PATRIOŢI ÎN UMBRĂ

– Ce mai fac Lilia Neagu şi Asea Andruh? mă întreba chiar zilele trecute un fost coleg de facultate.

Cine mai ştie azi de ele? Dar pentru generaţia noastră gestul celor două copile, care erau ele la 1 octombrie 1970, devenise un protest împotriva rusificării şi deznaţionalizării, egal în importanţa lui cu cel al tinerilor din 7 aprilie 2009.

Întâmplarea face să locuiesc chiar pe fosta a II-a stradelă Bogdan Hmelniţki, lângă casa unde locuiau şi de unde au pornit în acea noapte către centrul oraşului cu bidineaua şi recipientul cu vopsea roşie cele două tinere temerare: la acea oră Lilia Neagu era studentă la anul II la Şcoala de Medicină din Chişinău şi avea 19 ani, iar Asea Andruh era elevă în clasa X-a „B” a şcolii medii nr.1 din Chişinău şi avea 16 ani.

Ocrotite de întunericul nopţii, ele au scris pe mai multe clădiri de pe actualele străzi Ştefan cel Mare, A. Mateevici, M. Kogălniceanu, V. Micle, Puşkin (pe blocul Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat, pe vitrinele librăriilor „Ştiinţa” şi „Aurora”, pe „Casa Presei”), peste 40 de lozinci cu grafia latină, interzisă atunci:

„Scoală, Ştefane cel Mare,
Scoală, scoală din mormânt,
Ia-ţi tu sabia cea mare,
Fă dreptate pe pământ.”

„Moarte cotropitorilor!”
„Cadre moldoveneşti!” (cadrele de toate nivelurile erau ruseşti)
„Întoarceţi-ne alfabetul latin!”
„Literatura, presa în limba moldavă – acesta este alfabetul nostru!”
„Întoarceţi-ne litoralul” (ţărmurile Mării Negre, rupte de la Basarabia, fuseseră dăruite în 1940 Ucrainei)
„Cetatea Albă ne-au furat-o”
„Trăim la ruşi – cu pielea şi-n mănuşi!”
„Bodiul – marş iz Moldavii!” Ultima a fost scrisă în ruseşte („Bodiul – afară din Moldova!”) ca Bodiul, conducătorul republicii, care îşi zicea „moldovean”, dar care nu ne cunoştea limba, să-i înţeleagă conţinutul fără traducător.

Erau strigătele de disperare ale întregii republici, care conţineau un adevărat program politic al generaţiei de atunci.
Nu se ştia cine le-a scris. „Probabil cineva de dincolo de Prut”, ne-a spus un profesor la orele la care întârziasem cu toţii: şi el, şi noi.

Dar, în acea zi, dis-de-dimineaţă, în camera noastră din căminul 7 am avut oaspeţi: în jurul orei 6.00, un bărbat a deschis uşa foarte discret, a pătruns mergând pe vârful degetelor prin odaie, s-a uitat atent pe sub paturi, prin dulapul cu haine, apoi a ieşit la fel de discret. Am înţeles de la colegi că descinsese şi în alte camere, în căutare de urme compromiţătoare.

Faptul că unele lozinci erau scrise în versuri i-a făcut pe securişti să-i caute pe suspecţi mai întâi printre membrii cenaclului de la Universitate.

Nu ştiam ce s-a întâmplat. Abia când am ajuns la facultate, am văzut zeci de tineri îngrămădiţi în jurul unor pete mari de vopsea neagră aşternută în grabă peste înscrisurile de culoare roşie care răzbeau dedesubt, aceştia fiind somaţi în ruseşte de către nişte militari îmbrăcaţi în civil să nu se apropie. Dar curiozitatea era mai puternică. Şi când cineva descifra conţinutul vreunei lozinci îl rostea cu voce tare, ca să îl audă şi alţii.

Abia peste câteva ore a sosit şi o brigadă de muncitori cu instrumente speciale care au şlefuit piatra cu tot cu acele însemne îndrăzneţe. După aceea, ani de zile rosăturile din zidul universitar aminteau de curajul acelor două fete. Parcă le mai văd şi acum când trec pe lângă Universitate şi mă gândesc că acestea se vor mai cunoaşte încă multă vreme: până pe locurile îndemnurilor de atunci nu vor fi aşezate nişte plăci comemorative. Care ar vorbi tinerilor de azi despre cutezanţa tinerilor de ieri.

Abia la 6 octombrie a fost arestată Lilia Neagu. Deşi ele puteau fi reţinute imediat. În dimineaţa zilei de 1 octombrie Asea Andruh s-a aşezat în banca ei din clasă cu hainele care mai aveau urme de vopsea şi i-a spus colegului de bancă: – Vezi lozincile acelea de la Casa Presei? Eu le-am scris!

Când securiştii le-au găsit, nu le-a venit să creadă că ar fi acţionat „de capul lor”, şi în nopţile lungi de tortură psihică încercau să smulgă de la ele: cine se află în spatele lor, cine le-a instigat, de care organizaţie ultranaţionalistă ţin, care oameni maturi cu legături peste Prut le-au influenţat ş.a.m.d. Când au fost reţinute, fetele au recunoscut, povestind cu bravadă şi ţinută de eroine naţionale, cum umblaseră până în zori de la clădire la clădire ca să lase înscrisurile, cum purtară căldarea şi bidineaua prin oraş, ele mai degrabă lăudându-se cu fapta lor decât să regrete sau să arate vreun semn de panică.

Imediat a fost făcută o percheziţie în casa părinţilor Asei Andruh de pe a II-a stradelă Bogdan Hmelniţki, unde locuia cu chirie şi Lilia Neagu. Aceasta e efectuată de câte un anchetator al securităţii, „căpitanul Cebanov”, în prezenţa părinţilor Asei – Pavel şi Maria Andruh – se cautau „materiale care ar avea importanţă pentru dosar.”

Au fost confiscate:
„carnetul sindical nr. 01770421”,
„carnetul comsomolist”,
„un blocnotes cu 46 de file” (curat),
„un blocnotes cu 49 de file” (cu o singură inscripţie, suspectă, evident: „25 de ruble”),
„o ilustrată cu o imagine şi un conţinut duşmănesc: „Litoralul românesc”, tipărită la Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, preţ 7 lei”,
„6 fotografii”,
„palton produs la fabrica „40 let MSSR” din Bălţi cu urme de vopsea roşie pe el, găsit în camera unde locuieşte Neagu Lilia Gheoghevna”,
„o filă cu fraza „Русские” („ruşii”),
„o filă de caiet pe care e scris cu grafie latină „Ruşilor, plecaţi din Basarabia”,
„o pagină pe care e scris (cu alfabet latin) „Cernea Mihai, Bucureşti”,
„un caiet gros în care e conspectată o lucrare de A. Cehov” (iată că şi marele scriitor rus devine suspect),
„un caiet şcolăresc în care e caligrafiată cu grafie latină o adresare: „Dragă Gabi” şi o semnătură: „Asea”,
„cizme femeieşti”, „bâvşie v upotreblenie” („care s-au aflat în folosinţă”).

Toate aceste „obiecte criminale” confiscate, „upakovanî v bumajnom meşke i opteceatanî surgucinoi peciatiu nr. 209 KGB MSSR” („au fost împachetate într-un sac de hârtie, ştampilat cu ceară roşie, cu ştampila nr. 209 al KGB RSSM”).

Procesul verbal e semnat de martorii Roşcovan Samoil Moiseevici şi Rojco Boris Naumovici, locatari ai caselor nr. 14 şi, respectiv, nr. 13, de pe a doua stradelă Bogdan Hmelniţki, pe când părinţii Asei Andruh, Pavel şi Maria, în a căror prezenţă s-a desfăşurat percheziţia, refuză să-l semneze.

În aceeaşi zi sunt arestaţi Asea Andruh şi părinţii ei, aceştia sunt duşi la securitate unde au fost ţinuţi până la ora două de noapte, fiind ulterior chemaţi timp de două săptămâni zilnic la interogatorii.

Lilia Neagu, ţinută în arest, a fost interogată de 18 ori, fiecare interogatoriu durând câte 7-8 ore.

Cea mai mare zarvă a fost făcută când în unul dintre carnetele tinerei poete anchetatorii aveau să depisteze „poezii cu caracter naţionalist”:
„Şi holdele aurii,
Şi marea, şi pădurea
Ţi-au cotropit,
Şi sufletul, şi inima,
Poporul meu oropsit.
Popor basarabean,
Cât timp vei găsi tu,
Cât timp vei suferi
Ciubota cea rusească?!”

Câteva dintre interogatorii au drept subiect „analiza” versurilor de mai sus. Anchetatorul: – Ce ai avut în vedere scriind această poezie? L. Neagu: – scriind „popor basarabean” am avut în vedere Basarabia cotropită.

Ca să se convingă că scrisul este al ei, L. Neagu e impusă să scrie, după dictare, cu vopsea roşie câteva anti-lozinci: „Moldova noastră înfloreşte!”, „Noi suntem cu ruşii fraţi!” ş.a.

Ancheta a durat cinci luni. Anchetatorii au umplut patru volume de dosar (cercetate de colegul nostru A. Donos, care a publicat mai apoi un articol la temă în Literatura şi arta din 27 decembrie 1990).

Şedinţele judiciare au avut loc la 10 şi 11 martie 1971. Lilia Neagu a fost condamnată la doi ani privaţiune de libertate, pe care i-a ispăşit în închisoarea pentru femei de la Rusca, Hânceşti. Asea Andruh, fiind considerată minoră, a fost lăsată la libertate, dar a fost exclusă din şcoală prin ordinul nr. 7 al directorului şcolii, emis la 21 octombrie 1970. Pentru ce? „...za sistematiceskoe i gruboe naruşenie disţiplinî” („pentru încălcare sistematică şi grosolană a disciplinei şcolare”). Să vedeţi, timp de aproape două luni cât s-a aflat în detenţie, numita Asea Andruh a avut „neobrăzarea” să nu frecventeze şcoala. A fost trimisă să lucreze la fabrica „Steaua Roşie”, până s-a înscris cu mari dificultăţi la o şcoală medie serală.

După închisoare Liliei Neagu nu i s-a mai permis să-şi continue studiile. S-a angajat o vreme muncitoare la Asociaţia „Moldlift”, apoi a fost şomeră. Şi-a vândut apartamentul de la etajul 20, ca să poată achita datoriile uriaşe care se acumulaseră pentru serviciile comunale. Deşi necazurile au însoţit-o aproape tot timpul, ţinuta ei emană demnitate şi respect.

Asea Andruh, devenită ulterior soţia cunoscutului cineast Nicu Scorpan, a fost actriţă la Teatrul de Cinema, acum are grad superior în învăţământ, ea predând ani de zile măiestria teatrală la Liceul „Natalia Dadiani” din Chişinău.

Stau de vorbă cu ele în sediul redacţiei „Literatura şi arta”. Nici azi aceste femei obişnuite nu seamănă a eroine. Dar aşa probabil arată eroii: ei nu se deosebesc decât pe baricade sau pe câmpul de luptă, în viaţa de toate zilele – seamănă cu toţi ceilalţi, eroul fiind şi el un om obişnuit.

Vinerea trecută s-au împlinit 40 de ani de la acel eveniment cu efect de dinamită în temelia armoniei relaţiilor interetnice din URSS, care în faptă se reducea la rusificare şi deznaţionalizare forţată.

În perioada ce s-a scurs de la pomenitul eveniment aceste fiinţe plăpânde au stat în umbră, participând însă la toate manifestările renaşterii naţionale, la cenacluri, la mitinguri, la proteste, la adunări, fără să strige sau să se bată cu pumnul în piept: „Noi suntem aici!”. Lilia Neagu şi Asea Andruh au fost reabilitate la începutul anilor ’90 doar formal.

Lozincile scrise de ele în 1970, pentru care au fost sancţionate penal, azi sunt legi de stat. Acel „program politic” enunţat de ele, a fost realizat de generaţiile ultimilor 20 de ani. Faptele lor contrazic afirmaţiile unor ziarişti mai tineri, care susţin pe ici-colo că până la 1991 în RSS Moldovenească n-au existat disidenţi, n-a fost mişcare antisovietică, n-am avut oameni curajoşi, că generaţiile de până la ei ar fi acceptat, loiale, jugul şi ocupaţia. Şi chiar dacă în unele cârti de istorie se vorbeşte de rezistenţă, nu ştiu de ce se sare brusc de la detaşamentele înarmate de după război ale lui F. Bodiu sau T. Vicol, de la organizaţiile „Arcaşii lui Ştefan” sau „Armata Neagră”, la grupul lui Gh. Ghimpu şi A. Usatiuc-Bălgăr, trecându-se peste faptele unor Asea Andruh, Lilia Neagu, Gheorghe Muruziuc, Mihai Moroşanu, Alecu Reniţă, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc, Ion Vicol, Andrei Vartic, Gheorghe David, Mircea Druc ş.a. din acea perioadă. Dar lupta în toţi acei 50 de ani de ocupaţie nu încetase pentru nicio clipă. Ea s-a purtat mereu, luând diverse forme. Lilia Neagu şi Asea Andruh şi-au sacrificat destinele pentru libertatea şi demnitatea noastră, scriind o filă luminoasă în istoria rezistenţei basarabene. Să nu uităm de ele. „Cine uită, nu merită”, ne atenţiona Nicolae Iorga.

Nicolae DABIJA

(Sursa: Literatura si Arta, Nr. 40, 2010)