Răsărit de Luceafăr

Poemul „Rasarit de Luceafar”, scris de catre Victor Teleuca in 1988 si publicat abia in 2010:


Motto:
“Eminescu este stalpul de foc ce ne duce prin pustiul arid spre propria noastra cunoastere, imaginara Tara a Fagaduintei”. (Victor Teleuca)


«Il suna din vremi un bucium, cornul, clopotul din turnul vechiului saturn de codru neurnit mereu din loc cu a lui intunecime plin de mandra adancime si de veghe taciturna dintr-o liniste nocturna;

il suna un tainic foc, il sunau batrani stejar, indaratnicii si cruntii;

muntii-mandri si caruntii ii puneau pe gandul fruntii umbra lor sa se anunte, cand il asezau la masa plin de strigat si-ndoiala si ca el muia nu pana, ci un deget in cerneala sangelui si-l ascutea cat mai mult, mai mult sa doara – vara, toamna, primavara, iarna cu deosebire, cand a cerului sclipire gerul l-aseza pe geamuri, iar pe geamuri dalbe ramuri si urca la soba pretul;

el isi astepta dezghetul in indelunga-nsingurare si vedea cum prin perete mandrul bourul apare, coborand din stema tarii, in perete sa ramana herb facut sa lumineze, coarnele-i erau lumina, ochii bourului, negri, il priveau iscoditori, el sa fie unsul vremii cand paseste vremuri darma! El simtea sub frunte gandul cum se simte prafu-n arma, mai simtea cum se revarsa arsa lumea-ntr-o alarma pana-atunci necunoscuta si de care te-nfiori si-auzea cum demiurgul sta cu bezna in disputa, cresteau clopote-n alarma, cornul in scantei de sabii si venea sa-i bata-n masa tot argintul viu al marii, nestiutele corabii, cu tristete incarcate, ce porneau spre nicaiurea aducand de nicaiurea dintre flacari foc s-aleaga si din suierul de frunza, si din fluier de povesti, el cu fiecare cantec se nastea atunci, fireste, insa nu era intregul, erau numai eminestii cu multimea lor de ghersuri si de doine si de moine care dulci si-amar rasuna, cautand cu tot firescul celui incercat de soarta si-ntr-o noapte de furtuna framantata de lumina, ca intr-un focar de luna sa se adune unul singur, botezandu-l Eminescu;

desfacand o raza-n patru, fiecare iar la randu-i o mai desfacea in patru ca sa caute in nimbul razelor cum creste timpul si cu zeii facand teatru, din lumina lumii lor obscena, ii punea sa joace-n scena lumii lui si sa-i recheme, le da replica la vreme cand se dezmortea din frigul gandului, si el o vina si lumina din lumina se isca a treia, alta, cosmica, dogoritoare, zburatori cu chip de fluturi se-ntorceau spre inceputuri, fulger incaput in noapte, dar si intr-un strop de roua si de-acuma de la sine fiecare raza noua iar se desfacea in patru si-n a trudei nepieire, luminand in timp si spatiu, un nesatiu de iubire care schimba vesnic vremea intr-o alta viscolire insetata de framanturi;

din noian de nalucire, scutura frunze de canturi, frunza-n cantece s-o schimbe intr-un codru dus de ganduri, bourul ce sta-n perete, avea coarne-n semiluna, luna-n cap Aliotmanul, nelasandu-se batut;

bun a fost sa fie anul, prima data-n vers intrase univers nesters de vremuri si-ntre vremuri nu se pierde, tot pornind din frunza verde, din iertare de pacate, de ciocniri a doua varste intr-un suflet ce se-mplina, crezand timpul nemurire, isca eposul vorbirii cu un fel de multa vina;

intre litere lumina turna sa se-chege bine, spus apoi sa lumineze din cetatea vorbei noastre ca prin antici metereze, umbra lui era Ciobanul fara oi si fara nume, sumbra ea-i venea din urma ca sa-l apere de lume pentru lume sa-l pastreze si cu lumea sa se-ndrume si prin lume sa se cheme;

din aceeasi noape plina de-adevaruri si misteruri s-a facut mai mandra-n ceruri steaua ce-n apus de soare din adanc de bolti rasare, cea fara a sti ce-i moartea, el, pandit de Lucifer, sa-i dea soarta de Luceafar, inger razvratit ce vine dintr-un timp din nou nascut;

raza ce se-mparte-n patru sub magia vorbei simple care sufletul ni-l umple, impletindu-ni-l cu lumea unei lumi cu el pe scut o aduce dintr-o lupta-n care graiul s-a nascut si-a ramas in devenire cand si sfant de nemurire si timp sfant de regasire pentru-acest pamant ce-ncape intr-un fulger de cuvant;

cand se revarsara zorii si-adormi pe cele scrise fruntea lui mai grea ca muntii, nici el nu-si inshipuise care lege se alege din cuvinte si din vise, un ceva ce n-are capat, un simbol din vremi cernut, altfel nu era ce este si ce-a fi cu timp si spatiu intr-o soarta incaput;

dormea bouru-n perete si pe capul lui temut care-a stat in stema tarii, Lucifer lucea tacut, raza impartita-n patru raze tot atat de multe iar se desfacea in patru si din nou in patru iar desfacandu-se in patru chiar atunci, neprevazut, timpul indarat se-ntoarce renascand de la-nceput.»

Victor Teleuca, 1988
(Text transmis de catre Adrian Gabura, ginerele dlui V. Teleuca)