Dacă nu era 7 aprilie, ce ar fi fost azi?

Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, alta era astăzi lumea. Dacă nu ar fi fost protestele de acum doi ani de zile, probabil că altfel ar fi arătat Republica Moldova în 2011. Pe de altă parte, dacă puterea comunistă nu ar fi provocat, prin politica sa antinaţională, evenimentele de la 7 aprilie 2009, Voronin nu ar fi fost Voronin, iar comuniştii nu ar fi fost comunişti.

Dacă Vladimir Voronin…

Dacă Vladimir Voronin ar avea bun-simţ, nu ar ieşi din banca lui şi nu s-ar băga astăzi să discute pe tema evenimentelor din 7 aprilie 2009. Nu s-ar încumeta să dea vina pentru devastarea sediilor Parlamentului şi Preşedinţiei pe tinerii manifestanţi.

Asta pentru că revolta populară de acum doi ani îl descalifică, indiferent de rezultatele viitoarei anchete. Un preşedinte care, după o guvernare de opt ani de zile, se trezeşte cu mii de protestatari care îi cer capul este în cel mai bun caz un nătăfleţ. În cel mai rău, însă, este un infam.

Unde mai pui că lui Voronin îi este dat să intre în istorie cu reputaţia unui tiran exotic împotriva căruia a fost săvârşită prima revoluţie Twitter. Numele său va fi mereu asociat cu maltratarea bestială şi judecarea abuzivă în secţiile de poliţie a sute de tineri.

Dacă Vlad Filat…

Dacă Vlad Filat ar fi mai prudent, nu ar discuta discret cu Voronin, pentru că liderul comunist întotdeauna va profita de ocazie ca să-l sugrume prin îmbrăţişare. Va folosi întâlnirile lor pentru a-l compromite.

Şi dacă premierul ar fi mai atent la ceea ce spune, nu ar declara că pleacă în regiunea rebelă „ca acasă”. Înţeleg că-i un joc de cuvinte menit să spulbere efectele îndoielnice ale invitaţiei lui Igor Smirnov de a întreprinde „o vizită oficială” la Tiraspol.

Şeful guvernului de la Chişinău vrea ca şi lupul să fie sătul, şi oaia întreagă. Cu alte cuvinte, el îşi doreşte să ajungă în Transnistria fără să accepte statutul de „vizită oficială” pe care Tiraspolul îl impune pentru a demonstra că-i „un stat independent”.

Numai că sună fals. Chiar dacă zona răsăriteană a republicii aparţine Chişinăului de jure, iar unii dintre noi ne-am născut sau avem rude acolo, nu mai suntem demult „acasă” în stânga Nistrului. Din contra. Sunt puţine locuri în lume unde ne-am simţi mai „străini” decât în Transnistria.

Problemele complicate, precum invitaţia lui Igor Smirnov pentru Vlad Filat, au de foarte multe ori răspunsuri simple, pe înţelesul tuturor, dar greşite. Suficienţa în abordarea chestiunii transnistrene este extrem de riscantă şi poate avea efecte imprevizibile.

Dacă Mihai Ghimpu…

Dacă Mihai Ghimpu şi-ar calcula mai bine paşii politici, nu l-ar lua gura pe dinainte. Nu ar da senzaţia că trăieşte din impuls. Nu ar spune, de exemplu, că semnează un tratat internaţional, deşi crede că acesta-i anticonstituţional. Că promulgă o lege, pe care cineva i-ar fi strecurat-o pe sub mânecă, iar el habar n-are.

Alegătorilor noştri, ce-i drept, în mare parte ar putea să le fie pe plac un om politic simplu, dintr-o bucată, precum Mihai Ghimpu. Dar numai în cazul în care ei simt că se pot baza pe el. Cetăţenii însă nu au cum să se încreadă într-un conducător căruia subalternii îi trag clapa fără ca el să-şi dea seama.

Astfel de gafe ar putea să-l coste scump pe liderul PL, dar şi pe partidul condus de el. Ca şi, de altfel, tentaţiile sale de a da vina pentru insuccese pe toată lumea: pe comunişti, pe partenerii de alianţă, pe alegători, pe mass-media etc. Est orb politicianul care vede paiul din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul său.

Dacă Igor Dodon…

Dacă Igor Dodon ar fi fost mai educat, şi-ar da seama că, prin moldovenismul său vulgar, coboară la condiţia unui barbar ordinar. Afirmând că moldovenii nu ar fi români, se comportă ca un aborigen inconştient care, în disperare de cauză, otrăveşte fântânile şi dă foc recoltei. Numai că nu celei agricole, ci celei spirituale. Îşi sabotează singura moşie pe care poate creşte neamul său.

O naţiune nu-i un trib. Ea nu stă doar în instincte, obiceiuri şi folclor, ci reprezentă un elevat produs cultural. Aşa cum naţiunea rusă s-a afirmat pe umerii lui Puşkin, Lermontov, Cehov, Tolstoi sau Dostoevski, a noastră se reazemă pe Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Eliade, Nicolae Iorga etc.

În tentativa sa politicianistă de a-i desprinde pe moldoveni de restul naţiunii, el îi separă de patrimoniul lor cultural, de înaintaşii cei mai importanţi care au gândit, au simţit şi au creat româneşte. În afara lor, nu-i nimic, rămân doar codrii şi terenurile nedefrişate. Dodon doreşte astfel să-şi lase conaţionalii singuri în pădurea preistorică. Să-i întoarcă în epoca primitivă.

Dacă la mijloc e doar o manevră electorală, aceasta e mai stupidă decât cizma „soldatului sovietic eliberator”. Discursul românofob al lui Igor Dodon este lamentabil şi se va întoarce ca un bumerang împotriva sa. În scrutinul de la vară, ar putea să nu dea doi bani pe el nu numai alegătorii care vorbesc limba lui Eminescu, ci şi cei care se exprimă în limba lui Puşkin. Cine, de bună seamă, are nevoie de un renegat care s-a dezis de propria-i cultură, iar alta străină în loc încă nu şi-a achiziţionat?

Pe de altă parte, dacă nu era Vladimir Voronin, nu ar fi fost astăzi nici Igor Dodon. Şi nici Marian Lupu nu ar fi trebuit să se retragă din PCRM pentru că nici nu ar fi ajuns acolo. Şi nici de AIE, cu toate animozităţile din sânul ei, nu ar fi fost nevoie. Alta era astăzi Republica Moldova. Dar era oare?

P.S. Dacă ceva merge prost, probabil că arată bine. Şi viceversa. Dacă subsemnatul nu publica acest articol, cu siguranţă că nu-şi aprindea paie-n cap.

Petru Bogatu

sursa: bogatu.voceabasarabiei.net