Jocuri de copii

17 mai 2011


Copiii, cu candoarea şi lipsa lor de complexe, nu ştiu să ţină cont de deciziile mai-marilor zilei, când e vorba de politică. În zilele de Paşti din acest an, am auzit în satul în care m-am născut, pe un câmp de la o geană de pădure, unde copiii s-au adunat mulţi, aceleaşi jocuri ca şi cele din anii copilăriilor noastre, completate de alte amuzamente mai noi.

Chiar dacă graniţa fusese pusă pe Prut de două sute de ani, iar după război Stalin ne furase Marea şi Dunărea, ca să le dăruiască Ucrainei, jocurile noastre de copii mai păstrau Ţara întreagă!

Noi recitam:
Soare, soare, frăţioare,
Ieşi din mare.
..”

Nu ştiam că „eliberatorii” de după 1940 ne văduviseră de Marea cea Neagră. Dar şi de Dunăre.
Şi ne „descântam” astfel melcii pe care-i găseam prin tufişuri:

Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne boureşti
Şi te du la Dunăre,
Şi bea apă tulbure
...”

În alte jocuri mai ziceam:
„– Un’ te duci?!
– La Tecuci.
– Ce să faci?
– Cozonaci.
– Cui să-i dai?
– Lui Mihai
...”

Sau:
Azi e luni şi mâine-i marţi,
Vine popa din Galaţi
...”

Ori (un proverb folosit de părinţi, când făceam câte-un lucru de mântuială):
Ăsta-i meşter din Hârlău:
Strică bun şi face rău
...”

Jocurile noastre de copii nu ţineau cont de realităţile politice, şi noi ieşeam pe scena şcolii ca să recităm:
La Suceava, pe cetate,
Focul arde, vântul bate, măi, măi
!”,

poezie auzită de la fraţii sau verişorii noştri mai mari, care o învăţaseră şi ei, la rândul lor, de la cei mai mari ca dânşii.

Abia la şcoală, găseam pe hartă Tecuciul, Galaţiul, Hârlăul, Suceava, iar învăţătorii noştri nu prea ştiau cum să ne explice de ce aceste localităţi se aflau în altă ţară.

În anumite zile cântam şi noi cu părinţii noştri cântecele lor triste:
Cine nu-i mâncat de rele
Nu ştie-a cânta de jele,
Când mă uit printre nuiele
Peste Prut la nemurele
...”

Evident, nuielele reprezentau o graniţă pe care moldovenii din celălalt secol o văzuseră ca pe un gard, împletit din nuiele şi din „jele”.

Tot cu părinţii îngânam şi noi, la petrecerile lor şi ale noastre, cântecul „Trandafir de la Moldova”, cu
Trandafir de la Bacău,
Vino să te iubesc eu
...” etc.,
doar că, atunci când îl aduceam cu noi pe scena şcolii, ni se cerea, nu ştiam de ce, să-l cântăm un pic modificat:
Trandafir de la Orhei,
Vino să te iubesc eu
...”,
cântec a cărui rimă rămăsese peste Prut.

Prin jocurile lor copiii Basarabiei reconstituiau (şi mai reconstituie şi azi) Ţara întreagă, ei făceau legături, întindeau punţi imaginare, redescopereau oraşe ale patriei lor străvechi, învăţau istorie şi geografie, neglijând „jocurile” celor mari şi făcând abstracţie de frontierele pe care aceştia din urmă le aşezaseră între copiii unei părţi de ţară şi copiii altei părţi de ţară. Iar pentru aceste zbânţuri nimeni nu îndrăznea să le pună „note” mici la purtare.

În jocurile copiilor Basarabiei, pe care aceştia le transmit de sute de ani ca pe o ştafetă, de la o generaţie de copii la alta, ca şi în cancelariile lui Dumnezeu, hărţile sunt cele vechi.

Şi – cele mai adevărate.

Nicolae Dabija
Literatura si Arta, Nr. 18, 5 mai 2011

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: