Moscalii şi mercenarii lor din Basarabia

Trebuie să spunem marele adevăr, că tragedia şi sărăcia în care zace Basarabia în zilele de astăzi se datorează Moscovei şi ambiţiilor sale imperiale. Referendumul de la 5 septembrie 2010 ne-a demonstrat o dată în plus cât de mult vrea Moscova să oprească înaintarea Basarabiei spre Uniunea Europeană, Ieşirea ei din CSI,. Unirea cu Romånia, Aderarea la NATO. Pentru Moscova orice metodă e bună, doar să-şi atingă scopul ei imperial, să-şi menţină zona sa de influenţă, pământurile acaparate prin minciună, pe calea unor războaie nedrepte, să rămână Basarabia în continuare un stat vasal, şi de ce nu , o simplă gubernie de pe timpurile imperiului ţarist şi sovietic. Ea poate recurge la cele mai criminale metode, ca, de exemplu, războiul din Transnistria, sau ar putea dezlănţui şantajul prin separarea teritoriilor locuite de gagauzi şi bulgari. Referendumul din 5 septembrie a demonstrat că Moscova şi mercenarii săi din Basarabia sânt gata de orice: teroare, dezinformare, boicot bolşevic. Într-un cuvânt Basarabia este totalmente asediată de Moscova şi de mercenarii săi, un adevărat război nedeclarat.
Boicotul comunist a arătat că Partidul Comuniştilor este unul de ocupaţie şi metodele sale de luptă sânt cele întrebuinţate într-un război : dezinformarea, minciuna, manipularea şi intimidarea populaţiei, sabotajul. Scopul scuză mijloacele. Exact ca în perioada sovietică îi sparie pe cetăţenii alolingvi cu aderarea la NATO. şi Unirea cu România . Principalul e să-l faci pe cetăţean să-şi piardă curajul, să nu se mai intereseze la concret de diferite politici economice, ci să trăiască cu o frică alimentată de ei artificial. Este strategia care a menţinut regimul Voronin timp de opt ani de zile la putere E mai simplu să dărâmi, să ţii totul într-un haos, decât să construieşti un stat democratic, un popor cu o conştiinţă naţională bazată pe adevărul istoric.
Iată că alături de comunişti, putem spune cu certitudine că Rusia a boicotat şi ea referendumul din 5 septembrie, sabotând şi blocând importurile de produse moldoveneşti, creând impresia că administraţia actuală de la Chişinău nu este capabilă să administreze treburile ţării. Atitudinea ostilă a Moscovei a cântărit greu în ochii minoritarilor rusofoni care, în marea lor majoritate, au refuzat să participe la plebiscit. Moldova rămâne în continuare prizoniera minorităţilor naţionale duşmănoase şi arogante în mare parte. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.Moscova vrea să-şi refacă imperiul cu orice preţ spre care a mers sute de ani. Cât de convingătoare este în acest sens declaraţia preşedintelui Georgiei Mihail Saakaşvil făcută în cadrul unui interviu pentru radio “Echo Moskvi : „Toţi preşedinţii care displac FSB-ului şi KGB-ului rus, sunt consideraţi demenţi. Eu sunt acuzat că sunt nebun, îi vine rândul şi lui Ghimpu. Sunt acuzat că aş fi bolnav psihic din 2004, de când nu le-am plăcut celor de la Moscova. Acum şi Lukaşenco este consdiderat alienat, Iuşcenco demult era diagnosticat ca dement, îi vine rândul şi Moldovei căci, în viziunea Federaţiei Ruse, acolo la putere au venit oameni nebuni”. Saakaşvili consideră că şi Ucraina, şi Belarus, şi Moldova sunt ţări diferite, dar care au o dorinţă comună “de a trăi în pace, fără conflicte, de a fi independente şi integre.
“Dacă am avea numai noi probleme cu Rusia, atunci toţi ar spune că ceva nu e în regulă cu liderii din Tbilisi. Dar când toate aceste ţări au aceeaşi problemă, înseamnă că ori toată lumea şi-a ieşit din minţi, ori, totuşi, e problema Moscovei”, a adăugat liderul Georgiei.Vrem să amintim că atât Georgia, cât şi Moldova au o mare dorinţa de a scăpa de ocupaţia teritorială a Federaţiei Ruse.
Referendumul desfasurat duminica, 5.septembrie.2010, a demonstrat inca o data existenta unei prapastii intre: a) clasa politica (afectata de intrigi) si cetateanul simplu (buimacit de atatea competitii electorale); b) varstnicii (exemplari pana la indoctrinare) si tinerii (dezamagiti de felul cum au fost elucidate abuzurile din aprilie 2009); c) minoritatea etno-imperiala (nostalgica, agresiva, sovina) si majoritatea etno-mioritica (romantica, nehotarata, dezbinata).
După părerea Sabinei Fati de la România liberă « Ideea evadării Republicii Moldova din plutonul aşa-numitei „vecinătăţi apropiate” a Rusiei este deocamdată boicotată chiar din interiorul forţelor democratice sprijinite de Uniunea Europeană şi România. Dezbinarea din arcul de guvernământ şi concurenţa dintre liderii partidelor aflate la putere în Basarabia dau apă la moară comuniştilor şi intereselor ruseşti din zonă. Referendumul a eşuat din pricina neînţelegerilor dintre aliaţi, a intereselor divergente şi a campaniilor electorale paralele pornite înainte de vreme. Acest eşec este privit la Moscova ca un pas înainte spre revenirea Chişinăului sub aripa ocrotitoare a Rusiei, după un an în care Republica Moldova a funcţionat cu un preşedinte interimar, fiindcă partidele de dreapta nu au reuşit să strângă o majoritate calificată pentru a rezolva această problemă de legitimitate ».
Referendumul din 5 septembrie ne învaţă că orice lucru început trebuie valorificat şi dus până la capăt: condamnarea comunismului, cercetarea criminalilor din 7 aprilie, combaterea activităţilor mafiote. Alianţa şi-a epuizat de mult perioada de graţie şi e nevoită, practic, să o ia de la capăt pentru a recâştiga încrederea oamenilor.
Ce atitudine trebuie să avem şi cum trebuie să luptăm împotriva unor asemenea partide, precum sânt : PCRM, PSD, PUM, care promovează politica imperială a Federaţiei Ruse, împotriva unor mercenari, rusofanarioţi, scopul cărora este lupta împotriva libertăţii şi identităţii româneşti a basarabenilor. Putem noi instaura o democraţie europeană , crea un stat naţional, când pe teritoriul Basarabiei activează asemenea partide proimperiale. ?
Referendumul din 5 septembrie din această toamnă ar trebui să-i unească pe toţi politicienii pro-europeni, pentru a învinge în această luptă sfântă împotriva Moscovei – cetăţii Patronilor de la Rasarit şi a mercenarilor lor din Basarabia, care se vor stăpâni pentru totdeauna. Nu va fi uşor, dar va trebui să învingem !

MOSCOVA ŞI CUCERIRILE SALE

Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creştinismul sub influenţa Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre culturile slavă şi bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele şapte secole.
Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă faţă campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârşire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat oraşul Kiev şi şi-au continuat atacul către vest în Polonia şi Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele ruseşti, doar Novgorodul rămânând independent.
Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor ruseşti a fost inegal. Aproape jumate din populaţia teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Oraşe precum Kievul nu şi-au mai revenit niciodată după devastările atacului iniţial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, oraşul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deşi armatele ruseşti au reuşit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au continuat să domine teritoriile locuite de ruşi şi să pretindă de la prinţii ruşi tribut până pe la anul 1480.
Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiţie pentru dreptul de a se numi moştenitori ai culturii şi poziţiei dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural şi politic, Kievul

Dezvoltarea Principatului Moscovei

Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova, până la urmă reuşind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri ruseşti şi înconjurat de codri şi de mlaştini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situaţia s-a schimbat, Moscova absorbindu-şi fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinţi ai Rusiei şi i-au împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor ruseşti. Prestigiul principatului a crescut şi mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul bisericii ruse a fugit din Kiev în Vladimir în 1299, pentru ca peste câţiva ani mai târziu să-şi mute scaunul mitropolitan în Moscova.

Până la jumatea secolului al XIV-lea, puterea mongolilor a scăzut suficient de mult pentru ca Marii Prinţi ai Rusiei să fie capabili să lupte cu sorţi de izbândă împotriva jugului mongol. În 1380, la Kulikovo, pe râul Don, armatele hanului au fost învinse şi, deşi această victorie nu a determinat sfârşitul controlului tătar asupra Rusiei, i-a adus o mare faimă cneazului creştin învingător. Cnejii de la Moscova aveau în acest moment o poziţie extrem de puternică din punct de vedere politic, şi până la mijlocul secolului al XV-lea, principatul şi-a mărit încontinuu întinderea prin cumpărari, război sau alianţe matrimoniale.

Ivan al III-lea cel Mare

În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile ruseşti sub ascultarea lor. Cel care a reuşit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare (1462–1505), care a fost conducătorul care a pus fundaţiile viitorului stat naţional rus. Ivan a reuşit să crească de mai mult de două ori suprafaţa principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea Moscovei. De asemenea, Ivan şi-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor şi nobililor ruşi. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a iniţiat o serie de atacuri care a deschis calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere şi de descompunere în mai multe hoarde şi hanate.

Ivan a căutat să protejeze graniţele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui ţel, Ivan a oferit moşii nobililor în schimbul obligaţiilor militare. Acest sistem de acordare al moşiilor boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavalerişti.

În timpul conflictului cu Pskovul, călugărul Filofei i-a scris o scrisoare lui Ivan al III-lea în care îi făcea profeţia că regatul rus care avea să vină urma să devină a treia Romă. Ivan a intrat în conflict cu Lituania, puternicul rival din nord-vest al ruşilor, pentru controlul mai multor principate semiindependente desprinse din defuncta Rusie Kieveană, aflate pe cursul superior al râurilor Doneţ şi Nipru. Cu ajutorul trădării unora dintre cnejii locali, după încăierări de frontieră şi un război cu lituanieinii care s-a terminat fără rezultate spectaculoase de-abia în 1503, Ivan al III-lea a reuşit să cucerească noi teritorii în vest, iar Principatul Moscovei şi-a triplat suprafaţa în timpul domniei lui.

Consolidarea puterii în interiorul ţării a fost acompaniată de expansiunea externă. Până în secolul al XVI-lea, cnejii de la Moscova au considerat întreg teritoriul Rusiei ca pe proprietatea lor colectivă. Diferiţi prinţi semiindependenţi mai pretindeau încă stăpânirea asupra anumitor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe prinţii mai puţin importanţi să-l recunoască pe el şi pe descendenţii lui ca şefi de necontestat în domeniile militar, juridic şi al afacerilor externe. Încet, încet, conducătorii Principatului Moscovei s-au ridicat până la rangul de puternici domnitori autocraţi, ţari.

Ivan al IV-lea cel Groaznic

Portret al lui Ivan al IV-lea cel Groaznic.Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “ţar.”

Dezvoltarea puterii autocrate a ţarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziţia ţarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-şi fără îndurare nobilii voinţei sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuşi de puţin. Ivan cel Groaznic a fost şi un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului, dar a şi ctitorit biserici, printre care şi Catedrala Sfântului Vasile, care străjuieşte şi în zilele noastre Piaţa Roşie. Tot în această perioadă, cazacii ruşi au fondat primele aşezări în vestul Siberiei.

Războaiele împotriva statului polono-lituanian (1654–1667), au adus importante câştiguri, printre cele mai importante fiind Smolenskul, Kievul şi jumătatea răsăriteană a Ucrainei.

Romanovii

Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian.
In răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la granița Imperiului Chinez.

În secolul al XVIII-lea, Rusia estica a fost transformată dintr-un stat asiatic, oarecum izolat şi tradiţionalist în mult mai dinamicul şi parţial occidentalizatul Imperiu Rus. Această transformare a fost datorată în mare măsură viziunii, hotărârii şi energiei celui care avea să rămână în istorie cu numele de Petru cel Mare.

Imperiul Rus

Petru cel Mare

Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocraţia în Rusia şi a avut un loc de primă mărime în transformarea ţării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafaţă de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu înfiinţarea primei colonii ruseşti de ţărmul Pacificului, recucerirea Kievului şi pacificarea triburilor siberiene. Totuşi, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni.

Petru a făcut primul efort militar de proporţii împotriva turcilor otomani. Mai apoi, atenţia împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim sigur în zona de nord, cu excepţia Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau îngheţate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care înconjura ţărmurile Balticii din trei părţi. Ambiţia lui Petru cel Mare de a cuceri o “fereastră către mare” l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianţă secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană şi Danemarca împotriva Suediei, după care a declanşat Marele război al nordului. Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câştigat patru provincii la sudul şi estul Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest şi asigura posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o “fereastră deschisă către Europa”, înlocuind Moscova atât ca centru politic cât şi ca centru cultural.
Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ecaterina cea Mare şi Alexandru I

Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambiţios şi de dur care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prinţesă germană.

Ecaterina cea Mare a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acţiuni cum a fost aceea a sprijinirii Confederaţiei de la Targowica. Ecaterina a reuşit să poarte un război victorios împotriva Imperiului Otoman şi a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înţelegere cu Prusia şi Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul celor trei împărţiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat şi în vremea ţarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai poată opune rezistenţă.
Împăratul Napoleon I a făcut o mare greşeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu ţarul Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară. Deşi armata lui Napoleon a ajuns până la Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni ruseşti, mii de soldaţi francezi au murit degeraţi. După retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porţile Parisului. După ce Rusia şi aliaţii ei l-au învins pe Napoleon, ţarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” şi a jucat un rol important în redesenarea hărţii Europei la Congresul de la Viena din 1815.

Problema direcţiei în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuţie încă din timpul lui Petru cel Mare şi a politicii sale de occidentalizare a ţării. Taberele erau împărţite: unii doreau copierea modelelor occidentale, în timp ce alţii doreau renunţarea la tot ce era străin şî revenirea la tradiţiile trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-şi manifestau plini de dispreţ părerea despre vestul “decadent”. Slavofilii se opuneau birocraţiei şi proslăveau colectivismul medieval rusesc, aşa numitul mir, sau obştea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar şi îndelunga tradiţie rusească a obştei săteşti medievale, mir.

Alexandru al II-lea

Un an mai înaintea morţii ţarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea ruşilor în timpul acestui război a pus în evidenţă foarte clar slăbiciunile Imperiului Ţarist.

La sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia şi Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele naţiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia şi înăbuşite cu duritate de Imperiul Otoman. Naţionalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare naţională a balcanicilor creştini-ortodocşi de sub jugul otoman, Bulgaria şi Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiţi să ceară pacea. Diplomaţii şi generalii naţionalişti ruşi au reuşit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i convingă pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă şi căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor.

Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917).
Dinastia Romanov a domnit în Rusia până în 1917.

ISTORIA RUSIEI între 1922 şi 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune corespundea în mare cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive: RSFS Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă şi RSFS Transcaucaziană.

În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de neagresiune, între Germania şi URSS, în fapt o înţelegere între două puteri pentru împărţirea sferelor de influenţă. Pe 17 septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de graniţele sovietice, Armata Roşie a invadat Plonia de răsărit populată de etnici ucrainieni şi belaruşi. Sovieticii au atacat mai târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii au fost victorioşi, au câştigat istmul Karelia. URSS a ocupat Basarabia si Bucovina de Nord pe 28 iunie 1940.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Uniunea Sovietică a luat sub un control strâns asupra sferei sale de influenţă din Europa Răsăriteană, Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o cucerise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Astăzi, noua doctrină militară şi politică rusă se bazează pe ideea de a apăra “zona intereselor strategice ale Federaţiei Ruse”, care nu este alta decât limitele fostul imperiu ţarist şi sovietic, şi “zona de influenţă” în Europa de Est. Acest lucru explică în mare măsură şi formarea CSI (Comunitatea Statelor Independente), sub puterea Rusiei, în 1991 ; Reticenţa Rusiei faţă de extinderea NATO şi a UE spre est şi rolul său împotriva intervenţiei NATO în Kosovo în primăvara anului 1999, unirea cu Belarus la 08.12.1999, şi intervenţiile militare din Caucaz (Cecenia) şi în Asia Centrală (Tayikitán). Cu toate acestea, în ultimii ani Rusia a practicat pe ascuns o altă formă, dar cu siguranţă mai eficace şi mai eficientă, ne referim la “expansiunea energerică notorie” în ţările din apropiere, cum ar fi Ucraina, Lituania, Bulgaria sau România. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.

Mihai Ciubotaru