Rusia recunoaşte ocupaţia sovietică a Moldovei!

Două reacţii ruseşti mai „de stat” mă fac să afirm că Federaţia Rusă recunoaşte că a impus cu forţa, în teritoriul actual al Republicii Moldova, regimul totalitar comunist, pe care cu o mare întârziere conducerea moldovenească l-a condamnat, mai mult sau mai puţin adecvat pe 12 iulie 2012.

Întâi a fost reacţia comuniştilor ruşi, care prin vocea prim-vicepreşedintelui Dumei de Stat a Rusiei, comunistului Ivan Melnikov, dar şi a prim-vicepreşedintelui fracţiunii comuniste, Serghei Reşulski, s-au pronunţat categoric împotriva condamnării de către legislatorii Moldovei (stat independent!) a „aşa-ziselor (!) crime ale regimului comunist” (citat din comunicatul de presă al Partidului Comunist al Federaţiei Ruse).

Apoi a urmat Grigori Karasin, vice-ministrul rus al afacerilor externe, care într-un interviu acordat unei publicaţii ruseşti, a catalogat decizia Parlamentului Moldovei (stat independent!) drept „blasfemie, batjocură chiar” la adresa Rusiei.

Aceste reacţii, pe lângă faptul că sunt complet nepotrivite în relaţiile dintre două state independente şi suverane, ambele recunoscute ca atare de comunitatea internaţională, conţin şi o atitudine mai puţin evidentă la prima vedere, şi anume cea a abordării istorice unilaterale a statului rus în ce priveşte perioada sovietică.

Or, din moment ce Rusia susţine azi că în 1940, respectiv 1944, teritoriul actualei Republici Moldova n-a fost ocupat, ci a intrat de bună voie în cadrul URSS, logica, nemaivorbind de dreptul firesc, permite succesorilor acelor „intraţi de bună voie în URSS” să dea o definire acelei „intrări” şi acelui regim, pe care, cum afirmă ruşii, moldovenii „singuri şi l-au ales”.

Adică, istoria acelor timpuri, fiind şi istoria locuitorilor Republicii Moldova, poate fi analizată de către aceştia, interpretată, condamnată, glorificată sau renegată, în maniera pe care o consideră potrivită respectivii locuitori, urmaşi de drept ai sovieticilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, creată la 2 august 1940, recreată în 1944 şi lichidată în 1991.

Însă, dacă Rusia de azi consideră istoria URSS ca fiind o istorie doar a statului rus, pe care doar ruşii au dreptul s-o glorifice sau s-o condamne, atunci, logic, reacţia Rusiei nu poate fi înţeleasă decât ca o recunoaştere a impunerii cu forţa a regimului în cauză, de către statul sovietic (predecesor al celui rus de azi) în teritorii ale căror populaţii nu au dorit acest lucru.

Şi dacă urmaşii de azi ai moldovenilor sovietici, nu au dreptul să dea o apreciere (juridică) trecutului propriu, care în opinia ruşilor le-ar aparţine doar ruşilor, apare întrebarea firească: dacă istoria sovietică nu aparţine şi moldovenilor, dacă această istorie le-a fost impusă moldovenilor fără voia lor, cum altfel decât ocupaţie se pot numi acţiunile statului sovietic, începând cu 1940, faţă de înaintaşii moldovenilor de azi?!

Ori a fost ocupaţie, cu impunerea unui regim străin (totalitar sovietic), în care caz succesorii regimului (ruşii) au tot dreptul să-şi „apere” istoria de „condamnările” altora, ori a fost „intrare de bună voie” în Uniunea sovietelor, caz în care toţi succesorii, inclusiv moldovenii, ai respectivei uniuni au tot dreptul să-şi aprecieze cum consideră de cuviinţă istoria (sovietică), chiar dacă istoria dată este şi a altora.

(În definitiv, Parlamentul Moldovei n-a condamnat regimul totalitar comunist de pe teritoriul Rusiei de azi!)

Cele două reacţii de mai sus, deşi aparent inconsistente (făcute de nişte „adjuncţi”), nu trebuie privite ca manifestări excentrice, distincte de linia Kremlinului, doar din cauza lipsei unei poziţii mai „oficiale”, mai „de sus” din cadrul conducerii ruse.

Faptul că „dialogul” dintre statul rus şi cel moldovean, este purtat din partea rusă de diferiţi „adjuncţi”, „însărcinaţi speciali”, „ambasadori”, „secretari” de toate rangurile, din partea moldoveană fiind preşedinţi de stat, de parlament sau prim-miniştri, este cât se poate de edificator în înţelegerea atitudinii conducerii ruseşti faţă de conducerea moldovenească, prin extensie a statului rus faţă de statul moldovenesc.

Moldova cu toţi conducătorii săi nu este, pentru statul rus, „demnă” decât de funcţionari din eşaloanele inferioare ale administraţiei de la Kremlin.

(Istoricul vizitelor la nivel înalt ale capilor celor două state confirmă această realitate: doar o singură dată în ultimii 12 ani, în 2000, un preşedinte rus a vizitat Republica Moldova, fără a socoti şi reuniunile lărgite ale CSI. Şi asta în situaţia în care, în acelaşi interval de timp, preşedintele Moldovei a vizitat oficial Rusia de cel puţin 10 ori, fără a socoti reuniunile CSI!)

Ce e mai grav însă, în toată această joacă de-a relaţiile (strategice!) bilaterale (moldo-ruse) este permisivitatea pe care o manifestă guvernanţii moldoveni, atunci când vine vorba de expunerile inadmisibil de agresive ale reprezentanţilor statului rus!

Despre ce fel de subiecţi egali ai dreptului internaţional mai poate fi vorba când orice decizie, orice mişcare a statului (independent!) Moldova, chiar şi cele exclusiv de domeniul afacerilor interne, este imediat catalogată într-un fel sau altul, cu vociferări corespunzătoare, de către armata de demnitari ruşi, începând cu ambasadorii de serviciu din Chişinău şi terminând cu tot soiul de adjuncţi din vârful conducerii ruse?!

Or, personal nu-mi amintesc de vreo luare de atitudine tranşantă, echivalentă celor ruseşti, a oficialilor moldoveni în vreo chestiune internă a statului rus…

Astfel de atitudini nici n-au existat!

În acest sens Moldova, chiar dacă o face din teamă, se comportă adecvat unui stat care-şi respectă partenerii.

Că la o adică şi Moldova ar putea să-şi manifeste indignarea în privinţa apucăturilor medievale ale autorităţilor ruseşti în cazul „Pussy Riot”!

Mai mult chiar: Moldova ar fi trebuit prima să ia atitudine contra metodelor şi viziunilor anti-creştine, anti-ortodoxe ale statului rus! Măcar din considerentul vechimii mai mari a creştinismului de pe meleagurile moldoveneşti în raport cu cel rusesc!

Ruşii în acest sens au ce învăţa de la moldoveni!

Moldovenii cu siguranţă nu vor revendica niciodată dreptul de unic succesor al ortodoxiei est-europene, precum fac ruşii cu istoria sovietică.

Pe care ba o impun altora, ba o retrag. Care ba e doar a lor, ba e şi a altora…

sursa: natiadinurma.wordpress.com