Jurământul jurnalistului - cu gândul la Eminescu (partea 3)

Cadrul politic

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea viaţa politică în Europa era dominată de aşa-numita „chestiune orientală”, care consta în împărţirea între marile puteri a teritoriilor eliberate ca urmare a prăbuşirii Imperiului Otoman. Direct implicate în acest proces erau Rusia şi Austro-Ungaria. Rusia sprijinea atât politic, cât şi militar mişcările de eliberare ale slavilor din Peninsula Balcanică. Austria încerca să obţină dominaţia economică în regiune şi să-şi extindă teritoriul prin manevre diplomatice. Anglia susţinea Imperiul Otoman, iar restul marilor puteri europene (Germania, Franţa, Italia) încercau să joace un rol cât mai important în redistribuirea puterii.

Criza care a dus la izbucnirea războiului ruso-turc a început la 9 iulie 1875 prin răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina. În România, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a iniţiat demersuri diplomatice pentru obţinerea neutralităţii şi a independenţei. Dar Carol I intenţiona să obţină independenţa pe calea armelor, astfel încât la 31 martie 1876 guvernul conservator a fost obligat să demisioneze pentru a fi înlocuit de un guvern liberal condus de I.C. Brătianu, care agreea soluţia domnitorului. Între timp Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Pentru a putea interveni în conflict Rusia a angajat negocieri secrete cu Austro-Ungaria, care în schimbul ocupării Bosniei şi Herţegovinei a consimţit să rămână neutră. De asemenea, a fost de acord ca Rusia să ocupe sudul Basarabiei (judeele Cahul, Bolgrad şi Ismail) ce fusese redat Moldovei în urma Războiului Crimeii din 1856.

Ca urmare a înelegerilor de la Livadia din 29 septembrie 1876 cu ţarul Alexandru II, la 4 aprilie 1877 s-a semnat Convenţia politică româno-rusă prin care guvernul român a acceptat trecerea trupelor ţariste pe teritoriul românesc la sudul Dunării, iar cel ţarist s-a angajat să garanteze integritatea şi suveranitatea României. Parlamentul român a votat intrarea României în război şi la 9 mai 1877 a proclamat independenţa. Iniţial Rusia a refuzat colaborarea militară oferită de români, dar ca urmare a înfrângerii suferite la Plevna ea a fost nevoită să ceară ajutor. Trupele române şi ruseşti conduse de Domnitorul Carol au cucerit reduta Griviţa, cetatea Rahova, redutele de la Opanez, au obţinut capitularea armatei turce de la Plevna şi au ocupat Smârdanul. Armistiţiul ruso-româno-turc s-a semnat la 19 ianuarie 1878.

Neţinând cont de garanţiile date în convenţia semnată cu România, Rusia şi-a exprimat oficial pretenţiile ei asupra sudului Basarabiei în ianuarie 1878. Opinia publică română era revoltată de posibilitatea pierderii celor trei judeţe şi în parlament s-au votat moţiuni de protest, iar primul-ministru a declarat că nu va accepta niciodată această pierdere teritorială. Guvernul a fost acuzat că a intrat în război de partea Rusiei fără să ceară garanţii suplimentare, pe lângă cele din convenţia iniţială. În legătură cu această acuzaţie, Carol I mărturisea într-o scrisoare către împăratul Germaniei că i se păruse mai „cavaleresc a intra în acţiune fără condiţii şi a nu mă folosi de momentul când norocul era defavorabil armatelor ruse, ca să mă dedau la un asemenea târg”.

Condiţiile finale de pace s-au stabilit la Congresul de la Berlin din 1878, unde România a participat numai cu titlu consultativ. Aici s-a hotărât recunoaşterea independenţei României cu condiţia ca sudul Basarabiei să fie cedat Rusiei şi ca drepturile politice şi civile să nu fie condiţionate de apartenenţa religioasă. În compensaţie se recunoaştea dreptul României asupra Dobrogei. Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea independenţei şi proclamarea regatului. Acestea au fost de altfel principalele teme ale articolelor sale pe care le vom urmări în continuare.

Războiul de independenţă

La începutul Războiului de Independenţă Eminescu a susţinut prin scrierile sale efortul militar al ţării. Din decembrie 1877 el a început să critice vehement felul în care guvernul I.C. Brătianu s-a angajat şi a participat la război. Acuzaţia cea mai gravă pe care o aducea Eminescu era faptul că în iulie 1877 guvernul a aprobat intrarea în război de partea Rusiei fără să ceară nici o garanţie în scris. Înainte să se facă publică intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu scria:

„„Intrară în război, fapt care se putea foarte bine aproba şi sprijini, dar intrară cu o armată nepregătită cu nimic, graţie ineptei şi culpabilei lor administraţii, şi fără nici o convenţie stipulând şi marginea sacrificiilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii. Întrebaţi de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăţia alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal şi, adăugând la această umilă mărturisire linguşiri făţărnice pentru puternicul suveran ce ocupa România şi Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăugau că ei nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, etc.”

După vizita la Bucureşti a generalului Ignatiev, când s-au dezvăluit intenţiile Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a desfăşurat o febrilă acţiune de informare a cititorilor despre drepturile noastre istorice. Între 3 şi 14 martie 1878 a publicat un amplu studiu pe această temă. În acelaşi timp el a început să bănuiască că guvernul român ştia mai demult despre pretenţiile Rusiei. Felul în care s-au desfăşurat tratativele cu ruşii au fost dezvăluite la 30 septembrie 1878, când Kogălniceanu a declarat în faţa Camerei Deputaţilor că principele Gorceacov îl anunţase de intenţia Rusiei de a face un schimb de teritorii încă în iunie 1877. şi cu toate acestea România a intrat în război peste două luni fără a cere garantarea graniţelor.

„„Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cum că guvernul a lucrat întotdeauna fără ştirea şi consimţământul prealabil al Parlamentului.

Acest guvern anihilat – precum îi zice d. Kogălniceanu – ştia în iunie anul trecut (1877 n.n.) că ruşii vor cere îndărăt Basarabia, o ştia din gura a chiar principelui Gorceacov, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe şi cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu ruşii cel mai mic act internaţional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea şi a declarat că se supune dispoziţiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un bil de indemnitate (vot de încredere n.n.).”

Indignarea lui Eminescu creşte şi mai mult când în câteva scrisori primite la redacţie se dezvăluie implicarea directorului din Ministerul de Interne, Simeon Mihălescu, în asigurarea carelor de rechiziţie de la ţăranii români pentru transporturile armatei ruse. Pentru că intendenţa armatei ruse nu reuşise să obţină de la guvernul român aceste rechiziţii, ruşii au cedat contractul de transport antreprenorului Warszawski, care a obţinut prin mită rechiziţionarea carelor în condiţii oneroase pentru ţărani.

„„Mânaţi de cnutul cazacului, pe un frig de crăpau lemnele şi pietrele, cetăţenii liberi ai României mergeau siliţi cu carele lor la Gabrova, la Târnova, la Selvi, la Biela, şi s-au întors cu palmele, alţii cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra ţării întregi; astăzi ţăranii au ajuns aşa încât trei-patru case trebuie să puie mână de la mână ca să înjghebe un plug, 5-6 ani cată să treacă până ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar până atunci munca întreagă a naţiei va fi paralizată - şi toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi să se îmbogăţească din vânzarea aceasta de viaţă şi de muncă omenească, pentru ca criminali de rând să trăiască în lux şi desfătări, pe când soldaţii noştri mureau de goliciune şi foame pe câmpiile ninse ale Bulgariei, pe când ţăranii noştri lăsau care şi boi întroienite în drum şi-şi luau lumea în cap.”

În urma unui „simalacru de anchetă”, după aprecierea lui Eminescu, o comisie a Senatului l-a disculpat pe Simeon Mihălescu de orice vină. Acesta, într-un discurs în faţa Senatului, a recunoscut că s-au produs abuzuri cu ocazia rechiziţiilor despre care declara că el „a ridicat numai un mic colţ al vălului care acoperă această scabroasă cestiune”. În urma tuturor acestor dezvăluiri Eminescu acuza guvernul liberal că a încercat să ascundă opiniei publice eşecurile politicii sale şi să arunce răspunderea asupra Parlamentului sau a regelui.

Basarabia şi Dobrogea

După încheierea Congresului de la Berlin, cea mai urgentă măsură ce i s-a impus României în schimbul recunoaşterii independenţei a fost cedarea sudului Basarabiei. Guvernul liberal a vrut să trateze această pierdere de terirorii ca pe o simplă rectificare a limitelor statului astfel încât nu considera că era nevoie de o adunare constituantă pentru a o aproba. Eminescu, pe baza articolului 2 din Constituţie, care proclama inalienabilitatea teritoriului României, considera că Parlamentul ales în cu totul alte condiţii nu avea dreptul să hotărască în această privinţă.

„„Sofisma este atât de învederată şi de pipăită încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei judeţe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci şi cesiunea a 10, 15, 20 de judeţe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se şi schimbându-se mereu limite prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripţiunea Fefeleiului.”

Cu toate acestea, în septembrie 1878 Parlamentul „autorizează” guvernul de a retrage autorităţile civile şi militare din Basarabia şi de a lua în posesiune Dobrogea. Eminescu comenta dezbaterile parlamentare în felul următor:

„„Întocmai ca meşterii de discursuri funebre, care caută a se străluci şi folosi ei înşişi pe cadavrul abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail şi Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau şarlataneşti, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă, la urma urmelor se proclamă competenţi.”

În octombrie 1878, după evacuarea sudului Basarabiei, Rusia recunoştea independenţa României. Cu această ocazie Eminescu descrie ceea ce îi aştepta pe românii din teritoriile cedate Imperiului ţarist.

„„Sub forma monarhiei absolute domneşte cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un şir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească şi băietani de pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe care au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.”

Ca urmare a acestor critici, redactorul şef al Timpului, I.A. Cantacuzino, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul oficial al conservatorilor în „organul personal al antipatiilor sale”. Pentru că Eminescu nu a ţinut cont de aceste recomandări, Cantacuzino ameninţa că îşi va impune o „separaţie” faţă de poet.

Dobrogea a intrat oficial în componenţa României la 8 octombrie 1878. Într-o serie de articole Eminescu a susţinut dreptul nostru istoric asupra Dobrogei. El arăta că în timpul popoarelor migratoare „Dobrogea şi ţările române se considerau ca aparţinând împărăţiei bizantine”. Mircea cel Bătrân a ocupat Dobrogea de la tătari pentru ca apoi să fie ocupată de turci până în 1878. Eminescu considera că preluarea Dobrogei ar trebui să se facă cu „consimţământul populaţiei”, care erau „adevăraţii proprietari” ai ţinutului, organizându-se un plebiscit. El mai atragea atenţia guvernului să nu trateze această problemă ca pe o compensaţie a cedării Basarabiei.

„„Organul ministerului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd şi se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.”

În privinţa organizării viitoare Eminescu a propus ca Dobrogea să fie tratată ca o „provincie deosebită, respectându-se legile, datinile, individualitatea lor locală”.

Chestiunea izraelită

Articolul 7 din Constituţie prevedea că „numai străinii de rit creştin vor putea obţine naturalizarea”. Congresul de la Berlin a cerut înlăturarea acestei restricţii în schimbul recunoaşterii independenţei României. După rezolvarea problemei Basarabiei şi Dobrogei, societatea românească a fost intens preocupată de modificarea Constituţiei în sensul cerut de Congresul de la Berlin şi Eminescu a luat parte activă la aceste dezbateri.

Eminescu era împotriva acordării în masă a cetăţeniei române evreilor. El îşi motiva atitudinea prin realităţile sociale şi economice ale vremii şi declara că nu era stăpânit de ură faţă de evrei.

„„Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca şi evenimentele elementare, şi dacă nu putem zice că avem ură în contra ploii, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simţi pentru un eveniment atât de elementar ca imigraţiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin sub persecuţiile altor popoare.”

Eminescu se referea la faptul că în ţările de unde au emigrat, evreii au fost împiedicaţi să practice meşteşugurile şi au fost astfel constrânşi să se ocupe cu negoţul şi specula. El afirma că imigrarea evreilor în număr mare, mai ales în Moldova, s-a datorat încercării lor de a se sustrage obligaţiei de a efectua serviciul militar în ţările de origine, posibilităţii de a profita de regimul consular din România care le asigura o „poziţie privilegiată faţă de populaţia autohtonă a ţării” şi mai ales neputinţei principatelor române de se apăra de această invazie.

Influenţa nefastă a evreilor asupra societăţii româneşti s-a datorat, după părerea lui Eminescu, faptului că ei s-au manifestat ca o structură străină şi duşmănoasă „întrebuinţând în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri”.

„„Solidari între ei, înţelegându-se şi contractând într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecându-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, având în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de preţuri a tuturor obiectelor de consumaţiune se stabilea şi se stabileşte încă în sinagoge; obiectele de primă necesitate se vând astăzi în Moldova cu preţuri mai urcate creştinilor, cu mai scăzute evreilor.”

În susţinerea afirmaţiilor sale Eminescu se folosea de statisticile populaţiei rurale, care avea tendinţa să crească în judeţele în care nu erau evrei, pe când acolo unde erau mulţi evrei natalitatea în rândul românilor era mai mică decât mortalitatea. Tot de statistică s-a folosit în studiul pe care îl publică între 24 mai şi 21 iunie 1879 pentru a arăta efectele pe care le avea cămătăria practicată de evrei şi modul în care erau afectate industria şi comerţul localnicilor. Concepţia lui Eminescu era destul de răspândită în Europa acelei vremi, aşa cum arată studiile pe care le-a preluat privind situaţia evreilor în Austro-Ungaria , Franţa sau Germania

În faţa acestei realităţi Eminescu nu se gândea la aplicarea unor măsuri violente împotriva evreilor. Soluţia pe care o propunea era bazată pe armonizarea intereselor populaţiei evreieşti cu cea majoritatră, într-o formă constructivă.

„„Izraeliţii, în numărul în care sunt astăzi, constituie o putere de a cărei acţiune cată neapărat să se ţină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului de stat, precum nu poate cineva desfiinţa Dâmboviţa ori Ialomiţa; cestiunea nu poate fi decât a o face în adevăr folositoare.

Precum un râu de munte îneacă nefiind supus voinţei determinante a omului, pe când cu albia regulată el poartă vase şi devine un izvor de înavuţire pentru câmpiile ce le petrece, astfel şi un element etnic care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe când abătut în albia unei munci liniştite şi productive ar deveni folositor patriei lui adoptive şi, cu vremea, ar ţine poate la pământul ei sfânt tot cu atâta tragere de inimă ca şi urmaşii acelor războinici păstori cu puternice şi încăpătoare cranii cu care Radu şi Dragoş au cuprins câmpiile Modovei şi ale Ţării Româneşti.”

În urma alegerilor din mai 1879, liberalii au obţinut majoritatea în Adunarea Constituantă pentru revizuirea articolului 7 din Constituţie, dar nu dispuneau de 2/3 din voturi pentru a-şi putea impune soluţia. În esenţă ei preconizau acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor născuţi în ţară care nu s-au bucurat niciodată de protecţie străină. Eminescu a criticat intenţia liberalilor de a acorda drepturi civile depline unui număr atât de mare de evrei pentru că aceşteia urmăreau „să poată cumpăra moşiile statului şi cele particulare, să puie mâna în oraşe şi sate pe orice negoţ şi orice industrie, c-un cuvânt să aibă toate drepturile civile ale românului, fără a avea neplăcuta datorie de-a servi în armată”. I.C. Brătianu a insistat în dezbaterile parlamentare pentru împământenirea în masă a evreilor „ameninţând pe deputaţi cu primejdie din partea Europei”, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să tragă concluzia că Brătianu făcuse promisiuni anterioare în acest sens Alianţei izraelite. În octombrie 1879 s-a adoptat soluţia conservatoare care fusese susţinută de Eminescu în articolele sale, prin care împământenirea era individuală, naturalizarea în bloc acordându-se numai evreilor care participaseră la războiul de independenţă.