“Car frumos cu patru boi” (Partea II)

Victor Teleuca, 1990:
« Deodata mi se straluminase mintea. Gasisem doua capete ale aceluiasi fir. Le-am pus cap la cap, da, ele erau in acelasi fir. «Car frumos cu patru boi» de la serata ceea de pomina de la biblioteca si acest «Car frumos cu patru boi de aici. Au vreo legatura? Ce coincidenta! El vorbea cu atat patos, incat se facuse rosu ca racul. Toata vremea transpira si umbla cu batista uda leorca ba pe fata, ba pe dupa gat. Se pregatise sa ma atace cu o noua tirada, dar l-am oprit:

- Spune-mi, pe unde erai prin 1963-1964, primavara sau toamna?

Incepuse sa scotoceasca prin memorie unde era in acele timpuri.
- Dar de ce ma intrebi?

- Aceeasi romanta «Car frumos cu patru boi» am mai auzit-o candva, prin 1963-1964.

- Puteai s-o auzi. Romanta nu e de azi, de ieri.

- Da, dar acela, ca si dumneata, vroia sa ne convinga ca limba noastra e frumoasa, dar frumoasa ca romanta cu pricina. Asta a fost la localul bibliotecii «Krupskaia».

- Intocmai. Ideea este a mea. Dar in ce imprejurari a avut loc cazul?

- La o serata literara. Cineva ne-a trimis un biletel din sala in care… N-ai fost dumneata acela?

- Exclus. Nu am trimis nimanui vreun biletel cu un asemena continut. S-apoi, prin 1963-1964 faceam aspirantura la Moscova. Acolo m-am facut doba de carte. Acolo l-am studiat pe Eminescu, pe… (si-mi numi un sir de filosofi). Din cauza lor n-am mai terminat aspirantura. M-am casatorit si rusoaica a venit din Moscova cu mine la Orhei. Mi-a nascut doi feciori, pe unul il vezi aici, cu noi, altul e la Moscova. Nu stiu limba, i-am dat la scoala rusa, apoi scoala medie au facut-o la Moscova, invata la Institutul de Relatii Internationale. Unul din fratii sotiei e un mare demnitar. El, desigur, a pus totul la cale. Baietii sunt destepti, asa ca restul vietii o sa-l petreaca in strainatate. Asa ca limba noastra…

- Dar unde esti dumneata? l-am intrebat.

- Mai conteaza? Locuiesc aici, nu departe. Nu ma poti socoti de nepatriot. Am avut toate sansele sa raman la Moscova. Rudele sotiei chiar imi imputau ca m-am casatorit ca sa raman acolo. Eu doar si matematicile leam facut tot acolo, la universitate. Pana la urma, s-au convins ca lucrurile nu stau tocmai asa. M-am intors in Moldova, mi s-a dat de lucru la Orhei si acum stau singur cuc cu sotia, dar, in schimb, in fiecare dimineata il salut pe Vasile Lupu din curtea bisericii. El ma saluta bucuros si in fiecare dimineata ma intreaba daca nu plec undeva. Unde ar fi sa plec? Stii cum a zis Eminescu: «Iar noi locului ne tinem, cum am fost asa ramanem».

- Si rusoaica nu vrea sa plece de aici?

- Ca sa vezi, vorba lui Druta, ca la toti rusii, i-a placut aici. Unde mai gasesti asa ceva ca la noi? Ar putea trai la Moscova, are unde, dar ea stie ca eu de aici nu ma mut, cum nu se muta muntii Carpati din loc. Eu sunt omul locului.

Deodata cineva batu cu furculita intr-un pahar si ceru putina atentie. Apoi se adresa nu stiu cui sa cante romanta «Car frumos cu patru boi». Pana la urma, acel cineva era noul meu cunoscut, desi nu-i stiam numele, in privinta numelor eu sunt uituc. Nu le tin minte niciodata.

- Ei, vezi? imi zise omul.

Isi sterse din nou fata stralucinda de sudoare si incepu sa cante cu voce de bas, leganata. Odata cu unduirea frumoasei muzici si potrivirii cuvintelor parca vedeam si auzeam cum scartaie carul. Omul isi alesese un punct pe peretele din fata, probabil, sa nu uite textul, si canta:

«Scartaie din osii carul
Si in snopii lui de grau,
Sta proptit in furca tata,
Ingropat pana la brau,
Si-ntr-un lan cu maturi line,
Vantul fasaie prin foi,
Ce n-as da sa fiu cu tine,
Car frumos cu patru boi!»

N-am inteles, cand canta versul «Tot mai sfant imi vad icoana unui car cu patru boi», ori transpirase, ori plangea de-a binelea, ca pe fata i se prelingeau stropi grei ce ii cadeau in paharul pe care il tinea cu mainile amandoua, parca sa nu-l scape jos. Cand termina de cantat romanta, facu semn cu mana ca mai are ceva de spus, ridica paharul si zise:

- Iar acum, in loc de vin, sa ne bem propriile noastre lacrimi.
- Un artist! a spus cineva din urma noastra.
- Intocmai, zise omul. Ce ne-a ramas sa fim, decat artisti, si-si inghiti vinul ramas pe fundul paharului. Lua sticla de pe masa, isi mai turna o jumatate de pahar si-i spuse feciorului, care statea cu gura cascata, impresionat de romanta cantata de taica-sau:

- Bea, ma!
- Sto, papa?
- Bea macar moldoveneste, daca n-ai invatat limba bunicilor de aici. Vidisi, vse piut za papu.

Tanarul isi sorbi paharul, in ochi ii licari o flacaruie de indoiala. Nu stia daca s-a baut in cinstea lui taica-sau ori pentru romanta interpretata cu atatea emotii.

Peste cativa ani l-am intalnit la Orhei. Intr-un magazin. Mi-a spus din fuga ca baietii lui lucreaza in strainatate. Unul in Anglia si celalalt – in Suedia. Si, totusi, cine era acel om ciudat, nu ca toti ceilalti?

Atat istoria cu romanta si limba, cat si autorul acestei comparatii nu s-a lasat refulata in uitarea subconstientului meu, ori poate ca s-a lasat, dar rabufneste din cand in cand, cautand o clarificare? Si m-am gandit nu o data daca nu e o tragedie a noastra, tipica, cand omul incearca sa fuga de ai lui, ca, pana la urma, sa nu poata fugi de sine, care este, in fond, unul si acelasi lucru?

Romanta asta am analizat-o si am descusut-o, i-am cercat toate sensurile posibile, dar, mai ales, cele imposibile, si nu i-am putut da de capat. M-am simtit insultat si injosit cand el mi-a declarat ca limba noastra nu-i decat romanta carul cu boi, intr-un sfarsit zbuciumat de secole si milenii. Si de multe ori cadeam de acord.

Da, limba noastra e romanta acelui «Car frumos cu patru boi», care ne-a adus pana aici pe drumurile desfundate ale istoriei. Pe la rascruci si cotituri, cei care nu s-au putu urca in el, ramasi au fost. Curentii i-au dus spre alte taramuri si au uitat limba in favoarea altor limbi, dar ei au ramas straini pe tarmuri straine si nu s-au mai putut intoarce de unde au plecat, si cine mai are nevoie de omul care s-a dezis de limba lui mare sau mica? Acestea sunt oameni fara trecut, pentru ca s-au dezis de el, si fara viitor, pentru ca au vrut alt viitor decat cel care li s-ar fi cuvenit. Dar…

De cate ori vin acasa, in Triunghiul Ocnitei, ma duc cu frate-meu noaptea pe malul unui iaz departat de luminile si zgomotul satului. Fratele isi arunca firele lui de nailon cu carlige si nada in carlige, iar eu caut in brat de iarba cosita, ma culc pe el si ma gandesc la carul nostru mioritic, cel cu care am venit pe drumurile desfundate ale istoriei. El ne-a adus pana aici, pe un deal la fel de mioritic ca si destinul nostru, ne-a pus sa coboram in prezent, ca maine sa pornim din nou pe acelasi drum hopuros.

Si acest «car frumos cu patru boi» dispare pe un timp. Ma inspaimanta ca poate disparea pentru totdeauna si, cu sufletul la gura, lungit pe bratul de fan, sub cerul de vara in tacerea si linistea campului, deodata aud cum scartaie carul si il vad cum apare pe bolta, cu oistea inainte, urcandu-se tot mai sus si mai sus, prefacut in Constelatia Carului Mare, sa-l vada toata lumea si noi toti, ca este, ca el nu are chip sa nu fie, si atunci, de emotii, simt un nod sarat in gat, locul pana unde ajung lacrimile mele de emotie si de bucurie ca, totusi, noi suntem.

Inchid ochii si il aud cum scartaie, si eu adorm in scartaitul lui. Scartaie neuns, greu de osemintele milenarilor mei stramosi, care l-au injghebat si s-au pornit cu el spre noi. Si in somnul acesta al meu, fericit ca sunt acasa, aud cum cineva – din strafundurile spiritului meu contradictoriu si neimpacat cu nimeni, decat cu acest car frumos cu patru boi – canta, si cand ajunge la versul «Tot mai sfanta vad icoana unui car cu patru boi», lacrimeaza. Lacrimile ii curg intr-o cana de lut si el isi bea, cantand si plangand, lacrimile intru sanatatea acestui «car frumos cu patru boi», care este limba mea si a stramosilor mei dintotdeauna, limba romana, in care azi invata copiii si nepotii nostri.


Candva, in treacat, am mai abordat aceasta tema si nu m-as fi intors, daca nu-l intalneam pe acel ciudat barbat de altadata, care a vrut sa ma convinga ca limba noastra e veche si depasita si ca e frumoasa ca romanta «Car frumos cu patru boi». L-am intalnit in autobuzul de Orhei. Am nimerit in locuri alaturi. Nu mai era cel de altadata. Slabit si imbatranit. L-am ntrebat ce mai face, pe unde e frumoasa lui rusoaica, unde i-s feciorii? M-a privit cu o privire dojenitoare, de parca eu i-as fi fost vinovat de ceva:

- Ei, dragul meu, rusoaica mea a murit in strainatate. A plecat la feciori. Nu le-a reusit sa fie impreuna. Unul se afla in Italia, si altul – in Anglia. Nu mai au nimic nici cu Rusia, nici cu Moldova, poate, doar uneori, le vine cate o adiere de ceva necunoscut, fara sa vrea, un ceva atavic vine din adancuri, spre suprafata vietii lor. Sunt doriti unul de celalalt si, cand avem clipa sa ne intalnim, tragem in cinstea intalnirii cate o betie zdravana. Cel mic e sentimental ca mine, cel mare e leit maica-sa. De bucuria intalnirii cel mic plange, cel mare injura. Cel mic plange, nu stiu daca ai sa ma crezi, moldoveneste, iar cel mare injura ruseste. Altfel, o duc bine.

L-am intrebat pe cine mai are la Orhei.

- Am o verisoara. I-am lasat apartamentul. Nu ma pot aciua nicaieri. La cel din Italia e prea cald, la cel din Anglia e prea frig pentru mine. Si, mai ales, negura ceea nordica imi roade sufletul pe dinauntru. Le-am spus cand am sa mor, sa ma aduca aici, acasa, dar pe urma m-am razgandit. De ce sa ma aduca ei acasa, nu-i destul ca sotia mea a murit prin straini, sa mai mor si eu? Trebuie cumva sa fac sa mor acasa.

- Dar cum e cu romanta aceea si cu limba?

- A-a! «Car frumos cu patru boi»! Am impresia ca numai eu, unul, imi pot imagina ce inseamna sa te afli in lumea care vorbeste o cu totul alta limba.

Era obosit de pe drum si a adormit bustean. S-a trezit tocmai la Orhei. La despartire, mi-a spus pe un ton sugubat.

- Ma duc sa ma prezint.
- Cui sa te prezinti? La politie?
- Nu.
- Dar cui?
- Lui Vasile Lupu. Sa-i spun ca m-am intors.»

(editura Universul, Chisinau, 2011)