asediu), naţionalistul şi charismaticul preşedinte georgian Saakaşvili (cu studii universitare în SUA) a fost probabil tentat să joace la cacealma sensibila carte a provinciilor separatiste, degenerată într-un conflict care reflectă răbufnirea unei uri mocnite de generaţii întregi. În acelaşi timp, Rusia lui Putin, redeşteptată după colapsul URSS şi degringolada elţînistă din anii ’90, îşi revendică cu aplomb un rol central la masa marilor puteri ale lumii, fiind deja iritată de proclamarea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo în februarie 2008 şi de proiectul amplasării scutului antirachetă american în Polonia şi Cehia. Dacă un mic, dar puternic, grup de oligarhi ruşi îşi doresc o atitudine defensiv-conciliantă a Moscovei faţă de Occident şi Statele Unite, în schimbul unor avantaje economice şi comerciale, pe de altă parte, în rândul populaţiei, naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac. Pe acest fundal s-a produs belicoasa şi imprudenta acţiune militară georgiană. Violenţa şi angajamentul supradimensionat al contraofensivei militare ruseşti în Georgia ar putea reprezenta un semnal convingător al Kremlinului că, după ce a trebuit să suporte trauma cecenă, nu mai este dispus să cedeze niciun pas din sfera sa de influenţă.

GEORGIENII, UN POPOR CĂLIT ÎN RĂZBOAIE

Georgienii sunt un popor creştin încă din secolul IV, dar cu aplicaţii războinice corespunzătoare unui spaţiu de intersecţie a marilor şi crudelor imperii persan, mongol, tătar, rus, otoman. La începutul anilor ’20, georgienii au beneficiat de o scurtă perioadă de independenţă, din 1918 până în 1921. În acest timp, georgienii (din care s-au născut Iosif Vissarionovici Stalin şi crudul său ministru de Interne Lavrenti Beria, dar şi fostul şef al Comitetului Înstrunit al Statelor Majore american în anii 1993-1997, generalul John Shalikashvili) au fost nemiloşi cu etnia osetină, mergând până la exterminare, până în momentul în care Uniunea Sovietică, scăpată de ameninţările externe şi interne, a înglobat mica republică prin forţa Armatei Roşii. Pe fundalul disoluţiei Uniunii Sovietice de la sfârşitul Războiului Rece, la 31 martie 1991, atunci când Georgia şi-a recăpătat independenţa, liderul ultranaţionalist Zviad Gamsakurdia a anulat autonomia limitată a Osetiei, ceea ce a determinat o revoltă a osetinilor sprijiniţi, atunci ca şi ulterior, de Rusia. Sub regimul (1992-2003) abilului Eduard Şevardnadze – fostul ministru de Externe al lui Mihai Gorbaciov şi artizan al reunificării Germaniei – şovinismul georgian a fost temperat (chiar şi în criza abhază din 1992-1993), dar el a reizbucnit în 2003, o dată cu venirea la putere a lui Mihail Saakaşvili pe valul Revoluţiilor portocalii pro-occidentale din estul Europei.

RĂZBOIUL DE ŞASE ZILE DIN GEORGIA

Declaraţiile oficiale din timpul puţinelor zile ale războiului georgian, dar mai ales după încetarea operaţiunilor militare, dovedesc cât de premeditat emoţională şi destinată doar consumului maselor largi populare a fost prestaţia fiecărui actor internaţional, care nu avea în vedere decât propriul public spectator din ţara sa: liderii de la Kremlin dădeau satisfacţie doar ruşilor, în timp ce liderii occidentali răspundeau doar conform aşteptărilor propriului electorat. Toată lumea condamna vehement, invoca principii pe un ton solemn şi grav, pe măsura imaginilor cumplite culese din teatrul de operaţii georgian.

În planificarea acţiunii militare georgiene, propagandei prin intermediul mass-media internaţionale i-a fost rezervat, fără îndoială, un rol însemnat. Georgia nu avea cum să nu fie perfect conştientă de marea sa inferioritate militară şi politică în faţa colosului rusesc şi de aceea nu putea avea altă şansă decât pe baza unui puternic sprijin internaţional. Acesta se putea obţine şi prin specularea în faţa opiniei publice euro-atlantice a imaginii unui stat mic, strivit de un stat mare şi puternic.

Nici momentul declanşării operaţiunilor militare, exact atunci când liderii mondiali erau reuniţi la Beijing pentru a asista la deschiderea Jocurilor Olimpice, nu a fost ales întâmplător, mizându-se probabil pe o coagulare la nivelul cel mai înalt a unui sentiment de sprijin sau de simpatie faţă de Georgia. Georgia a reuşit să-şi menţină cu abilitate iniţiativa pe frontul bătăliei propagandistice în timpul desfăşurării operaţiilor militare, în timp ce Rusia a trebuit să reacţioneze justificativ şi în defensivă, chiar dacă după război lucrurile au apărut într-o altă lumină.

Propaganda prin media, arma georgienilor

În timpul conflictului armat dintre Federaţia Rusă şi Georgia din august 2008, denumit de presa rusă drept un „blietzkrieg mediatic antirus”, cotidianul britanic The Guardian a publicat ştirea potrivit căreia guvernul de la Tbilisi a utilizat serviciile unei firme de relaţii publice, Aspect Consulting, care avea filiale la Bruxelles, Londra şi Paris, şi care număra printre clienţii săi branduri sonore precum Exxon Mobil sau Procter&Gamble.

Astfel se explica „bombardarea” mediei occidentale şi în special a agenţiilor internaţionale de presă, imediat după declanşarea operaţiilor militare ale forţelor georgiene în Osetia de Sud, cu informaţii despre contraatacul în forţă şi disproporţionat al trupelor ruseşti care atacau civili, despre ameninţarea asupra rezervelor energetice ale Europei, despre epurare etnică.

În zona georgiană a frontului, similar conflictelor armate puternic mediatizate din Bosnia sau Kosovo, prin grija autorităţilor georgiene, ziariştii occidentali au fost duşi îndeosebi la Gori şi în acele puncte ale confruntărilor în care relatările mediatice generau dovezi, informaţii, comentarii favorabile Georgiei şi defavorabile Rusiei.

Militarii ruşi – cel puţin cei din prima linie – nu au arătat prea multă bunăvoinţă (sau nu au fost instruiţi în acest sens) faţă de corespondenţii de război aflaţi în teren, de la care porneau imaginile şi ştirile, alimentând astfel trendul anti-rus asupra cursului evenimentelor.

Preşedintele georgian şi-a concentrat ofensiva sa mediatică prin apariţii pe televiziunile occidentale (conferinţe de presă, interviuri), exploatând educaţia sa universitară americană. În acest sens, fie că a fost regizat sau nu, episodul filmat (întâmplător sau nu) al evacuării dramatice de către gărzile sale de corp în faţa unei posibile ameninţări create de survolul unui elicopter rusesc, inclusiv secvenţa privirii panicate spre cer a preşedintelui, a contribuit la credibilizarea percepţiei internaţionale privind micuţa-şi-democratica-Georgie-invadată-brutal-de-atotputernica-Rusie.

La fel ca în orice confruntare propagandistică pe timp de război, nici de data aceasta nu a lipsit cenzura, Georgia interzicând retransmisia programelor de televiziune ruseşti pe teritoriul său, acuzându-le de… propagandă.

Georgienii au reclamat şi puternice atacuri cibernetice asupra site-urilor oficiale ale lui Mihail Saakaşvili, precum şi ale Ministerelor de Externe şi ale Apărării georgiene, atacuri care au fost atribuite, nu şi dovedite însă, reţelei de hackeri ruşi RBN – Russian Business Network –, bănuită a avea legături atât cu mafia rusă, cât şi cu guvernul de la Moscova.

Imediat, Estonia, ţară cu una dintre cele mai avansate tehnologii informatice din Europa, şi care suferise un atac similar din partea rusă în 2007, după ce mutase monumentul ostaşului sovietic din centrul capitalei Tallinn, şi-a oferit sprijinul şi consultanţa.

Din încleştarea propagandistică a acestui război nu au lipsit nici falsurile şi denaturările, servite, intenţionat sau nu, spre consum opiniei publice internaţionale. Este vorba în primul rând de acele imagini dramatice cu localităţi în ruine, cu civili bombardaţi sau aflaţi în suferinţă.

O permutare de imagini filmate şi fotografiate s-a produs între cele două oraşe care au avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului şi anume capitala Osetiei de Sud, Ţkinvali, şi oraşul Gori: imagini filmate ale dezastrului umanitar din Ţkinvali produs de ofensiva forţelor georgiene au fost prezentate de CNN drept urmări ale bombardamentului rus asupra oraşului Gori; fotografii purtând sigla Reuters extrem de impresionante, privind drama civililor georgieni, au fost acuzate a fi în realitate nu instantanee fotografice, ci fotoreportaje regizate anume.

O simpatie prudentă faţă de Georgia

Profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Viena, Hans-Georg Heinrich, împreună cu ziaristul moscovit Kirill Tanaev au întreprins o cercetare privind trendurile mediatizării războiului de şase zile din Georgia şi ale ecourilor acestuia într-o selecţie de ziare occidentale (New York Times, Le Monde, The Guardian, Washington Post, Der Standard) şi desigur, georgiene, Mesagerul Georgian (independent), şi ruseşti, Rossiiskaia Gazeta (al puterii) şi Novaia Gazeta (de opoziţie).

Concluzia lor a fost aceea că în ciuda unor percepţii contrare, deşi ziarele occidentale au susţinut iniţial poziţia Georgiei şi a preşedintelui Saakaşvili şi au acuzat Rusia, ulterior, aceleaşi ziare au devenit mult mai critice şi mai circumspecte asupra împrejurărilor în care a fost declanşat conflictul, recunoscând practic falsitatea teoriei cum că Georgia ar fi fost victima inocentă a agresiunii ruseşti.

Astfel, New York Times, deşi îşi prevenea cititorii asupra tendinţelor neo-imperialismului rusesc, a recunoscut la 19 august 2008 că Rusia nu a vrut acest război, pentru ca, prin noiembrie, să pună în discuţie acurateţea şi sinceritatea poziţiei georgiene şi a modului în care armata georgiană a utilizat puternicul sprijin american. â

Cotidianul austriac Der Standard a criticat şi el neo-imperialismul rusesc, avertizând la 16 august 2008 că statele baltice şi Ucraina vor fi următoarele victime, dar în acelaşi timp a luat şi o poziţie anti-NATO, afirmând la 19 septembrie 2008, că Uniunea Europeană poate asigura condiţii mai bune de pace şi stabilitate decât Alianţa Nord-Atlantică.

Britanicul The Guardian semnala tendinţa de a acuza doar Rusia dintr-un reflex rămas de pe timpul Războiului Rece, dar avertiza la 16 august 2008, asupra finlandizării Georgiei şi a considerat că reacţia militară masivă a Moscovei era de fapt o formă de represalii la declararea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo, recunoscută de unele state occidentale.

Cei doi analişti media au apreciat că Washington Post şi Le Monde au fost ziarele cele mai echilibrate în publicarea de ştiri şi comentarii despre conflictul ruso-georgian.
Varietatea şi dinamismul deosebit de mare al nuanţelor şi al aspectelor mediatizării occidentale a conflictului infirmă atât acuzaţiile de partizanat anti-rus, cât şi pe cele de victorie mediatică georgiană.

Chiar dacă, în primele zile ale războiului, Georgia (David cel mititel) a atras mai multă simpatie şi Rusia (uriaşul Goliath), mai multă antipatie pe plan internaţional, lucrurile au început apoi să se aşeze la locul lor. Cancelariile occidentale, deşi au încercat să ofere o imagine de fermitate şi principialitate, până la urmă au căzut la pace cu beligeranţii, astfel încât marile interese europene şi ruseşti să nu fie lezate.

Reacţia monolitică a Maicii Rusia

Chiar dacă guvernul de la Moscova a beneficiat şi el de serviciile unor firme de relaţii publice, precum Gplus din Bruxelles sau Ketchum din Washington, aşa cum a recunoscut chiar ministrul de Externe rus ,Serghei Lavrov, ruşii sunt încă nişte copii în comparaţie cu americanii în materie de utilizare a mass-media.

Cu toate acestea, media rusă a fost cvasi-unanimă în a susţine cu vehemenţă politica dură a Kremlinului împotriva Georgiei, demonizându-i pe georgieni, la un nivel comparabil doar cu cecenii.
În spaţiul fostei URSS, trimiterea la fascism reprezintă una dintre cele mai grave injurii, din pricina traumelor holocaustice lăsate de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Demonizările reciproce îndreptate cu precădere asupra liderilor au dovedit încrâncenarea ieşită din comun a acestui nou război propagandistic: Saakaşvili a fost portretizat drept un nou Hitler din Caucaz, în timp ce georgienii au afişat la Tbilisi un poster cu cei doi lideri ruşi, deghizaţi în „Adolf Putin” şi „Benito Medvedev”.

Tonul preşedintelui Medvedev a fost mult mai moderat şi retorica sa mult mai raţională decât cele ale omologului său georgian, chiar dacă amândoi, fiind jurişti, au făcut apel simultan la respectarea legilor internaţionale (desigur, fiecare în folosul ţării sale).

Ziarul Rossiiskaia Gazeta a avut tot timpul o linie ferm pro-rusă, criticând chiar guvernul pentru pasivitatea sa în războiul propagandistic şi acuzând mass-media occidentală de a fi portavocea belicoasei propagande georgiene (20 august 2008).

Dimpotrivă, ziarul de opoziţie Novaia Gazeta, deţinut de fostul preşedinte Gorbaciov şi omul de afaceri Lebedev, a avut o poziţie mult mai echilibrată, denunţând atât „crima“ georgiană, cât şi invazia rusă care ar duce la „palestinizarea Caucazului” (25 august 2008).

Pe de altă parte, analistul Evgheni Morozov semnala chiar în timpul conflictului, pe 13 august 2008, o nouă strategie a propagandei pe Internet a Kremlinului, care-i viza pe numeroşii bloggeri sau forumişti ruşi, din ce în ce mai activi în a-şi afirma opiniile şi a crea trenduri de opinie pe site-urile marilor ziare şi posturi de televiziune occidentale.

Morozov afirma că site-uri precum Inosmi.ru, deţinut de agenţia RIA Novosti, traducea în ruseşte şi posta selectiv articole şi comentarii din presa occidentală şi nord-americană de natură să-i înfurie cât mai tare pe ruşi împotriva unei mass-media ignorante, răuvoitoare, ostentativ anti-ruseşti şi tendenţios partizane, rezultând astfel un fel de „spălare de creiere ruseşti”, al cărei efect era, în final, susţinerea poziţiei Kremlinului.

Atunci când site-urile occidentale nu postau comentariile ruseşti cu caracter extremist sau incitator, ele erau acuzate de cenzură şi partizanat. Mai mult decât atât, mulţi bloggeri şi forumişti ruşi au ajuns să ceară socoteală Kremlinului de ce nu lua o poziţie mai fermă, fie şi doar în spaţiul virtual al Internetului, pentru a apăra onoarea Maicii Rusia.

În timp ce majoritatea covârşitoare a americanilor sau britanicilor ar fi incapabili să numească un post de televiziune, ziar, comentator, editorialist de la Moscova cu atitudini anti-occidentale, ruşii puteau identifica uşor pe cei răuvoitori şi ignoranţi, cu opinii anti-ruse.

În război prima victimă este adevărul. Restul e politică şi emoţie

În timpul conflictului militar din Georgia, s-au resimţit accentele unei polarizări şi uneori chiar radicalizări ale atitudinilor publice faţă de cele două tabere, în sensul unui sprijin făţiş acordat uneia dintre părţile aflate în conflict, deşi, chiar şi această atitudine partizană nu a fost constantă. Acest lucru a fost evident prin modul în care media internaţională s-a raportat la eveniment, la cele două extreme situându-se, desigur, presa şi instituţiile din Georgia şi Rusia. Media occidentală nu s-a dovedit a fi nici prea neutră, nici prea angajată, resimţindu-se totuşi un trend de simpatie faţă de georgieni şi de antipatie sau susceptibilitate faţă de perspectiva evenimentelor furnizată de Moscova. Federaţia Rusă, chiar dacă îşi normalizase relaţiile cu Beijingul şi chiar dacă a semnat un acord cu această mare putere, în criza georgiană singurele voci răspicate care s-au auzit în sprijinul necondiţionat al Rusiei (în timp ce restul lumii o blama mai voalat sau nu) au fost cele ale Siriei lui Bachar al-Assad, ale Venezuelei, prin discursul gălăgios şi deloc dezinteresat al lui Hugo Chavez, şi ale Belarusului, prin binecunoscuta atitudine pro-rusă a preşedintelui Alexandr Lukaşenko.