Nicolae Iorga
Şedinţa de la 13 septembrie 1913
II
Astfel am ajuns la 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreesc aşezat în părţile noastre. Totuşi, dacă e autentică ştirea şederii la Iaşi, pe la 1618, a rabinului, expert în cabală, Solomon ben Arayo, la care vine să înveţe şi un evreu candiot, Iosif Solomon del Medigo31, existenţa unui mic popas de evrei spanioli, în necontenită prefacere – căci acei cari-l compuneau făceau continuu drumul de la Constantinopol în Polonia, ca del Medigo însuşi – ar trebui să se admită. Între ei însă şi masele evreieşti de astăzi nu e nici o legătură.
În adevăr, nici o constatare de evreu în Moldova şi Ţara Românească nu se întâlneşte până în epoca lui Vasile Lupu, când răsboiul de desrobire economică al cazacilor poloni aruncă în Moldova pe unii dintre exploatatorii lor evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o un călător sirian din gura unuia din fugari, Iancăl. Ba încă, în istoria răscoalei lui Gaşpar Vodă Gratiani, la 1620, răscoală care imită pe a lui Aron în ce priveşte jertfirea creditorilor străini din Iaşi, se spune numai că turcii au fost tăiaţi.
Când, cu prilejul căsătoriei Ruxandei, fiica lui Vasile Vodă cu Timuş Hmilniţchi, fiul Hatmanului, cazacii, veniţi în Iaşi, dau cu ochii de duşmanii lor creditari, ei îi pun pe fugă: „Oastea căzăcească stă subt vii şi făcu multă pagubă ieşenilor, pentru care evreii se ascunseră, căci, pe cari-i prindeau, trebuiau să se răscumpere scump de dânşii”. „Pe evrei, scrie Pavel de Alep, „cazacii îi băgau în turnuri şi-i chinuiau acolo nopţi întregi, pentru ca să-i facă să spună averile lor; inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei şi copii”. De luptătorii care fugiră înaintea lui Timuş, în 1653, se zice că s-au luptat „jidoveşte”. Totuşi, medicul lui Vasile era un evreu, desigur din Turcia, Cohen, care-l servi până la moarte.
Sentimentele de repulsie faţă de evrei le împărtăşiau moldovenii, căci urmaşul lui Vasile, Gheorghe Ştefan, se blăstămă într-o scrisoare aşa: „să nu hiu creştin, să hiu jidov, şi de legea mea să hiu scăpat”. Pe vremea lui găsim pe orândarul din Popricani pe Jijia, Mosco Jidovul, care a luat de la proprietar, vistierul Iordachi Cantacuzino, şi dreptul de a „vîna heleşteul”, de a pescui.
Lipsesc până şi evreii împrumutători ai domniei, căci acum, mulţumită răscoalei din 1594, mulţumită rezultatelor lungului răsboi germano-turc şi mulţumită grelelor campanii în Asia ale sultanilor, ţerile noastre au domnii lungi, din cari profită toată lumea, şi Vasile Lupu poate plăti astfel şi datoriile Bisericii constantinopolitane; ba lipsesc şi evreii mijlocitori între provinciile turceşti şi Galiţia polonă, căci elementele orientale, turci, greci ca şi evrei, au dispărut mai cu totul, lăsând această ramură de câştig în mâna părţilor direct interesate, poloni şi moldoveni, cari strâng averi ca ale lui Balaban, lui Ursachi, a lui Duca Vodă însuşi şi agenţilor întrebuinţaţi de dânşii. În actul din Ucraina căzăcească, încredinţată de turci, la 1681, administraţiei lui Duca Vodă, care face înainte de toate un mare negoţ cu vite şi produse, act datat din Ţicanovca la Nistru, se întâlnesc greci, români, ruşi, dar nici un evreu, în acest mediu care putea fi mai prielnic activităţii acestei naţii.
În calitate de „orândari” – româneşte se zicea la cârciumari; vinărsari -, arendaşi la sate, având şi dreptul proprietăţii de a vinde, exclusiv, vinul şi horilca şi mai ales aceasta, o specialitate a lor din Polonia – apar evreii localnici în Moldova. Dar şi în aceea de cârciumari în oraşe, pe urma armenilor, se ivesc ei, în Iaşi, în 1663, prin porunca de a nu se băni de păhărniceasca cea mare (păharnicul, ca şi vodă, era la război) şi de „feciorii” ei „vinul armeanilor sau jidovilor”.
Alţii dădeau bani cu dobândă, ca iezuiţilor din Iaşi, la 167944”. Peste câţiva ani, vedem evrei – poate străini – pârând pe un ardelean la vornicul din Câmpulungul Moldovei. La celălalt hotar, de către Ţara Românească, în legătură cu vama şi cu contrabanda, pe acelaşi timp, un orândar, Lazor, al cărui fiu se chiamă Herşul, cumpără de la moşnenii din Stoieşti, pe pământul cărora se întemeiase de curând, ori, mai bine, se întinsese târgul Focşanilor, un „loc de dugheni”, care trecu apoi la nepoata lui de fiu, Ana, şi la soţul ei, Avram.
Trebue să se însemne şi aceea că, afară de Iaşi, poate de Botoşani şi de unităţi răzleţe, evrei nu mai erau prin oraşele Moldovei; nicăiri nu-i pomeneşte pe la 1650 călătorul italian Bandini, care notează cu îngrijire toate naţiile, nici cel sirian Paul de Alep. Era vremea când despre bârlădenii creştini se putea scrie că „se îndeletnicesc cu negoţul mai mult decât cu orice altă muncă”.
Încă şi mai scăzută e situaţia evreilor dincolo de Milcov. Nu-i găsim aicea nici ca orândari, nici ca vânzători de vin, nici ca împrumutători de bani. Un călător dinaintea vremii lui Matei Basarab, care vede, subt Leon Vodă, piaţa din Bucureşti, recunoaşte ca negustori de lucruri scumpe pe italieni, pe români, pe turci şi pe armeni, dar pe evrei nu.
Subt Brâncoveanu se privesc toţi evreii ca străini: „măcar să fie turcu, ver ovreaiu, au arbănaş, au oameni de ţară”, sau „ori fie turcu, au ovreaiu, au armean, au arbănaş, au grec, au sârbu, au ungurean”, în al treilea loc din aceeaşi condică de porunci: au ovreai, au moldovean, au ungurean”; apoi, în altele: veri neguţitori creştini, ver turci, ver armeani, ver papistaşi, ver neamţi, ver ovreai”, „au turcu, au armean, au jidov, au ţăran”.
Stăteau numai la Bucureşti şi la Focşani, cum se vede din condica de cheltuieli tipărită de Aricescu, şi răspundeau un bir fix, de străini, ca şi al armenilor, cari în acest principat nu erau aşezaţi, ci veniau din Turcia şi se întorceau acolo. În sfârşit, pe lângă Brâncoveanu, ca şi pe lângă Vasile Lupu, nu lipsia medicul evreu, Avram Jidovul. Se clădise o sinagogă într-un colţ din Bucureşti, dar ea fu distrusă din porunca lui Ştefan Vodă Cantacuzino, urmaşul lui Brâncoveanu. Ceea ce nu împiedecă pe Nicolae Mavrocordat de a ţinea ca medic pe evreul „maran” Fonseca, întrebuinţat, ca şi Cohen al lui Vasile Lupu, şi în negociaţii la Constantinopol. Evrei din Silistra veniau la Slănic să-şi rea sarea. La 1737 apare cel dintâi evreu din Ploieşti.
O sinagogă, cu un rabin permanent – o inscripţie de mormânt din 1678 ar pomeni pe Arie fiul lui Samuil – se află desigur şi în Iaşi, unde Neculce pomeneşte, la 1711, „mormintele jidovilor”, cimitirul evreesc, în marginea oraşului, deşi la Cantemir evreii vin tocmai în urma locuitorilor străini ai ţerii, înaintea ţiganilor numai.
Era, după mărturia aceluiaşi o „şcoală” de lemn, clădirea în piatră a sinagogilor fiind oprită după datină, şi aparţinea micului grup de birnici, de „sudbiti” supuşi ai domniei, cari plătiau însă un impozit mai greu decît cel obişnuit (gravius ordinario), pe când armenii, şi ei „sudbiti”, răspundeau aceeaşi sumă ca moldovenii. Autorul domnesc al Descrierii Moldovei spune lămurit că evreii nu erau deloc meşteri, ci negustori, de o anume categorie, pe care vom cunoaşte-o odată, şi cârciumari.
În adevăr, oraşele noastre erau pe atunci pline de breslele, bine organizate, ale meşterilor creştini, strânşi în jurul bisericilor de hram (astfel Sf. Paraschiva din Păcurarii Iaşilor era a croitorilor, Sf. Andrei a precupeţilor, Sf. Ilie din Botoşani a blănarilor, Precista din Galaţi a bogasierilor şi abagiilor, Sf. Vineri din Iaşi a pitarilor etc.).
Creditul îl aveau în mână mai mult turci, cari străbăteau şi prin sate şi „cumpărau” şi moşii pentru a-şi face câşle de vite, uneori şi chiproviceni, bulgari, vreo sută de familii în Ţara Românească. Turcii aveau, ca la Dorohoi, şi dugheni şi ţineau cafenele. Arendarea moşiilor nu se practică încă, şi, când va începe, după 1750-70, acei cari se împărtăşesc de acest câştig sunt greci, armeni din Galiţia ş.a.
Până la 1750, puţine cazuri de „vânzare cu anul” la evrei: în 1710 când Berheştii (Cernăuţi) sunt trecuţi de un anume Cerbul lui Ioan Paladi, în 174165, în 1744, când orânda Rărencii e vândută unui evreu din sat de mănăstirea Slatina. În acelaşi an, marele logofăt dă evreilor Iuţco Leiba, Israel pescuitul la Calafendeşti. Prin sate evreii nu apar ca orândari nici cât în veacul al XVIII-lea, odată găsim pe unul care, pe la 1700, cumpără miere de la boierii Moldovei.
Se spune că întemeietorul unei secte evreieşti mai aproape de creştinism, Iacob Iosif Frank, care predică în Polonia şi muri la Offenbach, s-ar fi născut la 1728 în ţerile noastre. Nici un izvor intern nu ştie de el sau de legea lui cea nouă. De pe atunci încă, o mare parte din evreii Moldovei nu erau turci, „frânci” de limba spaniolă, ci polonezi, a căror invazie, datorită şi deselor turburări de peste Nistru, se făcea tot mai puternică. Supuşi, „precum le iaste obiceiul lor de vac”, unei plăţi speciale pentru comunitate, „corupca” (pol. krupka), ei erau încasaţi – şi măcelarii sau „meserciii” şi ceilalţi – de haham şi de un agent special, cum vedem că se face „la otacile de la iarmaroc”, după porunca domniei, în 172768. Din Polonia era desigur acel „Cerbu Jidovul, feciorul ceauşului”, care, la 1736-7, făcea vodcă pentru domnie.
Din Raşcov, târg în mare parte locuit de români, pe malul polon al Nistrului, ei se strecoară mai des în centrele basarabene vecine, pentru a-şi exercita profesiunea obişnuită: vânzători de horilcă. Îi găsim în această calitate – certându-se pentru câştig şi datorii cu fraţii lor rămaşi acasă – în ţinutul Sorocei, deşi oraşul însuşi era locuit „mai ales de moldoveni, între cari se află puţini greci, evrei şi turci”. În părţile Lăpuşnei în acest timp, o evreică se judecă la tatari cu un coreligionar. Cei de la Căuşani, supuşi Hanului, aduc şi acestor musulmani băutura neprevăzută de Coran. Sunt învinuiţi şi de tovărăşie şi cu hoţii de la hotar.
Încă de prin anii 1740 ei se împărtăşesc şi din negoţul de vite, după armeni şi turci. Îi vedem cumpărând junci la bâlciurile din Suceava şi Siret. Niciodată însă această importantă ramură de negoţ nu ajunse în mâinile lor.
Dintre aceşti evrei pribegi, unii se furişează până departe: Marcu din Bârlad, care se leagă tovarăş cu omonimul din Iaşi şi cu Herş din Focşanii munteni pentru a aduce horilcă peste Milcov, face parte măcar din această stricătoare societate a horilcarilor, care-şi aveau la Bârlad şi strada, dughenile jidoveşti”, pomenite în 176779. Marfa celor ce se aşezau prin târguri se alcătuia din cele ce le trebuiau ţăranilor: tutun, bumbac tors, fier, orez, frânghii, dohot, aramă, ciubote, oale, sare. Câştigul de la vaduri îi făcu să le cumpere de la boieri şi răzeşi. Îi găsim la Soroca, Orhei, Mohilău, Chişinău, Lăpuşna, Vijniţa. Negustori români, ca Manoli din Botoşani, fac învoeală cu evrei din Sniatyn. Tot aşa aflăm şi pe Cerbul din Roman, care duce vin la Movilău fără a plăti cărăuşilor pentru daune şi Herşcu din Botoşani, unit cu Bercu din Movilău. Din raiaua Hotinului, Avram şi Burăh trec la Bacău, unde-şi fac case pe loc domnesc.
Căruţele lor încep să străbată ţara, uneori scutite de olac şi podvezi: negustorii cumpără grâu de la boieri, ei împrumută cu bani pe săteni, şi, după sistemul din veacul al XVI-lea, la munteni, îi prăpădesc cu dobânzile. Pe drum pier adesea de cazaci, de hoţi, ca în pădurile Dracşanilor şi Herţei. Cu sau fără voia boierului, răspunzându-i sau ba venitul, ei se aşează ici-colo şi prin sate, plătind birul cu ţăranii, unul face şi un puţ lângă cârciuma lui. În munte ei îşi aşează (un caz la 1765, al lui Isac Sora) căşării pentru fabricarea caşcavalului, dând în schimb pentru „brânză de oi şi de vaci”, nu numai bani, dar şi zahăr şi „colane de fir”, precum se face şi la munteni, unde evrei din Silistra, de multe ori cu bani româneşti, ai vreunui tovarăş boiernaş care-i „colăcise”, lucrau astfel caşcavale în munţii Buzăului până la 180092. Mai târziu, ei sunt întrebuinţaţi şi ca spioni în Polonia.
În legătură cu hahamii din Cracovia şi Dubăsari, ar fi fost cei din satul Oniţcani, pe cari sătenii îi pârâră că au săvârşit (1726) în dauna unui copil omorul ritual – vestită afacere, care fu întrebuinţată de unii boieri şi de domn pentru stoarceri de bani şi aduse intervenţia Porţii, solicitată de evreii „moldoveni”, cari pretindeau, fără dreptate, că li s-au stricat sinagogele şi li s-au ars cărţile.
Aceia dintre dânşii cari nu aduc cu ei experienţa comerţului de spirtoase, a precupeţiei şi cametei, sunt prea puţini: astfel Avram, neguţitor striin, din Ţara Leşească, de marfă scumpă, care e bine primit de domnie, „poftind domnie me a veni şi alţi oricâţi de mulţi neguţitori ca aceşti, să se afle la ţara aceasta de acest fel de oameni”. Astfel David Argintarul, pe care tot aşa îl pofteşte cârmuirea, „poftind domnie me a veni şi a afla la oraşul acesta oricâţi de mulţi oamini meşteri cu bun meşteşug” – deşi chiar tipsierii, fabricanţi de tipsii, ţin acasă de vânzare şi câte „un poloboc, două de băutură”. Aşa poate şi „ţămbelanul”, muzicantul cu ţimbală, la Iaşi, tot în 174199.
Deosebite de aceşti noi veniţi era cele câteva familii de evrei aşezate în Iaşi şi Botoşani, dintre care unii se botezară, ca Solomon Botez, care fu şătrar şi vornic de Câmpulung, ca Ion şi Nicolae Botezatul din 1735-6, ca Smaranda care iea pe paicul Stati Grecul. Ieşenii făceau şi ei cârciumărit, închiriind pivniţe şi hrube, ca acela care-şi vindea, la 1741, vinul pe Podul Hagioaii, „unde se vinde peştele cel proaspăt”. Găsim doar o dată un cuiumgiu şi un proprietar de velniţă de rachiu. Nu lipseşte câte un negustor de miere. Plătiau şi ei corupca”, „pentru folosul şi ajutorul şi chiverniseala breslii, a tuturor, pe obiceaiul lor”, după „zapis”, şi ea se ridică de baş-staroste, de starostele al doilea – se ceru, la octomvrie 1741, să se revie la datina unui singur starote – de „căpitani”, de haham şi de „peveţul şi credinciosul breslii jidoveşti”, ca şi de „bătrănii jidovilor”. Aveau situaţia unei bresle, după datina turcească introdusă de fanarioţi, şi staroştii erau puşi „pă obiceaiul cel vechi, pentru slujba Mării Sale lui Vodă şi a ţărăi”, pentru legăturile fiscale cu cârmuirea.
Alături de nume vechi ebraice, găsim şi altele pe româneşte: Cerbul, Novac, Craful (Croitorul). Comunitatea se împrospăta necontenit şi ea cu pribegi, căcii în plîngerea menţionată găsim un evreu de la Hotin şi altul de la Soroca; între inscripţiile înmormântale e a unui învăţat venit din Poloţe. O întindere a ei era îngreuiată şi de măsurile pe cari, încă de la 1731, le luase domnia în folosul „neguţătorilor celor de loc”, contra „neguţitorilor streini, cari vin aice dintr-alte părţi de loc cu marfă de tot feliul”.
Aşezământul din 1741 al lui Constantin Vodă Mavrocordat hotărî în acelaşi timp ca de acum înainte „copii slugi au fete slujnice de vârstă până la 30 de ani la jidovi să nu se mai afle slujind”.
Se opria, în acelaşi interes al moralităţii, şi vânzarea băuturilor „de femei cârciumăriţe, precum moldovence, aşa şi jidoavce”, „de vreme că s-au cunoscut că pricinuiesc multe lucruri fără de cale, fiind într-adins femei şi fete tinere”.
Breslele locale nu puteau vinde produsele evreilor, cum nici pe ale armenilor.
Noii veniţi erau adesea „oameni gâlcevitori între mahalagii”, cum se plâng preoţii de la Sf. Nicolae, cari cer să se înlăture pentru aceasta Mindilă (Mendel), chiriaşul lor.
Nici între dânşii nu era o solidaritate adevărată; nebunind, la 1776, Zalmăn Caşcaval din Iaşi, ai lui cerînd îndată a i se vinde casa din Muntenimea-de-Mijloc, pentru a-şi răstoarce banii daţi pentru despăgubirea celor răniţi de el.
Comunitatea cealaltă, şi ea hrănită cu câte un evreu din „Ţara Leşească care s-au aşezat în Botoşeni”, se pomeneşte în 1723 întâiaşi dată, ea fiind alcătuită din prea puţini membri, aşa încât se întâmplă că vreun act domnesc, ca acel din 1757, nici nu pomeneşte pe evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului.
Ei erau în rândul întâi orândari, luând case şi de la călugării Mănăstiri-Doamnei. Având casele lor, plătesc, fac „mâzdă” pentru a se muta Târgul-Făinii în sus, unde le venia lor la socoteală, ceea ce aduce intervenţii ale domniei.
Documentele contemporane îi arată plini de toate păcatele: trec cai de furat tovarăşilor din Iaşi, „iese mufluzi”, cumpără mărturii, fac „iscălituri viclene” şi, „ca să poată jura la şcoală înaintea hahamului”, „ieau condeiul cu cerneală şi-l poartă peste acea iscălitură”, îşi siluesc fetele etc.
Guvernului i se plângeau de cislaşii lor şi pretextau că sunt oameni săraci.
Afară de aceasta, câte un evreu apare la Suceava, ca orândar pe locul Mitropoliei, şi alţii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siret, la Galaţi şi, cum am spus, la Bârlad, apoi la Roman, unde la 1741 nu se ştia decât de „moldoveni şi armeni”, la Târgu-Frumos, unde în 1755 se pomenesc „ două crâcime şi orândă jidovească, ce sunt acolo în târg. Să adăugem pe evreii turceşti din Chilia şi Cetatea Albă. La Neamţ, câţiva evrei se aşezară unul lângă altul pe pământurile mănăstirii între 1764 şi 1766. Erau să aibă locul de casă cu drept de moştenire – „iar eu să nu vândzu casa nimănui, numai eu să trăiesc într-însa şi după mine copiii mei” – plătind pe an două ocă de ceară sau zece orţi egumenului.
Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.
Nici între dânşii nu era o solidaritate adevărată; nebunind, la 1776, Zalmăn Caşcaval din Iaşi, ai lui cerînd îndată a i se vinde casa din Muntenimea-de-Mijloc, pentru a-şi răstoarce banii daţi pentru despăgubirea celor răniţi de el.
Comunitatea cealaltă, şi ea hrănită cu câte un evreu din „Ţara Leşească care s-au aşezat în Botoşeni”, se pomeneşte în 1723 întâiaşi dată, ea fiind alcătuită din prea puţini membri, aşa încât se întâmplă că vreun act domnesc, ca acel din 1757, nici nu pomeneşte pe evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului.
Ei erau în rândul întâi orândari, luând case şi de la călugării Mănăstiri-Doamnei. Având casele lor, plătesc, fac „mâzdă” pentru a se muta Târgul-Făinii în sus, unde le venia lor la socoteală, ceea ce aduce intervenţii ale domniei.
Documentele contemporane îi arată plini de toate păcatele: trec cai de furat tovarăşilor din Iaşi, „iese mufluzi”, cumpără mărturii, fac „iscălituri viclene” şi, „ca să poată jura la şcoală înaintea hahamului”, „ieau condeiul cu cerneală şi-l poartă peste acea iscălitură”, îşi siluesc fetele etc.
Guvernului i se plângeau de cislaşii lor şi pretextau că sunt oameni săraci.
Afară de aceasta, câte un evreu apare la Suceava, ca orândar pe locul Mitropoliei, şi alţii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siret, la Galaţi şi, cum am spus, la Bârlad, apoi la Roman, unde la 1741 nu se ştia decât de „moldoveni şi armeni”, la Târgu-Frumos, unde în 1755 se pomenesc „ două crâcime şi orândă jidovească, ce sunt acolo în târg. Să adăugem pe evreii turceşti din Chilia şi Cetatea Albă. La Neamţ, câţiva evrei se aşezară unul lângă altul pe pământurile mănăstirii între 1764 şi 1766. Erau să aibă locul de casă cu drept de moştenire – „iar eu să nu vândzu casa nimănui, numai eu să trăiesc într-însa şi după mine copiii mei” – plătind pe an două ocă de ceară sau zece orţi egumenului.
Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.
Sursa: ioncoja.ro via mazarini.wordpress.com
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: