Marian Ilici, trădarea și șantajul

Prezenţa şefului administraţiei preşedintelui rus Serghei Narâşkin duminică la Chişinău a transformat această zi în una dintre cele mai rău famate din istoria Republicii Moldova. Poate doar ziua de 19 august 1991 şi cea de 26 noiembrie 2003 ar întrece dramatismul zilei de 5 decembrie 2010. Dacă stăm să analizăm atent, neliniştea, ca sentiment trăit din plin în toate aceste zile de pomină au avut şi au o motivaţie comună. Este vorba de starea provocată de iminenţa unei trădări care se pune la cale sub ochii noştri, de incertitudinea pentru viitor, pentru ceea ce poate urmă şi care poate afecta esenţial prezentul şi viitorul. Puciul din august 91 a produs această stare de anxietate. El a eşuat pentru că poporul s-a ridicat şi s-a opus tentativei de întoarcere forţată în epoca stalinistă. Tentativa de federalizare, altfel zis, de lichidare a Republicii Moldova în noiembrie 2003 a provocat o puternică stare de nelinişte, trădătorul fiind ştiut şi el se afla în cea mai înaltă funcţie din stat. Actul de trădare nu s-a produs până la capăt pentru că societatea civilă s-a împotrivit cu promptitudine. În ambele cazuri sursa de pericol a fost Rusia, în ambele cazuri Republica Moldova a fost salvată de mişcări populare de rezistenţă.

Drept consecinţă a eforturilor acestor mişcări, eforturi materializate în iulie 2009 întro coaliţie de guvernare democratică, Republica Moldova a ajuns, în sfârşit, la un luminiş. Din această poziţie se vede perspectiva clară a unui spaţiu european bun de viaţă şi pentru noi. Simpla aflare în această poziţie este un indiciu că perioada de tranziţie în haos şi subdezvoltare în care Republica Moldova a rătăcit aproape douăzeci de ani poate fi depăşită rapid şi în termeni previzibili. În această poziţie Republica Moldova a căpătat sprijinul celor mai puternice şi mai influiente puteri ale lumii – Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Sprijinul lor politic şi financiar trebuie considerat şi ca un garant al unei înaintări efective a Republicii Moldova către arealul de preosperitate european.

Dar anume acest lucru nu ni-l doreşte Federaţia Rusă, care ne consideră, nu se ştie în baza cărui drept, ca parte a zonei sale de influienţă. Zonă în care Rusia îşi poate permite să ţină o armată de ocupaţie pe teritoriul nostru, să sprijine partide şi mişcări antinaţionale şi de esenţă xenofobă, să influienţeze, să răstoarne şi să monteze guverne pe placul ei. Anul de guvernare a Alianţei pentru Integrare Europeană, a fost pentru Federaţia Rusă un supliciu, ea încercând pe toate căile să o taxeze. Susţinând forţele proruse şi în primul rând pe comuniuşti, dar şi Pe-De-ul lui Marian Lupu, Kremlinul a contat să obţină la scrutinul din 28 noiembrie o revanşă, aşa cum s-a întâmplat în cazul Ucrainei. Alegerile s-au încheiat cu o victorie clară a Alianţei pro-europene, numai că Rusia nu vrea să se împace cu această situaţie. Trimiţând-ul precipitat pe Narâşkin la Chişinău, într-o misiune de amestec impardonabil în procesul politic autohton post-electoral, Kremlinul a încercat ieri să îl înduplece pe Marian Lupu să se alieze cu Vladimir Voronin şi împreună cu comuniştii să constituie o guvernare pe de-a-ndoaselea celei europene, una pro-rusă. Ştirile şi declaraţiile controversate răzbătute către public de la întâlnirea lui Narâşkin cu Lupu şi Voronin, convocaţi ca nişte subalterni la reşedinţa ambasadorului rus la Chişinău au şi produs starea de confuzie, ruşine amestecată cu un sentiment de nelinişte pentru ziua de mâine, incertitudine pentru ce se poate întâmpla dacă misiunea rusului se încununează de succes. La ora când scriu aceste rânduri situaţia nu este limpezită. Nu ştim dacă o alianţă de centru stânga a fost formată, aşa precum a declarat comunistul Voronin şi cum au trâmbiţat triumfalist unele medii din Rusia. Din declaraţiile lui Marian Lupu rostite în maniera lui de a nu spune nimic atunci când vorbeşte nu reese că aceasta s-a întâmplat.

Vom aştepta cu răbdare ca ziua de azi să ne aducă mai multe clarificări. Una este însă limpede: prin comportamentul său, Marian Lupu, (dacă încă nu a dat acordul să se împreuneze din nou cu Voronin într-o alianţă monstruoasă a ruşinii şi trădării), încearcă să şantajeze celelalte două componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană din care mai face parte, în eventualitatea obţinerii funcţiilor-cheie pe care şi le doreşte în noua formulă de guvernare. Iar, din câte se vehiculează, democraţii lui Lupu-Plahotniuc îşi doresc, nici mai mult nici mai puţin, funcţia de preşedinte de parlament şi cea de prim-ministru.

Şi acum ne întrebăm: ce va face Lupu dacă celelalte două partide din Alianţă vor pretinde, şi pe drept, să repartizeze egal şi echitabil posturile în funcţie de mandatele dobândite? Se va supăra şi va sări în braţele lui Voronin, va trăda Alianţa pentru Intergrare Europeană? Va pune moftul personal mai presus decât interesul naţional? Va tăia drumul nostru spre o integrare europeană, aşa precum vrea Moscova? Ar fi cea mai monstruoasă faptă pe care o poate face un politician. Ar fi şi o mare prostie, fiindcă un asemenea act ar însemna mai mult decât o sinucidere politică. Fapta ar merita nu numai blamul, nu numai dispreţul general, dar poate şi o replică promptă a unei rezistenţe populare care altădată, precum ştim că s-a mai întâmplat în scurta noastră istorie, au salvat Republica Moldova.

Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu