Jurământul jurnalistului - cu gândul la Eminescu (partea 2)

EMINESCU, JURNALIST POLITIC

Activitatea de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfăşurat în principal, timp de şase ani, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 şi 1881 a fost redactor şef. Convingerile sale erau în acord cu cele ale conservatorilor şi în special cu ale fracţiunii junimiste, condusă de P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Totuşi, în articolele sale şi-a exprimat părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste şi nemulţumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice şi datorită conştinciozităţii sale în îndeplinirea obligaţiilor de redactor, oboseala şi dezamăgirile acumulate în cei şase ani au avut o contribuţie importantă la declanşarea crizei depresive din iunie 1883.

Perioada istorică în care Eminescu şi-a desfăşurat activitatea este cea a Războiului de Independenă şi a măsurilor luate pentru recunoaşterea de către puterile europene a independenţei şi a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente şi despre protagoniştii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului conservator al învăţământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chiţu, Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a lucrat ca redactor la Curierul de Iaşi, publicaţie aflată atunci în proprietatea unui grup de Junimea|junimişti. La iniţiativa lui Maiorescu şi Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.

Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.

„„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.” ”

De la începutul studenţiei sale Eminescu s-a preocupat să înţeleagă societatea românească şi să caute soluţii la problemele ei. Aşa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului şi a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se părea prea puţin elaborat”. Mai mult chiar, credea că a găsit soluţia acestor probleme, soluţie care avea şi utilitate practică.

„„Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii.”

Aşadar, el şi-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer şi pentru fundamentarea teoretică a soluţiei la una dintre problemele esenţiale ale societăţii româneşti din acel timp, aceea pe care junimiştii au denumit-o a „formelor fără fond”. În felul acesta Eminescu şi-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi în activitatea de ziarist.

George Călinescu a analizat lecturile lui Eminescu şi a constatat că: „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie”. George Călinescu|Călinescu afirmă că Eminescu avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice” şi că era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte” . Concluzia lui G. Călinescu este că Eminescu nu urmărea construirea unui „sistem filozofic oficial”, ci că îşi folosea cunoştinţele filozofice „pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalţe o politică şi o etică”. Concepţia lui politică corespundea principiilor politice ale Partidul Conservator (1880-1918)|conservatorilor, şi mai ales ale junimiştilor, care erau de formaţie germană.

Scopul lui Eminescu era să acţioneze ca un „chirurg” care elimină „putrejunea bubei noastre naţionale” astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească „corpul statului”. El se simţea obligat să lovească în nulităţile politice, pentru ca ele să ştie „că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”. De aceea nu e de mirare că Eminescu a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. În apărarea sa el răspundea că foloseşte „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” şi numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”. Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur” ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.

„„Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel.”

El considera că era o datorie „a le spune ticăloşilor că ticăloşi sunt”. E adevărat că pornind de la un astfel de principiu, datorită firii sale foarte impulsive (vezi Eminescu văzut de Caragiale), se întâmpla, aşa cum recunoaşte chiar el, ca uneori să exagereze: „În acest vălmăşag avem cel puţin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă.”

Principii politice

O comparaţie între principiile liberale şi cele conservatoare, aşa cum le concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882. El considera că liberalii priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate şi repaos se regulează după legile staticii şi ale dinamicii”. De aceea ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi, şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producţia, ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui şurub de maşină”. Prin această abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi”.

„„Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.””

Dimpotrivă, pentru conservatori statul nu era „opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”. În această abordare „obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă” şi se urmăreşte ca „toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure”.

„„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat.””

O astfel de societate trebuie să se bazeze pe muncă pentru că „materia vieţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea” şi cel mai mare rău e sărăcia. De aceea oamenii trebuie să fie convinşi că situaţia lor materială şi socială depinde în primul rând de muncă. „Oricând trebuie să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional:

„„ … toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ţinând seama „de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia, elemental naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat.”

Eminescu afirma că misiunea noastră ca „ popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident şi Orient. Pentru a reuşi în această misiune trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinam. De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii noastre externe.