Ion Aldea Teodorovici: «Până atunci - tăcere»

Interviuri inedite acordate de compozitorul Aldea Teodorovici, in vara anului 1992.

“- Sa-mi fie iertata impolitetea, dar, personal, v-am decoperit tarziu, in vara anului 1991, cand ati participat la Festivalul din Mamaia. Ati cantat atunci, impreuna cu sotia, piesa “Eminescu” pe versurile poetului Grigore Vieru. De ce atat de tarziu, domnule Ion Aldea Teodorovici?

- De pilda, ce intelegeti dumneavoastra prin “tarziu”? Daca va referiti la patrunderea mea pe postul Televiziunii din România, atunci sint de acord. Mamaia a fost prima intalnire oficiala cu spectatorii din România. Moment emotionant atat pentru mine, cat si pentru sotia mea, Doina. Ani in sir am visat la aceasta clipa. Si ea a venit incarcata de rodii: am primit premiul special al juriului, dar mai ales dragostea românilor de pretutindeni. Daca va imaginati, insa, ca noi am cantat atunci pentru prima data in România, va inselati. In vara anului 1989, cu sotia si trupa condusa de mine am dat spectacole in foarte multe orase din Moldova: Iasi, Botosani, Vaslui, Radauti, Dorohoi, s.a.

- Si, totusi, numele dumneavoastra nu a circulat asa cum ar fi meritat. De ce?

- Vedeti, eu sint convins ca fiecare om isi are propriul destin, riguros trasat. Eu sint un om evlavios si cred in acest destin. In pofida aparentelor, in sensul ca am devenit celebru la 18-19 ani, am patruns foarte greu in lumea mirifica a compozitorilor si interpretilor de notorietate, sa zic asa. In anii traiti sub dictatura ruseasca eu n-am fost decat o data sau de doua ori pe postul Televiziunii din Moscova. Si numai eu stiu cat a trebuit sa imping, sa car, sa dau in stanga si in dreapta. Din pacate, fara aceste aparitii la televiziunea centrala puteam ramane un “neica-nimeni”. Asa s-au petrecut, din pacate, lucrurile si la Chisinau in acea perioada. Eram interzis pentru ca muzica mea, spuneau ei, are ceva bisericesc in ea.

- Din informatiile pe care le detin stiu ca tatal dv. a fost preot.

- Tatal meu a fost preot in oraselul Leova, situat pe malul stang al Prutului, nu departe de Husi. Din pacate, a murit cand eu aveam 10 ani, adica in 1964, nu inainte insa de a fi facut din mine om in adevarat sens al cuvantului! Daca am sa multumesc cuiva pentru impatimirea mea in ale cantecului, pentru dragostea mea de adevar si dreptate, apoi atunci acela nu este decat tatal meu. Tot el mi-a sadit in suflet dragostea pentru folclorul românesc si pentru patria noastra comuna, România: “Fiule, imi zicea, aista sa fie crezul tau, avem o singura muma si aceea e România”. Pe undeva, cenzorii rusi aveau, totusi, dreptate! La radacina creatiei mele sta folclorul românesc, precum si muzica bisericeasca. Daca acestora le mai adaugam si tenta nationalista, atunci avem motivatia completa a indexarii mele.

- In pofida oprelistilor, ati reusit, totusi, sa va impuneti.

- Da, dar cu ce pret! Lucrurile sunt cu mult mai complicate decat par la prima vedere si nu cred ca are sens sa va plictisesc cu ele.

- Nu, deloc, doar pentru asta stam de vorba.

- Am sa incep “ab ovo”, cum se spune. La 5 ani am inceput sa iau lectii de vioara si pian. Mai tarziu am urmat cursurile scolii muzicale in care patrundeau numai copiii superdotati, sa zic asa. Aceasta scoala am facut-o la Chisinau. Apoi am urmat Liceul de muzica de la Tiraspol. Clasa instrumentelor de suflat: clarinet-saxofon.

- In ce an ati terminat, deci, Liceul de muzica din Tiraspol?

- In 1973! Tot atunci, Sofia Rotaru a interpretat piesa mea “Crede-ma, iubire, crede-ma”, piesa ce avea sa ma salveze dintr-o situatie extrem de grea a vietii mele.

- Anume?

- Dupa absolvirea liceului am fost luat in armata in orasul Zaporojie din Ucraina. Desi puteau foarte bine sa ma repartizeze la fanfara, cum faceau cu toti muzicantii profesionisti, pe mine m-au “incaltat” la artilerie. Si asta, pentru ca eram moldovean! A fost cel mai cumplit an al vietii mele. Rusii vroiau sa faca din noi, moldovenii, niste mancurti. Pentru ca ma opuneam procedeelor barbare de distrugere a personalitatii individului, indeosebi a moldovenilor, am fost batut crunt. Am stat doua saptamani la spital. Apoi, am fost trimis in aplicatie de patru ori in Siberia, pan la Murmansk. Simteam ca imi ingheata saliva in gura. Ce sa va spun, a fost cumplit.

- Totusi, cum v-a salvat cantecul acela?

- Exact dupa un an de calvar, mai precis in toamna anului 1974, a venit comandantul general ucrainean, de 38 de ani, caruia ii placea muzica. Intr-o zi, la emisunea pentru ostasi, Sofia Rotaru, inainte de a canta piesa respectiva, a amintit faptul ca autorul, tanarul Ion Aldea Teodorovici, face armata in orasul Zaporojie. Generalul a auzit acest lucru si m-a chemat la el: “Ma, stii sa-mi faci un jazz-band?” m-a intrebat. “Da!” i-am raspuns eu hotarat. Din clipa aceea am scapat si de “katiusa” si de ingrozitoarele manevre militare.

- Dupa armata ce ati facut?

- In 1975 am lucrat in formatia “Contemporanul”. Eram instrumentist, compozitor, solist. Am cantat in aceasta formatie pana in 1981, an in care am intrat la Conservator, clasa de compozitie si pedagogie. Trebuie sa va mai spun ca tot in 1981, toamna, am fost in America cu mai multi “tineri”, ambasadori ai prieteniei dintre tineretul sovietic si cel american. Grupului i s-a spus “Mesagerii pacii”. Era format din 34 de oameni, cei mai multi K.G.B.-isti si 4 artisti: eu, sotia mea, Doina, Nicolae Botgros, actualul dirijor al renumitei orchestre de muzica populara “Lautarii” din Chisinau, si Anastasia Lazariuc. Noi cantam, iar ei ascultau! A fost prima (si pana anul trecut) ultima mea calatorie peste hotare. Greu de spus ce nu le-a placut! Poate ca nu cantam Katiusa.

- Cum au fost anii de conservator?

- Perioada 1981-1987, adica in perioada conservatorului, am dus-o extrem de greu. Traiam doar din salariul sotiei care era profesoara de literatura universala. Uneori, dupa ce plateam datoriile, nu ne ramaneau bani decat de lapte. Am incercat sa mai intru la Televiziunea din Chisinau, dar am fost respins, dupa cum am mai precizat. Atunci i-am cerut ajutor prietenului meu mai mare, poetul Grigore Vieru. El a incercat in stanga, in dreapta, dar nimic. “Cenzura ruseasca si mafia sunt prea puternice, Ioane, mi-a zis dl. Vieru. Nu-ti ramane decat un singur lucru. Ia-ti chitara si sotia si hai si canta prin satele Moldovei, sa te cunoasca oamenii”. Si asa am facut, mi-am luat chitara, sotia si am inceput sa cutreieram satele Moldovei. Asa am ajuns eu sa fiu cunoscut si pretuit in Basarabia.

- Ce inseamna pentru compozitorul ce sunteti, cuplul de interpreti Doina si Ion Aldea Teodorovici?

- Nu exagerez daca va spun ca aproape totul! Doina, cu care, inainte de a ma casatori, am fost prieten 5 ani, m-a inteles si m-a spijinit in tot ceea ce am intreprins. Este un om energic si de o cultura deosebita. La parintii ei am vazut cea mai impresionanta bibilioteca personala din cate am intalnit. Doina a fost primul meu dascal de literatura universala. Prin ea am descoperit proza marilor scriitori rusi, americani si englezi, marii poeti francezi si germani, precum si marea litaratura a secolului nostru. Este, ca si mine, subjugata de cantec. Pentru cantec si-a sacrificat prima ei dragoste – catedra! De altfel, Doina este si o foarte buna dansatoare. Cu formatia de dansuri populare din Chisinau a colindat aproape toate continentele.

- Stiu ca aveti un copil.

- Avem un baiat, Cristinel. La inceput ne-a fost si noua si lui foarte greu. Acum a crescut mare, are 10 ani si se descurca singur. Important este ca invata foarte bine, iubeste nespus de mult mizica!

- Despre poetul dumneavostra preferat, Grigore Vieru, ce ne puteti spune?

- Cu dl. Grigore Vieru colaborez de multi ani. Il consider nu doar un mare poet, ci si un mare prieten. Rar om de o asa tinuta morala! Citindu-i poezia “Reaprindeti candela”, am inceput pur si simplu sa plang. Mi-au revenit in minte scene de un tragism zguduitor. Era in anii de dupa caderea Basarabiei sub rusi. Cand a auzit ca vine sa-l ridice cu duba, bunicului meu – care era un om instarit – i-a plesnit inima. Pe matusa mea, sora mamei, au dus-o, in schimb, in Siberia. In amintirea lor, a tuturor celor care au infruntat “aspra iarna ruseasca”, am scris acel cantec cutremurator. Meritul este, in primul rand, al poetului, si doar in mica parte al meu.

- La una din emisiunile Televiziunii din Chisinau v-am ascultat interpretand, impreuna cu Doina, piesa “Maluri de Prut” pe versurile poetului Adrian Paunescu.

- Pe Adrian Paunescu l-am descoperit, ca poet, ceva mai tarziu. Dar odata cunoscut, m-a subjugat total. Poezia lui este de un dramatism rar intalnit. Ca si in cazul Vieru, versurile din “Maluri de Prut” mi-au evocat luminosii-tristii ani ai copilariei mele petrecuti acolo, pe malurile Prutului, la Leova. Numai cine simte si iubeste cu adevarat Basarabia ma intelege. Si poetul Adrian Paunescu este unul dintre aceia.

- Domnule Ion Aldea Teodorovici, concret, la ora acutala, cu ce va ocupati in afara de cantec?

- Pentru mine nu exista nimic sau aproape nimic in afara cantecului. Scriu si interpretez impreuna cu Doina melodiile pe care le compun. Compun, dupa cum stiti, si muzica simfonica, de camera, cantece pentru copii, pentru filme, spectacole dramatice. In alta ordine de idei, de curand, am fost chemat si am acceptat sa fiu conducatorul muzical al Teatrului dramatic din Chisinau, teatru ce poarta numele marelui nostru Eminescu.

- Am auzit ca doriti sa infiintati un teatru muzical si la Bucuresti. Este adevarat?

- V-am spus ca sint un om cu frica lui Dumnezeu. Deci si superstitios. Nu va pot dezvalui inca nimic despre aceasta “intreprindere”. Va voi spune dupa ce o vom pune pe picioare, cum se zice. Pana atunci – tacere!

Nicolae Penes

N.R.
Aceste texte ne-au fost puse la dispozitie de colaboratorul nostru N. Penes, imediat dupa drumul nostru, al tuturor, pe frontul din Transnistria, la inceputul lunii iunie 1992. Rugamintea lui Ion a fost totusi ca textele sa fie revazute si de sotia sa, care la revenirea in Bucuresti, le-a corectat, completat si redactat, dandu-le aceasta forma, pe care o incredintam tiparului, desi, in momentul tragicului accident, ea inca mai lucra asupra acestor interviuri.

“Totusi iubirea”, noiembrie 1992, nr. 45/114”

Sursa: “Ion si Doina. Doina si Ion”, editura “FC” “Basarabia”