24 ianuarie 1859: Unirea Principatelor Române

23 ianuarie 2010
Felicitări tuturor românilor cu ocazia zilei de 24 ianuarie, ziua Unirii Principatelor Române.
Unirea Principatelor Române a reprezentat sinteza unui îndelungat proces istoric, pornit de la conştiinţa unităţii de neam şi limbă a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, dublată de transformările socio-politice care au avut loc pe scena europeană în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut simţită în principatele române încă din secolele al XV-lea - al XVII-lea. Ştefan cel Mare numea Moldova şi Ţara Românească Vlahia şi l’altra Vlahia (cealaltă Vlahie), în vreme ce tipăriturile în limba română din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ale diaconului Coresi erau destinate tuturor românilor, întărind astfel unitatea lor culturală. În 1599 Mihai Viteazul a fost primit cu însufleţire de către ţăranii români din Transilvania, care, în opinia cronicarului maghiar István Szamosközy, întemeiaţi pe încrederea ce le-o da un principe din poporul lor, s-au unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo şi s-au ridicat în toate părţile[2]. Cronicarii veacului al XVII-lea şi al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au subliniat la rândul lor unitatea de neam şi limbă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Exponenţii Şcolii Ardelene au preluat aceste idei şi le-au dezvoltat în lucrările lor, din această perioadă datând şi o însemnată manifestare politică a românilor din Imperiul Habsburgic: memoriul Supplex Libellus Valachorum (1791) prin care erau cerute drepturi politice şi economice pentru români[3].

Răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821), precum şi Tratatul de la Adrianopole (1829) au însemnat eliminarea treptată a feudalismului şi debutul perioadei capitaliste în principatele române. Alături de cauzele originii şi limbii comune, unitatea începea să fie dorită şi din pricina avantajelor economice care decurgeau din aceasta: o piaţă internă unică şi intensificarea activităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Progresul era frânat însă de vechile relaţii feudale: exploatarea ţărănimii, multitudinea vămilor interne, privilegiile de clasă, suzeranitatea Porţii Otomane care impunea vămi scăzute la import şi solicita tribut, zaherea şi peşcheşuri multiple. Această stare de lucruri putea fi depăşită prin crearea unui stat unitar puternic, cu o economie dezvoltată, care să poată să-şi obţină independenţa[4].
Această dorinţă de unire a celor două principate a fost exprimată atât în 1829, cu prilejul Tratatului de la Adrianopole, cât şi în 1831-1832, în cuprinsul Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti[5]. Activitatea culturală din deceniile 4 şi 5 ale secolului al XIX-lea a contribuit din plin la renaşterea conştiinţei naţionale în cadrul păturilor largi ale populaţiei. În această perioadă este intensificată utilizarea termenilor român, România şi Dacia: Vasile Alecsandri compune Deşteptarea României, iar Alecu Russo Cântarea României; apar ziarele Curierul românesc de ambe sexe (Bucureşti, 1829), Albina românească (Iaşi, 1829), Dacia literară (Iaşi, 1840), Magazin istoric pentru Dacia (Bucureşti, 1844), Pruncul român (Bucureşti, 1848), România viitoare, Republica română şi Junimea română (Paris, 1850-1851)[6].
Revoluţia de la 1848 a permis apariţia primelor programe politice de anvergură ale paşoptiştilor români, care prevedeau unirea deplină a Moldovei cu Ţara Românească. Şi în Transilvania, românii adunaţi pe câmpia de la Blaj în data de 3 mai 1848 şi-au exprimat dorinţa: noi vrem să ne unim cu Ţara!. După înăbuşirea revoluţiei, paşoptiştii au fost exilaţi şi şi-au continuat activitatea de propagandă în statele europene: Anglia, Franţa, ţările italiene, Rusia. Oamenii de stat ai Angliei şi Franţei au primit numeroase memorii, iar numeroase personalităţi culturale europene şi ziare progresiste au îmbrăţişat cauza românească[7].

Preliminarii

Secole întregi Principatele Române au constituit teatrul de război pentru Austria, Rusia şi Turcia, fiind ocupate temporar de unele dintre acestea. Austria a anexat în 1775 Bucovina, Rusia, din 1812 Basarabia, iar Turcia a ocupat în 1417 Dobrogea. Românii din Principate i-au ajutat deseori pe ruşi şi austrieci în războaiele împotriva imperiului otoman, în speranţa că vor înlătura regimul fanariot şi îşi vor recâştiga vechea libertate internă. Numeroasele războaie şi ocupaţii militare au pustiit teritoriul românesc, i-au afectat viaţa materială şi psihică şi i-au creat un sentiment de nesiguranţă şi frică permanentă. Războaiele şi ocupaţiile care au afectat teritoriile româneşti au fost:
• războaiele ruso-turce (1716-1718; 1736-1739);
• războiul ruso-turc (1768-1774);
• războiul austro-ruso-turc (1787-1792);
• războiul ruso-turc (1806-1812);
• la intervenţia şi ocupaţia turcească (1821-1822);
• războiul ruso-turc (1828-1829);
• ocupaţia rusă până în 1834;
• intervenţia şi ocupaţia ruso-turcă (1848-1851);
• ocupaţia rusă (1853-1854);
• ocupaţia austriacă (1854-1857).
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea poporul român făcea eforturi de modernizare a societăţii româneşti în cadrul fiecărei provincii istorice, dar şi pe ansamblul arealului locuit de români. Unitatea politică a poporului român a fost o preocupare a generaţiilor româneşti din secolul al XIX-lea şi avea să se manifeste în trei etape: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Războiul pentru independenţă. La adunarea istorică de la Blaj din 3/15 mai 1848 ţăranii transilvăneni şi-au exprimat dorinţa de unire cu fraţii de dincolo de Carpaţi: noi vrem să ne unim cu ţara[8]. Dorinţa de unire a ţăranilor reprezenta nu numai o aspiraţie spirituală, ci şi o necesitate economică: Ideea de a se uni toţi românii — scria Ion Ionescu de la Brad la 14/26 februarie 1849 lui A. G. Golescu — o am găsit foarte răspândită chiar în popor; el vede foloasele Unirii în ridicarea vămilor dintre Banat, Ardeal şi Principate[9].

Congresul de la Paris

Conferinta de la Paris

Conferinta de la Paris

Războiul Crimeii a adus din nou în atenţia puterilor europene problema principatelor române. În timpul lucrărilor pregătitoare ale Congresului de Pace de la Paris din 1856, reprezentanţii Franţei au pus pe tapet problema unirii celor două principate, pentru a crea un stat tampon care să oprească expansiunea Rusiei şi să protejeze Imperiul Otoman.
Franţa dorea unirea pentru a-şi putea creşte influenţa economică şi culturală în principate, Rusia pentru a slăbi Turcia şi influenţa Austriei în zonă, Prusia şi Sardinia pentru a atrage atenţia asupra dorinţei lor de creare a unei Germanii respectiv Italii unite, iar Anglia a rămas iniţial neutră. Încă de la început s-au opus Turcia, care se temea că noua ţară va solicita mai apoi independenţa şi Austria, deoarece nu dorea ca unirea să dea un semnal pentru românii din Transilvania şi în plus noul stat i-ar fi stăvilit intenţiile de acaparare a gurilor Dunării. După congres s-a mai opus şi Anglia, pentru a mulţumi Imperiul Otoman, care-i servea ca debuşeu economic[10].
Hotărârile congresului în privinţa principatelor au fost următoarele[11]:
• consultarea locuitorilor în privinţa unirii, deoarece puterile care se opuneau au susţinut că aceştia de fapt nu doresc unirea.
• trecerea principatelor sub garanţia colectivă a puterilor semnatare.
• libertatea navigaţiei pe Dunăre şi înfiinţarea unei comisii permanente, constituită din reprezentanţii statelor riverane
• înapoierea Moldovei celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Bolgrad.
• întrunirea la Bucureşti a unei comisii speciale, constituită din reprezentanţii celor 7 puteri garante, cu scopul de a se informa asupra situaţiei interne a principatelor şi de a propune măsuri pentru reorganizarea internă.
• nicio putere nu avea dreptul de a interveni cu armata în principate decât în urma unui acord general

Divanurile Ad-hoc

Divanul ad-hoc

Divanul Ad-hoc din Ţara Românească. Litografie de Carol Popp de Szathmari

În Principatele române Poarta a numit caimacami: pe Alexandru Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Teodor Balş în Moldova. Ultimul a fost înlocuit în urma decesului său cu Nicolae Vogoride. Atitudinile pe care aceşti caimacami le-au avut faţă de mişcarea unionistă au fost diferite: Alexandru Ghica a sprijinit-o şi a permis reîntoarcerea în ţară a revoluţionarilor paşoptişti, în timp ce Teodor Balş şi mai apoi Nicolae Vogoride au pornit o amplă persecuţie împotriva unioniştilor, au înăsprit cenzura şi au falsificat listele de alegeri pentru deputaţii divanului Ad-hoc, astfel încât să câştige partida potrivnică unirii.
În Ţara Românească, gruparea unionistă reîntoarsă din exil a început să scoată din nou ziarul „Timpul” şi a înfiinţat gazeta „Concordia”.

Conferinţa de la Paris

Activitatea politică în Principate

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Alegerile din Moldova

Alegerile din Ţara Românească

Proclamarea Unirii

Theodor Aman — Proclamarea Unirii

Bibliografie
• Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
• Adăniloaie Nichita, Petric Aron, Unirea Principatelor Române, Editura Politică, Bucureşti, 1966.
• Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
• Suciu, Dumitru, Monarhia şi făurirea României Mari, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, ISBN 973-24-0420-5

4 comentarii:

Igor Caraman spunea...

Felicitari fratilor !

Dragoş Galbur spunea...

Felicitari frati romani !

Anonim spunea...

fratii in veci vor fi frati

Din Bucovina spunea...

Felicitări !

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: