Unionismul cerebral

29 decembrie 2009
O fantomă bântuie azi Republica Moldova – fantoma unionismului. Mulți au crezut-o izgonită pentru totdeauna, congelată de frigul constant al erei glaciare 2001-2009. Alții au pretins chiar că aceasta nici n-a existat vreodată, că ar fi un produs exotic, ”băgat” pe gâtul bravei ”nații” moldovenești de către emisarii ”ultimului imperiu al Europei”. Cu toate acestea, votul popular din 29 iulie a adus la putere o persoană care se declară a fi unionist. Mihai Ghimpu, președintele parlamentului și președintele interimar al republicii, este primul oficial de rang înalt care-și declară public aderența la ideea reunirii celor două state românești, de la declararea independenței încoace. Chiar dacă acesta nu va promova, în calitățile sale oficiale, o politică îndreptată spre unirea cu România, prioritare fiind acum ieșirea din criză, asigurarea drepturilor și libertăților democratice și eradicarea sărăciei, consider că avem tot temeiul să spunem că spectrul unionismului începe să redevină palpabil, recăpătându-și vigoarea de odinioară. Este o dovadă a faptului că oricât de mult ar fi promovat fosta guvernare ideea ”apărării statalității”, realitatea politică a existenței celor două state nu poate surclasa realitatea etno-culturală și lingvistică. Fapt care ne obligă tot mai mult să medităm asupra a ceea ce înseamnă azi ideea de reunificare a națiunii române și ce forțe, din punct de vedere social și politic, are ea în spate.

Oricât de paradoxal ar părea, exprimarea publică explicită a adeziunii la ideea unirii Republicii Moldova cu România a ajuns să fie condamnată din două direcții diametral opuse. Acest fapt a fost determinat, în primul rând, de perpetuarea la putere a unor forțe politice care afișau un mesaj explicit antiunionist. Fie că a fost vorba de interfrontiști, agrarieni sau comuniștii lui Voronin, unii reprezentanți ai taberei pro-românești (foarte fragmentată) au considerat că detașarea de orice mesaj explicit unionist le-ar putea aduce victoria împotriva „mancurților”. În limbaj politic colocvial, se mergea pe un mesaj de genul: ”Oameni buni, între noi, la adunările noastre putem să ne declarăm dragostea față de Țară (România), dar pentru că adversarii noștri folosesc împotriva noastră în mod foarte eficient declarațiile noastre unioniste și obțin dividende electorale substanțiale de la o populație spălată pe creier și nepregătită pentru marele moment al reunirii, nu trebuie să emitem mesaje de unire imediată, ci să ne axăm pe teme sensibile pentru majoritatea cetățenilor.” De multe ori cei care nu respectau această convenție nescrisă erau suspectați că fac jocul taberei adverse, țintind compromiterea forțelor anticomuniste. Foarte concludent în acest sens este articolul ”Băiețismul în politică”, de Nicolae Dabija, apărut în 1996 și în care scriitorul demonstrează că Frontul Popular Creștin Democrat condus de Iurie Roșca a lucrat împotriva ideii de unire cu România tocmai prin promovarea mult prea insistentă a acesteia, pierzând astfel orice sprijin și chiar întorcându-i împotriva sa pe reprezentanții minorităților și a românilor ”ne-unioniști”. ”Se știe că exagerările (în politică) dăunează ideilor pe care vrei să le promovezi, efectul fiind de cele mai multe ori invers. (…) O lozincă țipată, spre exemplu, convinge mai puțin decât aceeași lozincă rostită firesc. Orice idee împinsă până la extrem pierde din credibilitate. A exagera un lucru înseamnă, de fapt, a-l compromite. Asta a fost una dintre armele secrete ale adversarilor noștri, care au stimulat, sau, bănuiesc, chiar remunerat extremismul unora dintre liderii FPCD.” Autorul prezintă situația Frontului Popular după congresul al II-lea, din mai 1990, atunci când gruparea lui Roșca propune schimbarea denumirii statului în ”Republica Română Moldova”. Ca urmare a acestei propuneri, minoritățile naționale care până atunci susțineau pozițiile pro-democrație ale Frontului se îndepărtează și ajung să fie folosite de către forțele pro-sovietice în scopurile lor. De asemenea, aceste evoluții au alimentat tendințele secesioniste ale găgăuzilor și transnistrenilor.

Desigur, înainte de momentul 4 aprilie 2005 poziția anti-FPCD (ulterior PPCD) ar fi putut pusă, argumentat, la îndoială. PPCD inițiase și condusese mișcarea de protest din ianuarie-aprilie 2002, împotriva rusificării învățământului, apoi protestele împotriva planului Kozak, din 2003. Însă alierea de facto a PPCD cu comuniștii după votarea candidaturii lui Voronin, conspirarea acestuia mână în mână cu puterea împotriva pluralismului de opinie prin acapararea posturilor publice municipale de televiziune și radio, abandonarea discursului identitar românesc (păstrat parțial, în aspectele sale culturale, doar în ziarul ”Flux”) și noile aspirații ”de a construi un stat puternic”, precum și asocierea la guvernare după 7 aprilie (prin ocuparea de către Roșca a funcției de vice-prim-ministru) nu au făcut decât să confirme acuzațiile înaintate de către Nicolae Dabija în 1996. Într-un mod cu totul diferit poate fi interpretată și alierea PPCD cu PCRM la sfârșitul lui 1999 pentru a înlătura guvernul pro-occidental și reformator al lui Ion Sturza, cel care declarase în acea perioadă că dacă prețul apropierii Republicii Moldova de Occident este ieșirea din CSI, el ar fi gata să-și asume acest pas. Argumentele de atunci ale PPCD, venite să justifice demiterea guvernului, au fost legate de acuzațiile de corupție care planau asupra unora dintre membrii guvernului Sturza. Din moment, însă, ce nu s-a mers mai departe cu investigarea acestor acuzații, devine clar, judecând și după comportamentul conducerii PPCD de după 4 aprilie 2005, că demiterea guvernului Sturza a avut cauze (geo)politice iar Iurie Roșca a făcut jocul Moscovei.

La prima vedere, situația nu este deloc roză, în contextul discutării ideii de unire a Republicii Moldova cu România. Și asta deoarece partidul care a avut cel mai puternic discurs unionist, în anii 1990, ajunge peste aproape douăzeci de ani de la apariție, să se comporte ca un satelit al unui partid comunist timp de patru ani de zile, și chiar să devină asociat pe față la guvernare cu acesta, în guvernul Greceanîi II. Ce concluzii ar putea trage un observator din afara Republicii Moldova despre aceste evoluții? Probabil, ar ajunge la concluzia că unionismul nu este un curent serios, consecvent și natural în societate, că el este un discurs politic întâmplător, care a servit anumitor cauze și ulterior a fost abandonat. Pe acest tip de percepție a unionismului au mizat și adversarii politici ai acestuia – susținătorii ”statalismului”. Astfel acestora le-a fost mult mai ușor să prezinte ideea unirii cu România ca una străină moldovenilor, de vreme ce până și susținătorii cei mai fervenți de odinioară ai unirii renunță, într-un mod sau altul.

Situația devine hilară, dacă nu ridicolă, atunci când începem să detectăm o mutație în conținutul valoric și impactul discursului unionist. Mutație nu atât provocată, cât favorizată de necesitatea imperativă, declarată și asumată de a recâștiga electoratul majoritar comunist din ultimul deceniu și de a asigura venirea la putere a forțelor democratice. Unii dintre vechii susținători ai unirii cu România au devenit atât de preocupați de necesitatea înlăturării comuniștilor de la putere, încât până și menționarea ”între ai noștri” a posibilității (dacă nu luptei) de reunire a devenit în ochii lor o eroare de nepermis pe care ei o condamnă făcând spume la gură. Cu alte cuvinte, ideea însăși a reunificării națiunii române este văzută ca un obstacol… în fața a ce?

Avem de a face cu două exagerări, două excese în ceea ce privește problematica reunirii așa cum este pusă ea în rândurile celor care-și asumă conștiința națională românească: unul, de factură frontistă a anilor 1990, reclamă ”unirea imediată”, cât mai rapidă întru salvarea elementului românesc din Basarabia. Altul, îndreptat împotriva primului, tinde să declare însăși ideea unionistă drept tabu și s-o condamne chiar, adesea ajungând s-o considere ceva rușinos, jenant, ”neeuropean”, ”nepragmatic”. Chiar dacă primul exces și-a dat, de facto, obștescul sfârșit încă la sfârșitul lui 1999, iar de jure după 4 aprilie 2005, al doilea exces înflorește în continuare. De ce? Pentru că exponenții lui sunt prea sensibili la jocurile comuniștilor și cad, de fapt, fără să-și dea seama în plasa pe care aceștia le-o întind. Explorarea de către PCRM a temei ”apărării Patriei de cotropitorii români”, proferarea acuzațiilor absolut nefondate de conspirație întru lichidarea statului Republica Moldova îi determină pe mulți dintre purtătorii mesajului unionist să excludă total România și tema apropierii de aceasta din discursul lor. Astfel, PCRM joacă la două capete și câștigă întotdeauna, deoarece folosirea sperietorii unirii cu România face ca adevăratul mesaj unionist să fie abandonat de dragul realpolitik-ului, ceea ce convine comuniștilor din două motive: a) țin în șah potențialele forțe care ar putea iniția o amplă mișcare de unificare și b) prin absența din viața publică a discutării problemei reunirii, autoimpusă de către unioniști ca să nu ”supere” electoratul pro-comunist se creează falsa impresie că unioniștii sunt slabi, că ei nu reprezintă o forță, iar mesajul lor este unul marginal, caracteristic unor elemente extremiste.

Meritul lui Mihai Ghimpu în acest context, după părerea mea, este că dumnealui a inițiat, prin declarațiile sale, depășirea cercului vicios pe care l-am descris mai sus. Da, este foarte evident că dumnealui și-a asumat și niște riscuri în acest context, dar sinceritatea este întotdeauna apreciată de către alegători, și este foarte posibil ca în acest caz anume sinceritatea să fi devenit antidotul pentru virusul care afectează, de aproape, două decenii, ceea ce se numește unionism în Basarabia.

Desigur, unii ar putea spune că punerea în discuție a posibilității de aderare la Uniunea Europeană este o formă, poate cumva mascată, de unionism. Probabil că unii așa îl percep, din perspectiva suprimării frontierei pe Prut și a circulației libere. Însă să pretinzi că dezideratul de refacere a integrității teritoriale a României va deveni realitate odată cu integrarea europeană a Republicii Moldova este, din punct de vedere politic, o inexactitate, deoarece vor rămâne în continuare două state pe harta Europei, iar din punct de vedere socio-identitar, un soi de soluție de compromis, dar de fapt… o scuză!

În contextul schimbării politice de la Chișinău, a înlăturării Partidului Comuniștilor de la putere, unionismul trebuie să-și continue calea de debarasare de tarele vechi, ale cercului vicios de până acum. Unionismul trebuie să devină o poziție asumată și argumentată. Iar prin asumare înțeleg, în primul rând, consecvență. Poate că purtătorii acestui mesaj unionist reînnoit ar putea trage anumite învățăminte dintr-un vechi proverb latin: Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo, care în traducere românească ar însemna: ”Picătura găurește piatra nu prin forță, ci prin cădere frecventă”. Unionismul trebuie să-și arunce la coșul de gunoi rușinea, adică sentimentul uscării pe cerul gurii atunci când se pune în discuție Unirea, a evitării discutării acestei teme, a eternului românesc ”Merge și așa”.

Bastioanele pierdute trebuie recucerite. Cei care astăzi se bat cu pumnul în piept că sunt etnici moldoveni și se declară în orice condiții împotriva unirii cu România trebuie transformați, treptat, într-o minoritate. Cum? Prin educație. Prin discuții. Prin argumentare. Prin introducerea în spațiul mediatic din Republica Moldova a cât mai multor posturi tv și radio de peste Prut, prin înființarea de televiziuni transfrontaliere, care să prezinte în buletinele lor de știri evenimente din București și Chișinău făcând abstracție de frontiera de pe Prut. (Nu trebuie să ne uităm departe, chiar vecinii ucraineni au așa ceva, postul ruso-ucrainean ”Inter”) Prin introducerea în vânzare, pe tot teritoriul RM, a presei românești, prin înființarea la Chișinău a unor ediții locale ale cotidienelor de la București.

Experiența ultimilor douăzeci de ani a demostrat că unionismul militant nu poate reprezenta, pentru Basarabia, o metodă de promovare a ideii reunirii cu România. Așa cum a fost gândit acesta la începutul anilor 1990, el nu a făcut, fiind, vorba lui Nicolae Dabija, ”țipat”, decât să compromită ideea și să obstrucționeze apropierea de România. În fond, unionismul militant nu a găsit niciodată susținere în rândurile unui număr suficient de mare de cetățeni, consumându-se, astfel, atât ideatic cât și politic foarte rapid, devenind caduc în urma unor evoluții politice exterioare (aderarea Republicii Moldova la CSI și a României la NATO și UE). Situația economică dificilă a României și Republicii Moldova au făcut ca populațiile celor două state să se confrunte cu probleme a căror rezolvare imediată reclama o amânare pe termen nedefinit a abordării problemei unirii.

Dacă va fi posibilă reunirea vreodată, asta va depinde și de unii factori externi, pe care nu putem să-i neglijăm. E de ajuns să ne amintim că reunificarea Germaniei s-a făcut în 1990 pe muchie de cuțit din punct de vedere al relațiilor dintre marile puteri, între o Margaret Thatcher hotărâtă să facă tot ce-i stă în puteri ca să evite unificarea, un François Mitterand care se consola cu gândul că URSS nu va permite pentru nimic în lume celor două Germanii să redevină o singură țară și un Gorbaciov mai flexibil, dar care nu a ezitat să-și înainteze propriile condiții. În viitor, cele două state românești s-ar putea pomeni și ele în situația de a-și negocia la sânge reunificarea. Sau, din contra, ar putea interveni un moment optim care va trebui exploatat la maxim.

Datoria Bucureștiului și Chișinăului este acum, și va trebui să rămână și pe viitor, monitorizarea atentă a situației internaționale din regiune și din lume, până la identificarea unui asemenea moment propice.

În ceea ce privește populația Republicii Moldova, este clar că asistăm azi, la două decenii după 1989, la intrarea în scenă a unei noi generații. Abia începând cu acest an, 2009, generația celor născuți în 1989 începe să-și facă simțită prezența cu adevărat. Procesul a început deja și se va accentua în următorii ani. Această nouă generație va duce, fără îndoială, mai departe discursul pro-românesc, dar se simte nevoia unei reînnoiri în abordarea problemei. Orice nouă generație trebuie să se comporte ca o spărgătoare de tipare, iar în cazul celei despre care vorbim, tiparele care trebuie sparte sunt în primul rând abordarea patriotardă, ceaușistă în esență, pe care o mai vedem persistând în rândurile unora dintre reprezentanții vechii generații, dar și misticismul de esență legionară, atât de tentant pentru tineri, pe care oameni ca Iurie Roșca l-au folosit cu nerușinare pe parcursul ultimelor două decenii pentru a-și atrage adepți din rândurile adolescenților și tinerilor basarabeni atrași de icoana lui Corneliu Zelea-Codreanu, tineri de care aceiași ”patrioți ai Neamului”, cu barbă și fără, își ștergeau picioarele după câțiva ani, dacă aceștia ajungeau să-și pună anumite întrebări. Atât PPCD cât și organizația de tineret a partidului, ”Noua Generație” poate trezi comparații cu unele secte religioase, dacă stăm să analizăm modul în care acestea își recrutau membrii, îi îndoctrinau, pentru ca ulterior să scape de ei dacă aceștia deveneau incomozi conducătorilor.

Generația anului 2009 trebuie să înțeleagă că realizarea unificării nu va fi posibilă dacă va repeta greșelile precursorilor. Nu de mistică legionară e nevoie, nu de protocronism, nu de icoane și idoli, nu de cultul eroilor neamului de dragul cultului însuși și fără a face nimic suplimentar, ci de o apreciere calmă și calculată a șanselor care pot fi valorificate în momentul de față și de acțiuni în vederea valorificării acestor șanse, pentru a transmite generației următoare o situație măcar prin ceva îmbunătățită.

Aș numi noua formă a discursului unionist, proprie generației lui 2009, ”unionism cerebral”. Primele semne ale emergenței unionismului cerebral le-am văzut deja în aprilie, atunci când de rând cu lozinci pro-românești consacrate deja, s-a putut face simțită o conștiință civică mult mai dezvoltată decât în alte cazuri. Era de parcă i-aș fi văzut pe viitorii cetățeni ai unei Românii în hotarele ei firești cerându-și țara înapoi. Un românism bazat nu pe valori etnoculturale, ca până acum, ci pe valori civice și cetățenești! Un discurs unionist bazat până acum, timp de douăzeci de ani, pe limbă română, devine înlocuit de unul bazat pe cetățenie română. Și pe dreptul tuturor cetățenilor români de a avea un singur centru de autoritate politică.

Unionismul cerebral trebuie să conțină, desigur, latura argumentației etnice și, mai cu seamă, istorice. Dar aceasta nu trebuie să suprime celelalte filoane ale discursului, așa cum s-a întâmplat până acum. Accentul trebuie pus pe argumentarea socială, economică și politică a necesității unirii. Doar unionismul cerebral, total opus unionismului emotiv-militant, va putea rezolva cea mai mare problemă a apropierii de România: atitudinea minorităților naționale din Republica Moldova. Ostile unionismului emotiv-militant, pe care îl leagă de demersul autorităților interbelice de a construi un stat național românesc, minoritățile au fost întotdeauna arma pe care ocupanții sovietici au folosit-o împotriva tendințelor de apropiere de țara de peste Prut. Minoritățile au căzut pradă ușoară propagandei antiromânești sovietice, dar și a celei comuniste a anului 2009, când guvernarea a recurs la același discurs românofob de esență sovietică și a reușit chiar să trezească un anumit sentiment în rândurile minoritarilor (creșterea numărului inscripțiilor antiromânești din Bălți, de exemplu, dar și din Chișinău, confirmă acest fapt). Unionismul cerebral conține în sine mecanismul dezamorsării tensiunii induse în rândurile minoritarilor. El nu mai conține principalul element care-i îndepărta pe aceștia: mesianismul de tip legionar, ”naționalismul sângelui” care reclama o atitudine tranșant negativă, exprimată față de neromâni. Unionismul cerebral ar găsi de neconceput, de exemplu, legarea cu panglică roșie a câțiva porci și gonirea lor spre Gara Feroviară din Chișinău, episod de tristă faimă petrecut în luminoșii ani 1989-1991 și care urmărea să simbolizeze alungarea neromânilor peste Nistru. Unionismul cerebral preferă lozincilor patriotarde analiza rece și calculată a situației, exploatarea argumentelor de tip istoric care susțin poziția unionistă (și ele sunt…. extrem de multe), dar și acceptarea unora dintre argumentele opuse de către oponenți, atunci când ele nu sunt niște falsuri generate de istoriografia sovietică. Unionismul cerebral găsește în sine forța să-și asume greșelile și abuzurile unora dintre conducătorii din trecut ai statului român, dar și să-i convingă pe cei care reclamă aceste abuzuri că ele au rămas, definitiv, în istorie și că astăzi, într-un stat european, drepturile minorităților etnice vor fi întotdeauna respectate.

Unionismul cerebral ar putea deveni, în următorii ani, baza unui curent ideologic unionist reînnoit, care ar avea toate șansele să schimbe balanța de forțe din interiorul Republicii Moldova, și să pregătească terenul pentru unificare, în paralel cu monitorizarea atentă a situației internaționale pentru identificarea unui moment propice realizării dezideratului de restabilire a integrității teritoriale a României.

Dan Nicu

12 comentarii:

Anonim spunea...

Frumos articol, bravo !

Igor Caraman spunea...

Asta cel mai tare rupe: "O fantomă bântuie azi Republica Moldova – fantoma unionismului. Mulți au crezut-o izgonită pentru totdeauna, congelată de frigul constant al erei glaciare 2001-2009."

Dragoş Galbur spunea...

Da, şi mie mi-a plăcut articolul, de aia şi l-am postat, bravo Dane !

Daniel Moscalenco spunea...

Frumos articol. Mult respect autorului!
Am observat ca toti cei care poarta numele Dan in genere sunt baieti de treaba :-D

Livia spunea...

”Picătura găurește piatra nu prin forță, ci prin cădere frecventă”. Unionismul trebuie să-și arunce la coșul de gunoi rușinea, adică sentimentul uscării pe cerul gurii atunci când se pune în discuție Unirea, a evitării discutării acestei teme, a eternului românesc ”Merge și așa”. - mi-a placut mult ideea.

Andrei Cebotari spunea...

Frumos...subscriu multe...

Anonim spunea...

Nu comunic

Anonim spunea...

Dragos,nu te supara,mai santem si noi pe aici si nu ar fii o idee rea, sa fie folosite, cartile tale,ca nu exista hartie igenica, la toilete in Romania.Si ce ziceati ,de Che Guevara?

Dragoş Galbur spunea...

Numaidecit ! Voi lua in consideratie doliantele tale ;)

Anonim spunea...

Salut

Dan Nicu spunea...

Multumesc mult tuturor pentru comentariile pozitive, ma bucur ca se apreciaza ceea ce am scris!

Dan Nicu spunea...

Multumesc, Dragos, desi cu intarziere, si imi cer scuze, pentru postare!

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: