Cum i-a ponegrit poetul rus Alexandr Pușkin pe românii basarabeni

Demitizarea zeilor

Dînd glas pustietăţii?..

Adeseori trecînd pe Aleea clasicilor literaturii române din centrul Chişinăului, în capătul căreia stă cocoţat bustul lui Alexandr Puşkin, citeasc versurile cioplite pe postament ce-i aparţin:

„ Cu lira nordică, dînd glas pustietăţii

Am poposit aci…”

Mă uimeşte cuvîntul „pustietăţii” şi mă întreb: oare atunci, în acea perioadă, cînd Alexandr Puşkin fusese exilat în Basarabia (1820), moldovenii nu aveau tradiţiile, obiceiurile, folclorul care-l au acum? Oare marele poet rus a văzut numai locuri pustii şi n-a putut să-l impresioneze nimic? De ce Basarabia, în viziunea lui era un loc pustiu?

Acest frămînt a sporit şi mai mult cînd, nimerindu-mi în mîini un volum de Alexandr Puşkin, am citit o scrisoare de a Domniei sale, din 1830, scrisă deja după plecarea lui din Basarabia. El îi comunica amicului său din Chişinău N.S.Alexeev că aflarea lui pe meleagurile noastre în exil, nu i-a lăsat nici o impresie deosebită.

„ Prebîvanie moio v Bessarabii do sele ne ostavilo nicakih sledov – ni poeticeskih, ni prozaiceskih”.

( Aflarea mea în Basarabia nici pînă în ziua de azi nu mi-a lăsat vreo amprentă cît de cît, nici poetică, nici prozaică”)

În prefaţa ediţiei complete a lui Alexand Puşkin din 1887 ( în redacţia lui P.A.Efremov), am aflat preocupările şi pasiunile ce le-a avut tînărul surghiunit în Basarabia.

„ Vino, cartocinaia igra, volokitstvo za koketlivîh i vesima ustupcivîmi moldovankami, greceankami, italiankami, evreikami i ţigankami; zadornîie stocnovenia s şulerami i breterami… nakoneţ – dve duăli, blagopolucino, vprocem, oconcivşiesea – takovî bîli proiavlenia razmaşistoi naturî molodogo izgnannika…”

( Vinul, jocul de cărţi, turbulenţa după cochetele şi uşuraticele fete moldovence, grecoaice, italience, evreice şi ţigance: confruntările zvăpăiate cu potlogarii, coţcarii… în sfîrşit – două duieluri, care s-au terminat cu bine, acestea erau manifestările tînărului şi aprigului surghiunit).

Deci, reiese, că poetul ducea o viaţă destul de interesantă în felul său pe acest loc „pustiu”. Puşkinistul Boris Trubeţkoi, în monografia sa „Puşkin în Moldova”, reeditată la Chişinău tocmai de 7 ori, la pagina 180 menţionează:

„ În persoana lui Puşkin, care a întruchipat în sine geniul poeziei ruse, pentru prima oară au început a se contura relaţiile culturale şi literare dintre poporul rus şi cel moldovenesc.”

Adică această personalitate, a deschis pentru prima dată porţile culturii ruse la noi în Basarabia!?. Una ne spune savantul, nominalizat mai sus,dar alta găsim într-o scrisoare adresată de către Alexandr Puşkin amicului său de la Chişinău în anii de surghiun:

„ Zdesi u nas moldovanno i toşno, ah Boje moi…”

( Aici la noi e moldovenime şi greaţă, Dumnezeul meu…!) ( vezi volumul 7 al operelor puşkiniste, în redacţia lui A.S.Suvorin, S-Petersburg, 1903, pagina,47).

Aş dori să-i întreb pe puşkinişti, cum înţeleg dumnealor cuvîntul „ moldovanno” ( moldovenime)? Cuvîntul „toşno” ( greaţă), însă, nu exprimă nici un dubiu, nu-i aşa?

Acelaşi ”respect” al poetului faţă de poporul român basarabean, în mijlocul căruia se afla, îl desprinde-m şi dintr-un catren din romanul în versuri „Evghenii Oneghin”:

„Dalece severnoi stoliţî

Zabîl ia vecinîi vaş tuman

I volinîi glas moiei ţevniţî

Trevojit sonnîh moldovan”.

În traducere română înseamnă:

Eu v-am uitat cu nordu-n ceaţă

Stoliţa, dragi concetăţeni

Ca să-i trezesc în dimineaţă

Pe somnoroşii moldoveni.

Boris Trubeţkoi, în monografia sa, afirmă că la acele vremi, cînd Puşkin i-a numit pe moldoveni „somnoroşi”, i-a avut în vedere pe boieri, deşi savantul nu aduce nici un argument convingător în această privinţă. Şi dacă alte argumente convingătoare nu există, atunci, haideţi să ne punem întrebarea: ce a vrut să demonstreze marele poet naţional al ruşilor, mai turnînd, ca din gavanos, următoarele strofe:

Sredi neistovîh ţîganok

Ia, kak Orfei sredi vakhanok.

V crugu koketok moldovanok,

Pojalui, bog sredi bolvanok.

Zato mej grustnîh moldovan

Ne lani v ovraghe livinom.

Vernee, lev mej obezian.

Ia – koni arabskii Alimadan

V smirennom tabune oslinnom.

În limba română:

Printre-ale ţigănimii mutre

Eu sunt Orfeu ca printre cutre.

Eu printre moldovence proaste

Sunt Zeu al vechilor năpaste.

Iar printre moldoveni sunt eu

Nu căprioară, dar un leu.

Mai bine zis, printre maimuţe

Sunt leu şi cal de Almadan,

Tu al măgarilor tăpşan.

În aceeaşi monografie, B.Trubeţkoi încearcă să ne convingă că poetul a manifestat un viu interes faţă de viaţa social-politică a românilor basarabeni (moldovenilor) ( paj.7 şi 180).

Părerea mea, însă, e că poetul a avut atitudine aproape de ostilitate şi plină de aroganţă. Precum este stabilit, Alexandr Puşkin venise la numai 8 ani după cotropirea Basarabiei de către Imperiul Rus. Nu odată m-am întrebat: care, totuşi, a fost poziţia lui Alexandr Puşkin – a unui om progresist al Rusiei – faţă de răpirea teriroriului dintre Nistru şi Prut la 1812? Citez fraza ce aparţine marelui poet:

„Dunărea trebuie să devină reala frontieră dintre Rusia şi Turcia. De ce Ecaterina nu a realizat acest plan important la începutul revoluţiei franceze, cînd Europa nu avea timp să acorde atenţie la întăririle noastre militare, iar Turcia extenuată nu putea să ne opună nici o rezistenţă? Acest lucru ne-ar fi scutit pe viitor de griji suplimentare.”

Ziaristul Serghei Fomin, în articolul „ Şi totuşi regele e gol!”, apărut în revista „Kodrî” de la Chişinău, în numărul 6, paj.151 din 1989, reproducînd acest pasaj puşkinist de mai sus,regretă pe bună dreptate că poetul, nu ne ştia bine nici istoria,nici geografia, nici necazurile acestui pătimit pămînt al Basarabiei. În altă carte „ Jizni Puşkina, rasscazannaia im samim i ego sovremennikami” ( Viaţa lui Puşkin povestită de el şi contemporanii lui) editată la Moscova în 1987, la paj.428, citim o altă referinţă a marelui poet din acele vremi, la tema menţionată:

„ E o chestie importantă: ce are de făcut Rusia: vom cuceri noi Moldova şi Valahia sub pretextul mijlocitorilor pacifişti, vom trece Dunărea în calitate de aliaţi şi duşmani ai duşmanilor lor?”

De aici rezultă şi mai pregnant ambiţiile imperiale ale tînărului poet, desconsiderarea şi ignorarea românilor basarabeni, care nimerise de sub jugul turcesc sub jugur rusesc. Domnia sa se credea, probabil, că în surghiunul din Basarabia, se află de fapt în Rusia, deoarece versurile următoare ne demonstrează că Prutul, în viziunea sa, era frontiera dintotdeauna a pămînturilor aflate în posesiunea ruşilor:

„ V stepeah zelennîh Budjaka,

Gde Prut, zavetnaia reka,

Obhodit russkie vladenia.”

Peste-al Bugeacului întins

Pe unde Prutu-şi face cale,

Ocrotind moşii ruseşti natale…

Exprimîndu-şi în opera sa atitudinea faţă de poporul nostru, Alexandr Puşkin se referea adesea la boerii moldoveni. Avea el ce avea cu dînşii. Precum se ştie, în acea perioadă, la Chişinău, trăiau în afară de băştinaşi, şi alte naţionalităţi. Poetul, însă, nu se ştie de ce, se împiedică cel mai mult de moldoveni.

Odată, Alexand Puşkin şi-a permis s-o insulte în public pe soţia boerului Tudor Balş. Soţul acesteia i-a făcut observaţie, chemîndu-l la respect, dar Alexandr Puşkin i-a replicat… cu pumnii. L-a bătut zdravăn, încîr gubernatorul Basarabiei generalul Inzov, ocrotitorul său, a fost nevoit în semn de pedeapsă să-i aplice arest la domiciliu. Acest lucru îl confirmă însuşi poetul. În volumul 5 al operelor sale, apărute în redacţia lui Brokhauz-Efron ( S-Petersburg, 1911, pag. 529), găsim următoarele cuvinte:

„ Bătrînelul Inzov mă închidea sub arest la domiciliu, de fiecare dată cînd se întîmpla să-l bocănesc pe vreun boer moldovean.”

Cazul respectiv i-a servit drept sursă de inspiraţie, fiind redat şi în versuri:

„.. iasskii pan

Izvestnîi nam bolvan…

Pobit nemnojko mnoiu…”

Panul ieşean

Cunoscut bădăran

De mine fost-a bocănit.

Dar poate atitudinea poetului a fost alta faţă de reprezentantele sexului frumos? În ediţia operelor complete din 1887, în redacţia lui P.A.Efremov ( pag.388) citim următoarele:

„Tî nakazana segodnea

I tebea pronzil Amur

O, ciuvstvitelinaia svodnea,

O , krasa moldavskih dur!..”

Traducerea în română înseamnă:

Amur te-a pedepsit acum

Cu ale lui săgeţi-duium.

O, tu gingaşă Vroscenă,

Frumoasa proastelor molvade…

Dar poate că pe poet l-au inspirat locurile „pustii”, care erau atunci virgine, fără poluări şi pesticide? Cum apărea oraşul Chişinău în viziunea poetului? Punem atare întrebări, ştiind că Alexandr Puşkin a locuit timp de trei ani în acest oraş. Aici i se înalţă azi monumente, aici avem o casă-muzeu, biblioteci, liceu, ce-a mai frumoasă stradă din centrul urbei ce-i poartă numele… Iată ce referire găsim în opera dumisale:

„ Prokleatîi gorod Chişinev!

Tebea braniti iazîk ustanet,

Kogda-nibudi na greşnii krov

Tvoih zapacikannîh domov

Nebesnîi grom, konecino greanet…”

În româneşte:

Blestemat Chişinău,

Am obosit să-ţi zic de rău.

Cîndva pe-acoperişul tău,

Peste-ale tale case slute

Va bubui un tunet greu!

Fireşte, nu i-a prea convenit poetului oraşul provincial de atunci şi el l-a imortalizat în aceste culori sumbre. Şi totuşi, am căutat insistent în oera sa măcar un cuvînt de bine despre românii basarabeni, dar zadarnic. Dimpotrivă. Am găsit în versurile lui multă desconsiderare; robia şi biciul e totul ce mai puteau meritat popoarele asuprite de Imperiul rus.

Mai paşteţi, paşnice popoare

De ce a turmei libertate,

Dacă nici knutul nu o doare?

Să fie tunsă, sfîşiată

Şi moştenirea fie-i toată

Doar bici şi jug, şi clopoţei…

După perioada de aflare în surghiun, la 1823, Alexandr Puşkin părăseşte Basarabia şi pleacă la Odesa. Am crezut că nu va mai reveni în epitetele sale: „somnoroşi”, „proşti”, deoarece, precum mărturiseşte Domnia sa unui prieten „… eu am părăsit Moldova mea şi m-am ivit în Europa”. Însă, oricît ar fi de straniu, chiar şi din Odesa ( din Europa, adică) el continuă să-i prezinte pe moldoveni în aceleaşi culori:

„Iazîk Italii zlatoi

Zvucit po uliţe veseoloi,

Gde hodit gordîi slaveanin,

Franţuz, ispaneţ, armeanin,

I grek, i moldovan teajiolîi…”

În româneşte:

Dulce grai italian

Răsună-n străzi şi pe maidan

Pe unde-şi are pasul grav

Franţuz şi spaniol şi slav,

Şi grec, şi armean, şi moldovean bolnav…

A spus poetul şi… a plecat. A plecat, ca ilustrul nostru clasic Vasile Alecsandri, pe bună dreptate să-i răspundă cu următoarele versuri, recunoştinţă la atitudinea rusului, faţă de poporul nostru:

Fiind mai negru ca ţiganii

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii,

Tu, cel primit cu dor de sus

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pîine şi de sare,

Cu vin din beciul nostru mare

Te-am ospătat. Iar tu în zori

Rîzînd, te-ai scîrnăvit în flori.

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat de dragul lelii.

Ei, vezi atunci? Pun mîna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

(din ziarul chişinăuian „Ţara”, din 21 mai 1991)

Desigur, că o să-mi replicaţi şi veţi zice: Poetul s-a aflat în Basarabia în exil. Era supărat pe propria-i soartă şi nu l-a obligat nimeni să ne studieze, să ne înţeleagă destinul, necazurile. Este un adevăr. Dar cine i-a permis să ne ponegrească, să ne insulte în opera sa pe care ruşii an de an o reeditează şi o popularizează nu numai la ei în ţară, ci pe toate merifdianele globului. Aceste injurii dăinuie în opera sa. Iar noi, puşkinizăm în continuare localităţile din Republica Moldova. În toate oraşele şi orăşelile avem străzi ce-i poartă numele. În satul Dolna – muzeu şi monument. La Chişinău – casă-muzeu şi trei monumente ş.a.m.d. Iar în centrul Aleii clasicilor literaturii române de la Chişinău, aidoma unui feldfebel ( fruntaş), ca reprezentantul „fratelui mai mare” stă monumentul lui. Deşi, din istorie este cunoscut că acest monument, a fost înălţat în altă parte din parcul respectiv. Prin anii 60 al secolului trecut, cînd s-a construit Aleea clasicilor,comuniştii l-au strămutat, ca să simbolizeze „influienţa marii culturi ruse, prin persoana lui A.Puşkin” asupra literaturii române. l-au amplasat comuniştii, în perioada sovietică. Monumentul propriu zis ) autorul Opekuşin) a fost inaugurat la Chişinău în anul 1887 şi se afgla într-un colţ al parcului, mai aproape de veceul public. În acel loc istoric ar fi bine să fie reamplasat. Sunt convins că ar fi ceva firesc. Ar însemna un adevăr şi un loc care-l merită un poet din partea poporului ce se respectă.

Boris Druță