„Iata, in
aceasta noapte, in care caut duhul lui Grigore Vieru, in textele lui si in
necuprinsul impenetrabil din jurul nostru, trebuie sa mai notez o eroare care
devine coincidenta zapacitoare. Pe o alta carte a sa „Cat de frumoasa esti”, pe
care mi-a daruit-o, cam in aceeasi perioada (2002 – n.n.), fratiorul meu
viteaz, stapanit de cine stie ce intuitii si premonitii a scris urmatoarele:
„Lui Adrian –
mare indragostit si mare creator de poeme de dragoste – cu aceeasi veche
pretuire. Grigore. 19 ianuarie 2009”.
Atentie: 19
ianuarie 2009!
Sa se observe
ca data pe care considera Grigore Vieru ca trebuie sa o aseze in finalul
dedicatiei sale catre mine era – nu 2002, nu 2003 -, ci 19 ianurie 2009. Nu
m-am gandit atunci ca trebuie sa citesc atent si data. Dar ciudatenia acestei
greseli prevestitoare m-a speriat, in acest ianuarie, dandu-mi seama ca Vieru
si-a scris, de fapt, in acea dedicatie, data mortii lui viitoare, doar ca s-a
grabit cu o zi.
Nu pot sa
pricep de ce a facut el tocmai aceasta greseala. O greseala care i-a marginit
destinul. (...)
Pana intr-un
punct oricine are dreptul sa creada orice despre un poet, despre oricare poet.
Numai ca a fi contemporan cu Vieru si a-l amari, cu stiinta, a-l face sa
sufere, a-l dezgusta de viata, a-l teroriza si de dincolo, si de dincoace de
Prut nu inseamna vreun merit pentru autori. Cunosc ecuatia „nu se poate arta
fara suferinta”. Ceeace nu se traduce prin incurajarea schingiuitorilor. In
toti acesti ani, homunculii, fara substanta umana au indus in societatea
romaneasca, de dincoace si de dincolo de Prut, mizeria morala ca rai si
vinovati sunt cei care-i apara pe marii poeti, in timp ce demolatorii,
betonarii, asasinii creatorilor neamului sunt purtatori de noi estetici, de
incifrate mesaje benefice, sunt niste vidanjori (care nu stiu ca ar trebui sa
se vidanjeze, intai, pe ei insisi). (...)
De cand l-am
cunoscut si pana de curand, cand el a plecat in necunoscut, l-am privit pe
Grigore Vieru ca pe un mare poet, ca pe un mare, profund si subtil poet, ca pe
un autor modern, de opera caruia homunculii se vor izbi intotdeauna ca de o
exclamatie de marmura.
Vieru a fost
cel mai bun dintre noi. L-am iubit de cand i-am citit primele carti, tiparite,
intemnitate in litere chirilice, fireste, nu din vina lui, gasind in ele semnul
mult cautat al dorentei oamenilor luminati din Basarabia de-a ne regasi si de-a
ne uni, ca-n versul simplu si ireductibil „Mama, tu esti patria mea”.
Cand il citeam
pe Vieru in alfabet chitilic, parca revedeam romani ardeleni imbracati in
uniforma imperiului care-i tinea departe de tara.
Obsesia mamei,
pe de o parte cea de la Pererita, pe de alta parte cea de dincoace de Prut, a
facut pentru noi, cei care l-am citit pe poet, cat o armata de eliberare.
Trebuie sa-ti fie sufletul un trist si searbad desert (chiar daca multilingv) ca sa bagatelizezi, din dezhidratarea ta de care nimeni nu e vinovat, cartile, viata, si, acum, mormantul lui Vieru.
Din ce
perspectiva scriu eu toate acestea? Din convingerea ca, atunci cand
supravietuitorii „cumplitelor vremi de acmu” isi vor crea vizibilitatea
necesara catre valori, ei vor descoperi in Vieru pe unul dintre cei mai
valorosi, mai importanti si mai curati poeti ai limbii romane.”
Adrian
Paunescu
2-3 februarie
2009
(Sursa: „Grigore
Vieru. Cele mai frumoase poezii”, ed. Jurnalul, Bucuresti, 2009)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: