Un meșter al otrăvurilor - bolșevicul Henrik Iagoda

MOŞTENIRE. 

Tatăl lui Iagoda a fost farmacist. Aceasta poate explica “talentul” său de a prepara otrăvuri

Desigur, cititorii noştri îşi mai amintesc de otrăvirea cu dioxină a fostului preşedinte al Ucrainei Viktor Iuşcenko, pe vremea când era candidatul opoziţiei la preşedinţie. E bine de ştiut că nici ruşii, nici ucrainenii n-au fost prea surprinşi, fiind obişnuiţi cu „meşterii de otrăvuri” în politică, încă de pe vremea ţarismului.

Cel mai cunoscut caz de încercare de otrăvire din istoria Rusiei este, fără îndoială, cel al lui Rasputin, cu cianură pusă în vin şi în prăjituri.

Nereuşind, duşmanii acestuia l-au împuşcat, apoi l-au înjunghiat de mai multe ori cu un cuţit uriaş. KGB n-a făcut decât să perfecţioneze mijloacele de asasinare a disidenţilor, reali sau închipuiţi, prin otrăvire.

Aşa că nici că se putea cineva mai nimerit în fruntea acestei organizaţii de sinistră celebritate decât Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk.

Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda. S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice.

Astfel, în 1920 era deja în conducerea Ceka, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU. Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia sa nominală.

Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD. A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor fracţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi. El a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată.

În septembrie 1936 a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile interne, „întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării blocului troţkisto-zinovievist”. A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni. A fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în „Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.

„Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri „ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov!

În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii pentru ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Anglia, Franţa, Japonia şi Germania şi, în plus, de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine.

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile. Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru „comiterea unor crime de stat extrem de grave (…), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”.

Executarea lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.