Rusia îşi instalează rachetele în inima Europei

Armata rusă a început instalarea rachetelor S-400, sol-aer, în Kaliningrad, exclava baltică situată între Polonia şi Lituania, notează publicaţia Izvestia, citată de Moscow Times.

S-400, cele mai avansate rachete ruseşti sol-aer / FOTO: wikipedia.org

Izvestia citează surse militare pentru a spune că rachetele au ajuns în Kaliningrad vineri, dar nu menţionează care este numărul lor.

Rachetele S-400, cele mai avansate rachete ruseşti sol-aer, au o rază de acţiune de 120 până la 400 de kilometri. Sunt deja instalate în jurul Moscovei şi vor ajunge şi în Estul îndepărtat în cursul acestui an.

Informaţiile din Izvestia apar într-un moment de tensiune în relaţiile dintre Rusia şi SUA pe tema scutului antirachetă din Europa, ale cărui elemente vor fi amplasate inclusiv în România.

Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a ameninţat în noiembrie că Moscova îşi va desfăşura rachetele strategice la graniţa cu UE pentru a răspunde scutului american antirachetă ce va fi amplasat în Europa.

Preşedintele rus, notează AFP, a ameninţat că rachetele cu rază lungă de acţiune vor fi echipate cu focoase capabile să distrugă instalaţiile antirachetă din Europa. "Una dintre măsuri va fi desfăşurarea unei baterii de rachete Iskander în regiunea Kaliningrad", a anunţat la momentul respectiv Medvedev.

sursa: www.realitatea.net

Citește mai departe...

Cimitirul eroilor români din Călărași a fost vandalizat

MAE a luat act cu preocupare de incidentul din noaptea de 3 spre 4 aprilie 2012, când un număr de cruci de mormânt din cimitirul dedicat eroilor români din oraşul Călăraşi, din Republica Moldova, au fost deplasate.

Imediat după producerea actelor de vandalism, Ministerul român al Afacerilor Externe, prin Ambasada României la Chişinău, s-a aflat în contact permanent cu autorităţile relevante din Republica Moldova pentru clarificarea circumstanţelor faptelor şi pentru remedierea mormintelor afectate de distrugeri.

Primarul oraşului Călăraşi şi Consiliul local au procedat cu promptitudine la repararea stricăciunilor. De asemenea, comisariatul local de poliţie investighează cazul, în vederea identificării făptaşilor. Având în vedere că până în acest moment nu au fost identificaţi autorii, ministrul Cristian Diaconescu a cerut ambasadorului să se deplaseze la Călăraşi pentru a face o evaluare şi să contacteze direct poliţia şi procuratura din zonă.

Cimitirul Eroilor Români din oraşul Călăraşi din Moldova a fost vandalizat în noaptea de marţi spre miercuri de un grup de persoane necunoscute, relatează Jurnal de Chişinău în ediţia electronică de vineri. Agresorii au demontat cruci pe care le-au aruncat la întâmplare, iar pe una dintre ele au distrus-o definitiv. Primarul oraşului, Nicolae Melnic, a declarat că primele informaţii în legătură cu incidentul le-a primit de la un pădurar. “Ne-am deplasat la faţa locului şi am găsit un dezastru. Acum lucrează oamenii acolo. Crucile sunt reinstalate. Cea distrusă trebuie înlocuită. Costul unei cruci este de cel puţin 500 de lei (32 de euro). Este un sacrilegiu”, a afirmat el, adăugând că în cei trei ani de când a fost construit cimitirul acest lucru se întâmplă pentru prima dată.

Potrivit primarului, în urmă cu o lună, oraşul a fost bulversat de un alt scandal: o persoană a aruncat cu o cutie de vopsea în monumentul eroilor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial.

În iulie 1941, pe locul unde a fost ridicat Cimitirul Eroilor Români şi-au pierdut viaţa 42 de militari români. Până în 1960, când aici a fost ridicată o troiţă, zona a fost acoperită de gunoaie şi mărăcini. Troiţa a fost demontată de autorităţile sovietice şi reinstalată după 1990.

Sâmbătă, 3 martie, cu ocazia şedinţei comune a guvernelor român şi moldovean desfăşurată la Iaşi, ministrul Apărării naţionale, Gabriel Oprea a semnat Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind regimul juridic al mormintelor de război româneşti situate pe teritoriul Republicii Moldova. Pentru partea moldoveană, acordul a fost semnat de către Vitalie Marinuţa, ministrul Apărării de la Chişinău.

sursa: www.ziuaveche.ro

Citește mai departe...

„Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea.”

Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Barzeiu de Gilort, judetul Gorj - d. 23 martie 1880, Bucuresti) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu.

Haiduc celebru din zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei, când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui aga Bechir, nepotul pașei Regep a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, Gorj. Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare.

Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor.

La 14 septembrie 1818, la Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (25.000), care ocupaseră satul, și ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de1.200 de panduri. După bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.

În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită calităților sale.

A fost membru al Societății secrete Frăția, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu.

A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu, și Costache Romanescu.

Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a devenit generalul armatei române.

După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea.

Declarația lui Gheorghe Magheru: Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea. Pe aleea ce duce spre Complexul muzeal Gheorghe Magheru a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: Pe acest loc, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară revoluționară de panduri și voluntari. În memoria acestui eveniment, în anul 1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, s-a ridicat un obelisc și a fost inaugurat muzeul de la Râureni.

Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor Moldova și Țara Românească.

A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea principatelor române.

Sursa: Wikipedia.org

Citește mai departe...

Eugen Tomac despre Voronin și Iliescu [VIDEO]

„Societățile noastre au stagnat pentru că, la un moment dat, anumite personaje (sigur, validate de votul popular și nu numai) au crezut, de bună-cuviință, că modul lor de a gândi și a privi este cel mai sănătos pentru societate”, a declarat Eugen Tomac, secretar de stat pentru românii de pretutindeni, în cadrul unui seminar în Poiana Brașov, organizat, în perioada 5-8 aprilie, de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a Guvernului României.

„Și aici voi face referire, pe scurt, doar la 2 personaje politice, care, din punctul meu de vedere, au blocat sau au aruncat și Republica Moldova, și România într-un con de umbră în ceea ce privește evoluția civilizațiilor europene, a societăților în ansamblu. Mă refer la Ion Iliescu și la Vladimir Voronin. Deci sunt doi bolșevici care, până la urmă, chiar dacă sunt oameni politici cu o anumită greutate, cel puțin pe mine și pe voi nu ar trebui să ne complexeze deloc să discutăm. Din punctul meu de vedere, aceste două personaje sunt, de fapt, doi bolșevici care trebuie luați de gușă și trași la răspundere: unul a luat și a bătut minerii prin București, tocmai pentru faptul că vroia o altă Românie, altul a luat și a omorât oamenii în Piața Marii Adunări Naționale, tocmai pentru că vroia o schimbare”.

„Cred că acest subiect trebuie dezbătut și discutat dintr-un simplu motiv: pentru că va veni o altă generație care va privi mult mai lucid și mult mai relaxat evoluția acestor evenimente și va da verdictele necesare în ceea ce privește încadrarea lor în istorie”, a mai spus Eugen Tomac.

Tema seminarului din Poiana Brașov este „Informație – Mesaj – Atitudine”. Participanții la seminar, un grup de bloggeri din Republica Moldova, discută despre subiecte de actualitate privind situația din cele două state românești.

autor: Ion Urușciuc
sursa: ionurusciuc.wordpress.com

Citește mai departe...

Larry Watts despre ”Biroul secret pentru studiul problemei basarabene”

Diversiunea Basarabeană

În volumul “With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (Tradus si aparut la Editura Rau cu titlul “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România); cu un cuvânt înainte de general dr. Ioan Talpeş), apărut la Editura Militară (Magazin istoric, nr. 12/2010), Larry L. Watts se ocupă şi de originile şi raţiunile istorice ale neîncrederii Rusiei bolşevice, apoi ale U.R.S.S. faţă de România. Vă prezentăm în continuare un fragment din această incursiune istorică publicat de prestigioasa revista Magazin Istoric.

LARRY L. WATTS

Din decembrie 1917, ameninţarea militară românească era prezentă deja în gândirea sovieticilor, cu mai bine de un an de zile înainte de primele ciocniri polono-sovietice, după ce trupele române începuseră să dezarmeze şi să alunge forţe de zece ori mai mari din Moldova. Repetarea acestui fenomen în Basarabia ce le aparţinea ruşilor la scurtă vreme după ce Petrogradul a instituit starea de război cu România, la 13 ianuarie 1918, i-a conferit acesteia locul de onoare între ameninţările străine.

Totuşi, desemnarea românilor drept inamici de către autorităţile bolşevice avea rădăcini mult mai adânci.

O moştenire de la predecesorii ţarişti era „resentimentul strategic“ faţă de un popor şi un stat care reprezentau singurul obstacol non-slav în faţa „arcului slav“, care se întindea din Rusia, prin Dobrogea în Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia. După cum remarca un strateg britanic, o Românie orientată către Occident şi latină nu putea figura în desenul pan-slav al Rusiei şi nu putea exista „vreo legătură, vreo simpatie între cele două“.

Pentru bolşevici, una dintre sursele cele mai puternice şi persistente de animozitate faţă de români venea din şovinismul justificat prin ideologie, izvorât din revoluţiile de la 1848. Potrivit lui Karl Marx şi Friedrich Engels, dintre europenii din est doar polonezii şi ungurii erau „purtătorii standard de progres“ şi, lucru şi mai important, popoare „revoluţionare, care jucau un rol activ în istorie“. Românii erau consideraţi un popor „neviabil“ şi „degenerat“, un „popor fără istorie“, lipsit de „capacitatea de a supravieţui“ şi fără speranţă să atingă „vreun fel de independenţă“, destinat doar asimilării. Mai rău, românii erau acuzaţi că s-au situat de partea reacţiunii, atunci când revoluţionarii unguri, conduşi de Kossuth, le-au refuzat libertatea şi drepturi egale. Astfel, pentru Marx şi Engels ei se dovediseră „un popor contrarevoluţionar“, în vreme ce ungurii erau un popor „revoluţionar“, demn să fie sprijinit. Potrivit lui Engels, românii, ca şi slavii de sud, erau, fără tăgadă, „purtători standard ai contrarevoluţiei şi aveau să rămână astfel până la completa lor extirpare sau pierdere a caracterului naţional“, pentru că „întreaga lor existenţă era ea însăşi un protest contra unei mari revoluţii istorice“. Revoluţia avea să îi „anihileze“, făcând să dispară „până şi numele“, ştergându-i „de pe faţa Pământului“. „Şi acesta avea să reprezinte un pas înainte“, continua el.

Lenin şi Stalin erau de acord că „popoare întregi reacţionare“ trebuia să fie „şterse“ pentru cauza progresului revoluţionar, atunci când intrau în contradicţie cu mişcarea socialistă mondială. În vreme ce Stalin părea să reconsidere categorisirea drept „contrarevoluţionari“ a slavilor de sud, ţinând cont de performanţele unor Cristian Rakovski, Gheorghi Dimitrov şi Boris Ştefanov, românii au rămas în gândirea sovietică contarevoluţionari incorigibili – un inamic care aştepta să îşi manifeste ostilitatea.

Înainte de sfârşitul lunii ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd a tras concluzia că România transforma Basarabia într-o platformă pentru operaţiuni contra revoluţiei ruse. La sfârşitul anului, spre mijlocul lunii noiembrie, Comisariatul sovietic pentru Afaceri Externe a desemnat România „centrul contrarevoluţiei din sud“ şi a reconfirmat „starea de război cu România“. În vreme ce în nord ameninţarea contrarevoluţionară era atribuită mai multor state, membre ale Antatntei sau ale Puterilor Centrale, în sud pericolul principal era identificat în mod explicit de către liderii bolşevici cu românii. Basarabenii, proclama Comisariatul, erau aşadar obligaţi să ia armele „la fel cu toţi cetăţenii din teritoriile ocupate de inamic“.

Atunci când forţele militare române şi polone au împiedicat, împreună, forţele sovietice să facă joncţiunea cu armata roşie ungară, în 1919, şi mai ales după ce războiul sovieto-polon a izbucnit în 1920, Polonia şi România au fost desemnate împreună drept ameninţarea militară primară pentru regimul sovietic şi ţinta principală a spionajului militar sovietic. Judecata emisă de către comandantul şef al Armatei Roşii, Ioakim Vaţetis, stabilea fara echivoc faptul că principalul pericol pentru puterea sovietică îl reprezenta „un atac comun polono-român contra Rusiei Sovietice“. Această judecată a dominat planificarea strategică şi politica de securitate a U.R.S.S. pentru următorii 16 ani.

Aceste temeri au determinat la mijlocul anilor ’20 elaborarea unei strategii a războiul de partizani preventiv, dezvoltată de sovietici. Generalul Mihail Frunze, al cărui tată era român de origine, aflat în fruntea Consiliului Militar Revoluţionar al Frontului de Sud între 1919-1921, a reorganizat bandele de partizani care operau de-a lungul frontierei cu România şi în interiorul acesteia. Reorganizarea a fost sprijinită de batalionul revolutionar şi unitatea navală, alcătuite din vorbitori de limba română, create de Cristian Rakovski, care era şeful Direcţiei politice în cadrul Consiliului Militar condus de Frunze.

Efortul a căpătat un impuls deosebit la sfârşitul anului 1925 şi începutul anului 1926, când unităţi de genişti, tehnice şi de securitate din cadrul Directoratului de Informaţii Militare şi CEKA au fost subordonate în mod direct organelor de informaţii ale Districtului Militar Ucrainean. Obiectivul lor era să pregătească „operaţiuni active de partizani în spatele armatei invadatoare“, inclusiv să recruteze şi să antreneze personal din sate şi să facă depozite clandestine de arme, muniţii şi provizii.

Şi mai impresionantă era amploarea campaniei de dezinformare. S-a depus un efort imens pentru a dezvolta o campanie de propagandă care să justifice expansiunea teritorială a U.R.S.S. pe seama României şi a Poloniei, descriindu-se natura agresivă şi reacţionară a guvernelor lor şi starea de oprimare a minorităţilor dintre graniţele lor. Stalin s-a implicat personal în această campanie; el scria: „Dispunem de posibilităţi deosebite. Totul este în mâna noastră: radio, cinema, presa.“ Operaţiunile politice şi de propagandă contra României erau conduse de către secţia româno-basarabeană a Kominternului din Odessa, secţia română a Kominternului cu sediul la Paris şi secţia basarabeană a Biroului Balcanic, tot cu sediul la Paris. S-au tipărit publicaţii precum Zece ani de ocupaţie sângeroasă în Basarabia, în 1928, şi România în războiul antisovietic, acelaşi an, în ambele România fiind descrisă drept „cea mai sălbatică monarhie din Europa“.

În martie 1925, Biroul Politic a adoptat o rezoluţie cu titlul Despre munca în Basarabia, stabilind strategia regională şi pentru străinătate a propagandei în vederea recuceririi acestei provincii. Nou creata „Societate a basarabenilor“ avea ca scop „intensificarea luptei pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul străin“. În aprilie 1925 au fost prezenţi la congresul de creare 4.000 de membri; dintre aceştia, doar 15% erau oficial membri ai partidului comunist. Congresul a stabilit că „condiţiile istorice concrete“ cer Societăţii să lucreze în subteran pentru „eliberarea basarabenilor de sub jugul burgheziei şi al proprietarilor de pământ străini“, mai curând decât să ceară realizarea imediată a acestui obiectiv, din moment ce „lupta U.R.S.S. pentru rezolvarea problemei basarabene“ se desfăşura la nivel diplomatic.

Societăţile basarabene din Statele Unite erau dirijate prin intermediul unui „Birou secret pentru studiul problemei basarabene“, cu sediul la Moscova, care includea reprezentanţi ai Comitetului Central, Statului Major al Armatei Roşii, Comisariatului pentru Afacerile Externe, Asociaţiei Unionale pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, Komintern şi conducerea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti. În martie 1940, societăţile basarabene din S.U.A. au primit următoarele misiuni: să obţină recunoaşterea dreptului populaţiei basarabene de a se desprinde din România, pentru că această provincie „a fost încorporată cu forţa în Regatul Român“; să convingă opinia publică americană că o eventuală intervenţie militară sovietică în România ar trebui interpretată ca un caz de „asistenţă armată acordată de U.R.S.S. în urma unei cereri exprese din partea populaţiei basarabene“; să menţină o campanie de presă care să arate „situaţia nefericită a regiunii, starea de înfometare a populaţiei şi necesitatea unei asistenţe dinafară, pentru a scăpa de jugul represiunii româneşti; să strângă fonduri pentru „lupta de eliberare“.

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, problemele teritoriale basarabeană şi transilvăneană erau strâns legate în gândirea sovietică. Politica dusă de Komintern de a cere ca România să cedeze aceste teritorii, alături de Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să îşi declare sprijinul pentru pretenţiile iredentiste ale regimului Horthy. Intenţiile Moscovei faţă de Basarabia, sprijinul ei pentru pretenţiile ungare faţă de Transilvania şi încurajarea pentru pretenţiile bulgare faţă de Dobrogea au devenit explicite (dacă nu încă publice) aproape imediat după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în august 1939. La începutul lunii decembrie, şeful străin al Partidului Comunist Român – şi militant pentru secesiunea Dobrogei –, Boris Ştefanov, a publicat un articol în ziarul Kominternului, în care sugera iminenta cedare a provinciilor româneşti şi argumenta necesitatea stabilirii unor baze militare sovietice pe teritoriul ei.

În prima jumătate a anului 1940, ministrul german la Budapesta raporta, cu uimire, despre deschiderea cu care ministrul sovietic în capitala ungară încuraja Ungaria să întreprindă acţiuni militare în cazul Transilvaniei, exprimându-i aceeaşi idee şi ministrului german. Moscova presa Bulgaria să ceară toată Dobrogea, cu scopul evident de a crea o frontieră comună între Uniunea Sovietică şi Bulgaria. Atunci când au primit felicitările ofiţerilor de informaţii militare bulgari legate de anexarea Basarabiei, omologii lor sovietici au replicat „că este posibil să ne întâlnim din nou pe Dunăre“.

La 26 iunie, Moscova a somat România să îi predea Basarabia şi Bucovina de Nord. Toate proprietăţile au fost expropiate şi s-a introdus un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin şi închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti. Biserica ortodoxă a fost trecută din ascultarea Mitropolitului Basarabiei în cea a Patriarhului rus, distrugând astfel un element fundamental al organizării sociale şi conştiinţei naţionale. Dar cel mai brutal aspect al acestei campaniia implicat eliminarea fizică a populaţiei de etnie românească din zonă. Această epurare etnică abia deghizată a fost supervizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care participase activ şi la „eliberarea“ provinciei.

Magazin Istoric, Anul XLV – serie noua – nr 1 (526), ianuarie 2011 via Basarabia-Bucovina.Info

Citește mai departe...

Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Alba vorbește după 71 de ani [VIDEO]

Cu prilejul Zilei Naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (regiunea Cernăuţi, Ucraina), la monumentele comemorative din pădurea Varniţa, locul măcelului, a fost oficiată o slujbă de pomenire a românilor ucişi, acum 71 de ani, de trupele sovietice. Slujba a fost oficiată de Arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Sfintei Mănăstiri Putna, împreună cu un grup de clerici, transmite Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni (DRP).

Citește mai departe...

Interviu cu Doina Aldea Teodorovici, 1991

«- Draga Doina, V-am cautat foarte insistent pentru a Va solicita acest interviu, dar…

- Nu m-ati gasit, deoarece am fost plecata pentru mai mult timp in România, impreuna cu Ion Aldea Teodorovici si Grigore Vieru.

- Nu era prima intalnire cu publicul de peste Prut, oricum, inclin sa cred, V-ati intors cu emotii, deoarece intotdeauna ati fost oaspeti dragi si multasteptati peste Prut.

- Au fost niste intalniri de neuitat, care ma obliga peste cativa ani sa scriu memorii. In primul rand vreau sa impartasesc cititorilor bucuria aparitiei la firma “Electrecord” al primul disc, ce apartine unui grup de creatie din Basarabia. Este vorba de discul “Rasai”, semnalul caruia aparuse chiar in momentul aflarii noastre la Bucuresti. Va dati seama – in cuprinsul discului sint cantece semnate de Ion pe versurile poetului Grigore Vieru, cantece, care va sint cunoscute – “Iarta-ma”, “Reaprindeti candela”, “Eminescu”, “Rasai”, “Hai-hai”.
Intr-o stare de soc m-a tinut si intalnirea cu marele scriitor al spiritualitatii noastre Marin Sorescu – om de o bunatate si intelegere ireprosabila. Ne-am aflat mai mult timp in casa Domniei Sale, unde am cantat, am recitat versuri, am discutat despre tot ce se discuta cu oamenii de suflet. Dupa aceea am avut niste intalniri cu locuitorii judetelor Galati, Barlad, indreptandu-ne spre Targu-Mures. De altfel, aceasta si a fost scopul nostru principal – sa ajungem in Transilvania, deoarece Ion si Grigore au scris un Imn Transilvaniei si am dorit sa-l prezentam pe viu. La Iasi ne-am intalnit cu Preasfintia Sa Mitropolitul Daniil, care, afland ca suntem la sfintirea liceului n-rul 42 din Iasi a venit pentru a se intalni cu noi.
Mai apoi ne-am deplasat la Manastirea Putna, Voronet, Moldovita, Sucevita si surpriza cea mare, care ne astepta – am aflat, ca la Manastirea Probota este inmormantata maica lui Stefan cel Mare si Petru Rares, dar un fapt ne-a facut sa lacrimeze si sa sangere sufletele – acest sfant lacas e intr-o stare dezastruoasa. Numai staretul Vasile incearca singur cu mainile sale sa restituie fantana, sa faca ceea ce poate pentru a sterge slinul de pe morminte. Ne-am zis ca trebuie sa facem un apel intru ajutorarea restaurarii acestei Manastiri, deoarece mama lui Stefan cel Mare e mai mult decat un simbol, e insasi inima României.
Da, nu mai putin impresionante au fost si reintalnirile cu Vasile Seicaru si Dida Dragan, cu care colaboram in ultimul timp.

- Intr-adevar, sint niste impresii de neuitat, dar acum sa trecem concret la activitatea Dumneavoastra, deoarece marcati 10 ani de aflare pe scena profesionista.

- Voi fi sincera, deoarece mai devreme sau mai tarziu totul se stie despre un cantaret. Da, am aparut pe scena profesionista din 1981, dar foarte multa vreme am fost considerata un capriciu al lui Ion si doar din 1989, aflandu-ma in Moldova de peste Prut, am inteles ca publicul ma recunoaste si pe mine, in calitate de interpreta si nu numai ca sotia compozitorului Ion Aldea Teodorovici. Tot atunci am inregistrat si cantecele «Rasai», «Eminescu», impreuna cu Ion, «Hai-hai». Uite, anume aici am inceput sa fiu sigura in fortele mele. Nu ca sint increzuta, Doamne fereste, dar cel putin am inteles ca reprezint si eu ceva si mai pot continua lupta in scena.

- Apropo, de cantecele sacre. La inceputul carierii ati profesat un gen de show, ca mai apoi sa includeti in repertoriu cantece de o alta factura tematica. Nu a fost o trecere fortata?

- Nu e vorba de o trecere fortata, ci de o traire launtrica a mea. Or, am simtit si eu necesitatea de a sustine aspiratiile poporului meu. Si am facut ceea ce a fost in puterile mele. Acum sint fericita, ca am fost alaturi de Grigore Vieru si Ion Aldea Teodorovici atunci cand au semnat creatii sacre «Eminescu», «Rasai», «Reaprindeti candela», «Invierea», - cantece, care au convins publicul ca si oamenii de arta sint cu el, cu luptatorii pentru simbolurile neamului. Desi cineva totusi mi-a imputat, ca interpretez asemenea cantece. Dar eu consider ca e anormal ca un interpret sa aiba o singura directie stilistica, repertoriala.

- Si totusi, care este stilul, genul in care Va regasiti?

- O intrebare foarte complicata, dar nu ma eschivez de la raspuns, deoarece v-am promis, ca voi fi absolut sincera. Eu nu pot canta numai cantece de show, numai cantece vesele, dansante. Pentru mine ar fi un lucru neinteresant, care nu m-ar tenta. Dar, sa stiti, nici numai cantece sacre tot nu pot sa interpretez. Cel mai frumos lucru ramane a fi varietatea, diversitatea mesajului si al prezentarii. Una doar nu stiu, daca imi reuseste.

- Draga Doina, indraznesc sa Va intreb, care este rolul compozitorului Ion Aldea Teodorovici in cariera Dumneavoastra de cantareata?

- Nu poate fi vorba doar de un rol, de o contributie aparte. Or, indiscutabil, sa nu fi fost compozitorul Ion Aldea Teodorovici nu eram nici eu in scena. Cu atat mai mult, cu cat am trecut prin multe etape extrem de grele. Practic nu eram difuzati, intr-un fel nu eram acceptati ca duet. Si, repet, eram privita ca un capriciu al lui Ion. Si sa recunosc, ma bucura faptul, ca eu am unde ma intoarce, in sens, daca se intampla ceva cu vocea mea, sau din nou imi apar stavile in cale – revin la profesia mea, la care tin nespus de mult, probabil, in egala masura, precum si la cariera de interpreta. Si vreau sa va spun, ca in aceasta perioada de cand nu mai sunt profesoara nu am incetat nici pentru o clipa sa studiez, sa fac lecturi, sa citesc pentru mine, fiind constienta de faptul ca, mai devreme sau mai tarziu, ma voi reintoarce la institut.

- Nu Va flatez, dar recunosc, melomanii vor fi in pierdere, deoarece s-au obisnuit cu aparitiile Dumneavoastra scenice, cu stilul original pe care il abordati. Or, imi amintesc de reactia in urma aspectacolului de debut al formatiei «DIATE» in anul 1986 care s-a deosebit radical de celelalte spectacole prin prospetime, prin indrazneala de a aduce in scena teatrul.

- Da, dar marea drama consta in faptul ca a fost primul si ultimul spectacol al nostru. Ma rog, poate e vorba de exigentele noastre. Cu atat mai mult, cu cat e o chestie care nu-mi apartine numai mie.
A lucrat foarte multa lume pentru a deveni ceea ce sint. Sint in scena de la varsta de 5 ani – am facut balet, am dansat la 12 ani intr-un colectiv de dansuri populare, unde am facut si clasica la cel mai inalt nivel. De la 6 ani dublam filmele la «Moldova-film» din ruseste in româneste. De aceea eu acum nu ma tem de spatiu, de miscare. Din contra, pentru mine ar fi cumplit sa stau langa microfon nemiscata – acest lucru ar plictisi publicul. Interpretul trebuie sa intuiasca si sa redeie starea din mesajul cantecului. Imi dau bine seama ca in cantecele sacre nu poate fi vorba de nici a miscare in plus, totul trebuie sa fie concentrat doar la cuvant si la expresia ochilor. Chiar in randul 25 trebuie sa se vada lacrima din sufletul celui din scena.

- Sa revenim iarasi la acest armonios cuplu, nu numai in plan familial, dar si in plan de creatie Ion Adea Teodorovici – Doina, duet plin de farmec si talent, cel mai devotat estradei moldovenesti. Si vreau sa Va intreb, cand Va simtiti mai degajat, mai stapanita pe sine, atunci cand sinteti de una singura in scena ori in duo?

- La inceputurile noastre cineva dintre marii nostri interpreti de strada au facut o replica, imi dadeam seama ca e la adresa noastra, deoarece eram unicul duet stabil – atunci cand unul nu poate canta, canta impreuna cu cineva, ca sa nu fie simtitta lipsa de voce, de har. Eu vreau sa spun, ca este cel mai complicat lucru sa canti in duet cu cineva, sa respecti respiratia, vibratia, sa fie un tot intreg, o armonie ireprosabila, incat nimic sa nu socheze.

- In incheiere Va intreb, care Va sunt bucuriile, si durerile scenei?

- Uneori imi dau seama, ca nimeni nu are nevoie de ceea ce facem. Se simte o totala lipsa de interes, chiar o neglijenta. Nu avem sponsor. Si, evident, aceste cautari ne obosesc. A obosit si Ion.
Dar, incercam sa ne sustinem reciproc, pentru ca eram efectiv pornita sa ma las de aceasta zbatere launtrica, sa parasesc scena si Ion a fost unicul om, care m-a inteles. Si, recunosc, sint fericita ca l-am intalnit in viata mea. Vreau sa cred, ca nu-i voi strica lucrarile, care le face cu atata talent sis atata suflet. Si poate o bucurie de ultima ora.

- Draga Doina, Va multumesc mult pentru amabilitatea de a raspunde la intrebari cu atata sinceritate. Am inteles ca aveti nevoie de mai mult optimism – Vi-l doresc din toata inima, precum noi cantece care ar invinge orice act de indiferenta din partea publicului.

- Va multumesc pentru invitatia la discutie, pentru faptul ca am avut posibilitatea sa-mi descatusesc sufletul si sa-mi impartasesc impresiile, emotiile cu admiratorii mei, daca ii am printre cititorii gazetei.
Anatol Caciuc
«Cuvantul», 3 iulie 1991»

Sursa: “Ion si Doina. Doina si Ion”, editura “FC” “Basarabia”

Citește mai departe...

Ion Aldea Teodorovici: «Până atunci - tăcere»

Interviuri inedite acordate de compozitorul Aldea Teodorovici, in vara anului 1992.

“- Sa-mi fie iertata impolitetea, dar, personal, v-am decoperit tarziu, in vara anului 1991, cand ati participat la Festivalul din Mamaia. Ati cantat atunci, impreuna cu sotia, piesa “Eminescu” pe versurile poetului Grigore Vieru. De ce atat de tarziu, domnule Ion Aldea Teodorovici?

- De pilda, ce intelegeti dumneavoastra prin “tarziu”? Daca va referiti la patrunderea mea pe postul Televiziunii din România, atunci sint de acord. Mamaia a fost prima intalnire oficiala cu spectatorii din România. Moment emotionant atat pentru mine, cat si pentru sotia mea, Doina. Ani in sir am visat la aceasta clipa. Si ea a venit incarcata de rodii: am primit premiul special al juriului, dar mai ales dragostea românilor de pretutindeni. Daca va imaginati, insa, ca noi am cantat atunci pentru prima data in România, va inselati. In vara anului 1989, cu sotia si trupa condusa de mine am dat spectacole in foarte multe orase din Moldova: Iasi, Botosani, Vaslui, Radauti, Dorohoi, s.a.

- Si, totusi, numele dumneavoastra nu a circulat asa cum ar fi meritat. De ce?

- Vedeti, eu sint convins ca fiecare om isi are propriul destin, riguros trasat. Eu sint un om evlavios si cred in acest destin. In pofida aparentelor, in sensul ca am devenit celebru la 18-19 ani, am patruns foarte greu in lumea mirifica a compozitorilor si interpretilor de notorietate, sa zic asa. In anii traiti sub dictatura ruseasca eu n-am fost decat o data sau de doua ori pe postul Televiziunii din Moscova. Si numai eu stiu cat a trebuit sa imping, sa car, sa dau in stanga si in dreapta. Din pacate, fara aceste aparitii la televiziunea centrala puteam ramane un “neica-nimeni”. Asa s-au petrecut, din pacate, lucrurile si la Chisinau in acea perioada. Eram interzis pentru ca muzica mea, spuneau ei, are ceva bisericesc in ea.

- Din informatiile pe care le detin stiu ca tatal dv. a fost preot.

- Tatal meu a fost preot in oraselul Leova, situat pe malul stang al Prutului, nu departe de Husi. Din pacate, a murit cand eu aveam 10 ani, adica in 1964, nu inainte insa de a fi facut din mine om in adevarat sens al cuvantului! Daca am sa multumesc cuiva pentru impatimirea mea in ale cantecului, pentru dragostea mea de adevar si dreptate, apoi atunci acela nu este decat tatal meu. Tot el mi-a sadit in suflet dragostea pentru folclorul românesc si pentru patria noastra comuna, România: “Fiule, imi zicea, aista sa fie crezul tau, avem o singura muma si aceea e România”. Pe undeva, cenzorii rusi aveau, totusi, dreptate! La radacina creatiei mele sta folclorul românesc, precum si muzica bisericeasca. Daca acestora le mai adaugam si tenta nationalista, atunci avem motivatia completa a indexarii mele.

- In pofida oprelistilor, ati reusit, totusi, sa va impuneti.

- Da, dar cu ce pret! Lucrurile sunt cu mult mai complicate decat par la prima vedere si nu cred ca are sens sa va plictisesc cu ele.

- Nu, deloc, doar pentru asta stam de vorba.

- Am sa incep “ab ovo”, cum se spune. La 5 ani am inceput sa iau lectii de vioara si pian. Mai tarziu am urmat cursurile scolii muzicale in care patrundeau numai copiii superdotati, sa zic asa. Aceasta scoala am facut-o la Chisinau. Apoi am urmat Liceul de muzica de la Tiraspol. Clasa instrumentelor de suflat: clarinet-saxofon.

- In ce an ati terminat, deci, Liceul de muzica din Tiraspol?

- In 1973! Tot atunci, Sofia Rotaru a interpretat piesa mea “Crede-ma, iubire, crede-ma”, piesa ce avea sa ma salveze dintr-o situatie extrem de grea a vietii mele.

- Anume?

- Dupa absolvirea liceului am fost luat in armata in orasul Zaporojie din Ucraina. Desi puteau foarte bine sa ma repartizeze la fanfara, cum faceau cu toti muzicantii profesionisti, pe mine m-au “incaltat” la artilerie. Si asta, pentru ca eram moldovean! A fost cel mai cumplit an al vietii mele. Rusii vroiau sa faca din noi, moldovenii, niste mancurti. Pentru ca ma opuneam procedeelor barbare de distrugere a personalitatii individului, indeosebi a moldovenilor, am fost batut crunt. Am stat doua saptamani la spital. Apoi, am fost trimis in aplicatie de patru ori in Siberia, pan la Murmansk. Simteam ca imi ingheata saliva in gura. Ce sa va spun, a fost cumplit.

- Totusi, cum v-a salvat cantecul acela?

- Exact dupa un an de calvar, mai precis in toamna anului 1974, a venit comandantul general ucrainean, de 38 de ani, caruia ii placea muzica. Intr-o zi, la emisunea pentru ostasi, Sofia Rotaru, inainte de a canta piesa respectiva, a amintit faptul ca autorul, tanarul Ion Aldea Teodorovici, face armata in orasul Zaporojie. Generalul a auzit acest lucru si m-a chemat la el: “Ma, stii sa-mi faci un jazz-band?” m-a intrebat. “Da!” i-am raspuns eu hotarat. Din clipa aceea am scapat si de “katiusa” si de ingrozitoarele manevre militare.

- Dupa armata ce ati facut?

- In 1975 am lucrat in formatia “Contemporanul”. Eram instrumentist, compozitor, solist. Am cantat in aceasta formatie pana in 1981, an in care am intrat la Conservator, clasa de compozitie si pedagogie. Trebuie sa va mai spun ca tot in 1981, toamna, am fost in America cu mai multi “tineri”, ambasadori ai prieteniei dintre tineretul sovietic si cel american. Grupului i s-a spus “Mesagerii pacii”. Era format din 34 de oameni, cei mai multi K.G.B.-isti si 4 artisti: eu, sotia mea, Doina, Nicolae Botgros, actualul dirijor al renumitei orchestre de muzica populara “Lautarii” din Chisinau, si Anastasia Lazariuc. Noi cantam, iar ei ascultau! A fost prima (si pana anul trecut) ultima mea calatorie peste hotare. Greu de spus ce nu le-a placut! Poate ca nu cantam Katiusa.

- Cum au fost anii de conservator?

- Perioada 1981-1987, adica in perioada conservatorului, am dus-o extrem de greu. Traiam doar din salariul sotiei care era profesoara de literatura universala. Uneori, dupa ce plateam datoriile, nu ne ramaneau bani decat de lapte. Am incercat sa mai intru la Televiziunea din Chisinau, dar am fost respins, dupa cum am mai precizat. Atunci i-am cerut ajutor prietenului meu mai mare, poetul Grigore Vieru. El a incercat in stanga, in dreapta, dar nimic. “Cenzura ruseasca si mafia sunt prea puternice, Ioane, mi-a zis dl. Vieru. Nu-ti ramane decat un singur lucru. Ia-ti chitara si sotia si hai si canta prin satele Moldovei, sa te cunoasca oamenii”. Si asa am facut, mi-am luat chitara, sotia si am inceput sa cutreieram satele Moldovei. Asa am ajuns eu sa fiu cunoscut si pretuit in Basarabia.

- Ce inseamna pentru compozitorul ce sunteti, cuplul de interpreti Doina si Ion Aldea Teodorovici?

- Nu exagerez daca va spun ca aproape totul! Doina, cu care, inainte de a ma casatori, am fost prieten 5 ani, m-a inteles si m-a spijinit in tot ceea ce am intreprins. Este un om energic si de o cultura deosebita. La parintii ei am vazut cea mai impresionanta bibilioteca personala din cate am intalnit. Doina a fost primul meu dascal de literatura universala. Prin ea am descoperit proza marilor scriitori rusi, americani si englezi, marii poeti francezi si germani, precum si marea litaratura a secolului nostru. Este, ca si mine, subjugata de cantec. Pentru cantec si-a sacrificat prima ei dragoste – catedra! De altfel, Doina este si o foarte buna dansatoare. Cu formatia de dansuri populare din Chisinau a colindat aproape toate continentele.

- Stiu ca aveti un copil.

- Avem un baiat, Cristinel. La inceput ne-a fost si noua si lui foarte greu. Acum a crescut mare, are 10 ani si se descurca singur. Important este ca invata foarte bine, iubeste nespus de mult mizica!

- Despre poetul dumneavostra preferat, Grigore Vieru, ce ne puteti spune?

- Cu dl. Grigore Vieru colaborez de multi ani. Il consider nu doar un mare poet, ci si un mare prieten. Rar om de o asa tinuta morala! Citindu-i poezia “Reaprindeti candela”, am inceput pur si simplu sa plang. Mi-au revenit in minte scene de un tragism zguduitor. Era in anii de dupa caderea Basarabiei sub rusi. Cand a auzit ca vine sa-l ridice cu duba, bunicului meu – care era un om instarit – i-a plesnit inima. Pe matusa mea, sora mamei, au dus-o, in schimb, in Siberia. In amintirea lor, a tuturor celor care au infruntat “aspra iarna ruseasca”, am scris acel cantec cutremurator. Meritul este, in primul rand, al poetului, si doar in mica parte al meu.

- La una din emisiunile Televiziunii din Chisinau v-am ascultat interpretand, impreuna cu Doina, piesa “Maluri de Prut” pe versurile poetului Adrian Paunescu.

- Pe Adrian Paunescu l-am descoperit, ca poet, ceva mai tarziu. Dar odata cunoscut, m-a subjugat total. Poezia lui este de un dramatism rar intalnit. Ca si in cazul Vieru, versurile din “Maluri de Prut” mi-au evocat luminosii-tristii ani ai copilariei mele petrecuti acolo, pe malurile Prutului, la Leova. Numai cine simte si iubeste cu adevarat Basarabia ma intelege. Si poetul Adrian Paunescu este unul dintre aceia.

- Domnule Ion Aldea Teodorovici, concret, la ora acutala, cu ce va ocupati in afara de cantec?

- Pentru mine nu exista nimic sau aproape nimic in afara cantecului. Scriu si interpretez impreuna cu Doina melodiile pe care le compun. Compun, dupa cum stiti, si muzica simfonica, de camera, cantece pentru copii, pentru filme, spectacole dramatice. In alta ordine de idei, de curand, am fost chemat si am acceptat sa fiu conducatorul muzical al Teatrului dramatic din Chisinau, teatru ce poarta numele marelui nostru Eminescu.

- Am auzit ca doriti sa infiintati un teatru muzical si la Bucuresti. Este adevarat?

- V-am spus ca sint un om cu frica lui Dumnezeu. Deci si superstitios. Nu va pot dezvalui inca nimic despre aceasta “intreprindere”. Va voi spune dupa ce o vom pune pe picioare, cum se zice. Pana atunci – tacere!

Nicolae Penes

N.R.
Aceste texte ne-au fost puse la dispozitie de colaboratorul nostru N. Penes, imediat dupa drumul nostru, al tuturor, pe frontul din Transnistria, la inceputul lunii iunie 1992. Rugamintea lui Ion a fost totusi ca textele sa fie revazute si de sotia sa, care la revenirea in Bucuresti, le-a corectat, completat si redactat, dandu-le aceasta forma, pe care o incredintam tiparului, desi, in momentul tragicului accident, ea inca mai lucra asupra acestor interviuri.

“Totusi iubirea”, noiembrie 1992, nr. 45/114”

Sursa: “Ion si Doina. Doina si Ion”, editura “FC” “Basarabia”

Citește mai departe...