La Bucureşti, preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, a anunţat că demisionează din funcţie împreună cu cei doi adjuncţi ai săi, invocând reducerea drastică a bugetului, schimbarea misiunii Institutului şi subrdonarea acestuia faţă de Senat.
Institutul Cultural Român include o reţea de 17 institute ce funcţionează în 16 ţări. La Chişinău, ICR Mihai Eminescu a fost înfiinţat în 2010, iar de atunci a devenit unul dintre principalii animatori ai vieţii culturale din Republica Moldova. Acum câteva săptămâni, am înregistrat o discuţie cu directorul ICR Chişinău, profesorul Petre Guran. Interviul bineînţeles că nu oferă răspunsuri la întrebarea ce se va întâmpla cu programele şi bursele ICR după schimbarea de la Bucureşti, dar se referă la schimbările pe care a reuşit să le producă Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” în mediul cultural din Republica Moldova.
Petre Guran: Este mult prea pretenţios să crezi că prin acţiunea unei instituţii poţi cu adevărat într-un an şi jumătate să obţii oarece transformări, oarece evoluţii în domeniul cultural. Cultura este un organism cu o durată de viaţă lungă. Lucrurile se schimbă la nivel cultural într-o generaţie, în două generaţii. Asta, dacă acţionezi benefic, evident.
Nu mă aştept în niciun fel să pot măsura o schimbare şi singurul lucru pe care pot să-l constat este mărturia unor oameni care spun: „Ne bucurăm că există ICR la Chişinău, ne place ceea ce se întâmplă, venim la evenimentele culturale”. Aş spune că am reuşit să venim în întâmpinarea unei palete foarte largi de gusturi, cu excepţia poate a extremelor – acolo am lăsat puţin loc de nemulţumire. Şi sigur că eşti departe de extreme când te afli la mijloc.
Vreau să vă spun că pariul pe care l-am făcut eu este tocmai un pariu pe termen mediu şi lung. Nu e un pariu pe termen scurt. Nu am avut ca obiectiv să observ sau să culeg nişte roade efemere sau mai ales nişte efecte mediatice. Deaceea proiectele ICR Chişinău s-au axat pe programe care se gândesc în termeni de ani de zile – 10, 20, 25 de ani. Acesta este termenul, spre exemplu, pe care ni l-am dat pentru Casa Zemstvei. Casa Zemstvei este viitorul sediu al Institutului Cultural Român.
Această răbdare, această perspectivă detaşată asupra viitorului vine din faptul că Institutul Cultural Român nu a venit să recolteze nimic. ICR a funcţionat într-o logică de „acasă”. Şi asta o spun pentru că există programe ale ICR în România. Şi atuncea, în mare măsură, noi ne-am plasat în această perspectivă.
Lina Grâu: Care au fost în această perioadă satisfacţiile dumneavoastră personale, proiectele de suflet, nişte lucruri la care, gândindu-vă, sunteţi cu inima împăcată şi spuneţi că acele lucruri sunt pe calea cea bună?
Petre Guran: Sunt aici două categorii. Sunt acţiuni care au produs un bilanţ, unde am putut trage linie. Şi acestea sunt din categoria muzeistică, muzicală sau teatrală.
În zona muzeistică şi a activităţii expoziţoinale sunt două cataloage de expoziţie. Ambele au calitatea de a prezenta material inedit. Este vorba de o expoziţie a unui obiect anul trecut – acea broderie excepţională produsă în vremea şi la comanda lui Ştefan cel Mare şi pe care noi am numit-o stindard liturgic. Şi acest stindard liturgic a fost expus la Chişinău şi s-a produs un catalog unde este dată toată istoria lui. Cealaltă expoziţie care a generat ocazia unui catalog inedit este expoziţia de cartografie, de hărţi vechi, de cartografie şi fotografie, prin care este arătată istoria frontierelor teritoriului care s-a numit Basarabia.
În domeniul muzical sunt câteva concerte – în general în domeniul muzical ai imediat aprecierea, ai rezultatul. Şi dacă evenimentul sau festivalul se repetă, dacă evenimentul dă naştere la o continuare, atunci putem socoti dublă victoria.
Dintre cele însă care, aşa cum m-aţi întrebat, sunt proiectele mele de suflet, le pot menţiona pe cele care abia încep şi a căror roade încă le vom aştepta. Prima şi cea mai importantă din punctul de vedere al efortului şi al energiilor pe care le cheltuim este proiectul Casa Zemstvei. În primul rând, şi pentru viitorii patru ani, va fi o şcoală-şantier, sau un şantier-şcoală. Adică pe măsură ce se restaurează, tineri ucenici învaţă meseria de restaurator. Apoi, e în mare măsură un proiect inovator pentru că nu este nici muzeu, sau numai muzeu, nici birourile unei instituţii, nici numai sală de conferinţe, ci e un amestec din toate acestea, în care îşi vor găsi locul activităţi diferite – de la cele de public larg până la evenimente de nişă, cum este Programul de Studii Avansate „Alexandru Sturza”.
Acesta este iarăşi un proiect de suflet, pentru că încearcă să acrediteze, să aşeze în peisajul cultural din Chişinău un program de studii avansate de nivel european, care să aibă componentă de cercetare, componentă de educaţie, de predare şi care să pună mediul ştiinţific din Chişinău în domeniul umanist în legătură cu mediul ştiinţific internaţional. Şi aici e marea surprindere să vezi că e câte un profesor de pe malul Pacificului care este specialist în câte un subiect de istorie basarabeană şi pe care cu mare folos îl poţi pune în contact cu lumea de aici. Deci, dacă vreţi, e o platformă pentru comunicare intelectuală la nivel de vârf ştiinţific internaţional. Se încheie în vara aceasta prima generaţie de bursieri – au fost şase la număr. Bursierii, pe lângă munca lor de cercetare au şi o responsabilitate didactică – ei trebuie să predea un curs care să aibă un caracter inovator.
Lina Grâu: Domnule profesor, din observaţiile mele, după venirea ICR la Chişinău, odată cu evenimentele culturale pe care îţi început să le organizaţi, s-a schimbat însăşi percepţia evenimentului cultural. Pentru că până acum era tratat mai mult ca un clud de interese unde veneau 10, 20, 25 de persoane şi nu era o zonă de interes pentru publicul larg. Acum, odată cu evenimentele pe care le organizaţi dumneavoastră am simţit un interes cu mult mai viu al societăţii, al tinerilor, chiar şi al politicienilor, care au început să guste evenimentul cultural în forma în care îl organizează ICR. Până unde vreţi să mergeţi cu această ridicare a ştechetei pentru evenimentul cultural la Chişinău?
Petre Guran: Ambiţia este în comparaţie cu calitatea evenimentului cultural internaţional, oriunde într-o mare capitală. Sunt dintre cei care au simţit pe pielea lui ce înseamnă perspectiva unei mari culturi care priveşte o mică cultură, atunci când m-am întâlnit cu Occidentul prima oară la începutul anilor 90. Exista de altfel o expresie pentru diplomele care se dădeau studenţilor din Europa de Răsărit, în franceză „Bon pour le rayon”, adică diplomă bună pentru estul Europei. Ceea ce însemna automat mai puţină exigenţă, deci o calitate mai mică, ar fi fost, deci, un student care nu prea avea acces real pe piaţa franceză şi deaceea el urma să se întoarcă cu diploma oricum la el acasă.
Nu. Eu nu cred că se poate face cultură adaptată localului, pentru că preţul pe care îl plăteşti în cele din urmă este denaturarea şi pierderea chiar funcţiei culturii. Cultura este răspunsul – sofisticat, e adevărat, foarte bogat – pe care îl dă o elită culturală întrebărilor fundamentale ale omului: De ce sunt pe acest pământ? Ce se întâmplă cu mine? Unde mă duc? Ce e adevărul? Ce-i dreptatea? Ce e binele?
Institutul Cultural Român la Chişinău nu s-a comportat ca şi cum Chişinăul este altceva decât Londra sau Parisul. Ci s-a comportat – tocmai din drag, fiindcă respectă publicul cultivat din Chişinău – ca şi cum ar fi la Londra sau la Paris, ca şi cum ar fi în faţa unui public exigent, a unui public dornic de evenimente şi de calitate culturală. Şi atunci lucrurile s-au petrecut în mod firesc – publicului i-a plăcut ceea ce a văzut, plăcându-i, a venit tot mai des. Din punctul ăsta de vedere pot vorbi de o creştere – şi anume, a început să se ştie că dacă te duci la un eveniment organizat de ICR, chiar găseşti ceea ce cauţi.
Sunt şi evenimente de nişă. Şi am organizat şi evenimente pentru 15-20 de persoane. Dar era arhisemnificativ pentru acele 15-20 de persoane cărora le era dedicat. Dar am făcut şi evenimente care într-adevăr aveau vocaţia de a atrage un public larg.
Şi venim la exemplul cu expoziţia organizată în parteneriat cu casa de licitaţie Artmark – 200 de lucrări din cei mai importanţi artişti români şi basarabeni. A existat în acest eveniment un factor de curiozitate, de show, de spectacol. Nu s-a mai organizat o expoziţie cu obiecte atât de preţioase, atât de multe odată şi, în plus, confruntate cu gustul public, cu interesul privat-public.
În sine, a fost un eveniment foarte vizibil, cu mult public, dar în interiorul lui s-au petrecut de fapt lucruri cu mult mai importane – cum ar fi confruntarea artiştilor contemporani basarabeni cu piaţa. Deci, a venit piaţa privată de artă, care îşi are logica ei, dar care îşi are locul ei în societatea culturală contemporană şi piaţa aceasta a creat valori, a determinat o poziţionare valorică pe o piaţă mult mai largă, care este piaţa de artă românească. Ei, nu vă spun, ce interes, cum s-a vorbit, cum s-au implicat oamenii! Deci, a existat un grup de 30-40 de oameni care au văzut mult mai mult decât a văzut publicul larg, care au trăit mult mai intens acest eveniment, decât cel care venea pur şi simplu să vadă un Grigorescu, doi Grigorescu în original, nu mai vorbesc de Toniţa, de Ciucurencu, de ceilalţi care au fost în expoziţie.
Deci, vedeţi, au fost niveluri de lectură a evenimentului foarte diferite. Evenimentul nu a fost doar pentru publicul larg. Întotdeauna avem grijă ca evenimentul cultural să atingă şi un public cât mai larg, dar şi un public specializat. Deci, întotdeauna să aibă o destinaţie unde este cel mai semnificativ.
Lina Grâu: Încă un lucru care pentru mine a fost o revelaţie este redescoperirea Muzeului Zemstvei – care a stat mereu în centrul Chişinăului şi pe care nu ştiu dacă foarte multă lume l-a cunoscut anterior ca valoare. Am asistat de curând la câteva evenimente organizate acolo, erau evenimente cu participarea tinerilor. Şi am văzut că aceşti tineri chiar au gustat din acest spaţiu – un fel de oază, un refugiu într-o altă lume, care a plăcut. A plăcut tinerilor care au venit să facă film, să lucreze la calculatoare – într-un spaţiu care aduce a o altă epocă. Şi acest spaţiu a fost descoperit şi pus în circulaţie prin iniţiativa Institutului Cultural Român. Aici am auzit vorbindu-se pentru prima dată despre Casa Zemstvei, despre faptul că ar putea deveni un centru de artă, de cultură, de istorie, de gândire. Cum vreţi să mergeţi mai departe cu acest proiect?
Petre Guran: Vreau să fie foarte limpede ascultătorilor noştri că este vorba de o clădire în ruine…
Lina Grâu: … dar care chiar şi aşa artage publicul…
Petre Guran: … nu „chiar şi aşa”, ci dacă vreţi, performanţa cea mare este să transformi o clădire, numai explicându-i sensul şi atrăgând atenţia asupra ei. Să o transformi dintr-o ruină condamnată la moarte de percepţia publică într-un spaţiu util, generator de idei. Toţi cei care treceau pe lângă această clădire se gândeau – când va fi dărâmată şi va fi construit aici un bloc, un supermarket sau altceva folositor?
Foarte pe scurt. Clădirea a fost abandonată de Universitatea Agricolă cam 15 ani în urmă, ea a fost folosită până la uzură extremă şi cu modificări de proastă calitate, urâte, timp de 40 de ani de secţia Medicină veterinară a Universităţii Agrare. Prin urmare, ea decăzuse din orice onorabilitate.
Interesul nostru, al României, pentru această clădire ţine de simplul fapt că un obiect de patrimoniu de primă mână era în forma aceasta abandonat, abandonat în primul rând, aş spune, oprobiului public. Fiindcă toate aceste case vechi care sunt lăsate să se ruineze sunt de fapt expuse ruşinii publice: „Uitaţi-vă ce vechi şi urâte sunt, noi trebuie să le dărâmăm, să le scoatem din oraş, ca să avem un oraş frumos!” Ori, proiectul Institutului nostru era să arătăm că această clădire poate fi frumoasă. Ea este frumoasă, ea este utilă, ea este de fapt bine gândită!
Şi am reuşit ca înainte de a demara proiectul de restaurare să convingem o parte a societăţii tinere, a societăţii culturale din Chişinău că această clădire chiar poate folosi la ceva. Şi că nu trebuie să o închizi, din nou, într-un circuit exclusivist. Şi asta era fiindcă cealaltă capcană este să zici: „Acesta este un obiect de patrimoniu, facem un muzeu cu acces public între 10.00 şi 16.00, cu firele alea despărţitoare, nu ai voie să atingi obiectele!”. Trebuie să te strecori prin săli şi să priveşti obiecte care nu mai au puterea să-ţi vorbească. Ori, Institutul Cultural Român a vrut în această clădire să arate că lucrurile acestea vechi au sens, pot să reprindă viaţă, sunt semnificative pentru cetăţenii secolului nostru, pentru locuitorii din Chişinău ai secolului XXI.
Şi atunci, tot procesul acesta de împrietenire cu clădirea de patrimoniu – aşa am numit eu procesul acesta – a presupus o utilizare parţială, treptată, de către organizaţii de tineri, creându-le un spaţiu de desfăşurare care, tocmai fiind ruinat, are un caracter romantic, îţi permite să imaginezi lucruri pe care nu le-ai putea imagina într-o structură mai bine definită.
Casa Zemstvei defineşte nu numai clădirea în care va fi sediul ICR, dar şi ansamblul de elemente care sunt uitate, cum este o grădină botanică din secolul XIX, o gheţărie, o biserică de lemn spre exemplu, care este sub formă de piese desfăcute şi pe care avem de gând să o reasamblăm. Deci, întreg efortul de a restaura a început cu încercarea, cu testul dacă ea poate fi semnificativă pentru oamenii de astăzi.
Şi deaceea, pornind de la colaborarea cu evenimentul Tandem, trecând prin „Ce se întâmplă peste gard?”, organizat de Paula Erizanu, prin Cinemaliga, prin reuniunea Oberliht … pentru analiza urbanistică a Chişinăului, iată tot atâtea evenimente care au reuşit deja să-şi găsească un spaţiu de desfăşurare şi care ne şi arată cum vom putea folosi acest spaţiu în cele din urmă. Şi asta important.
E adevărat că trebuia o anumită doză de idealism şi o perspectivă pe termen lung. Adică să ai răbdare. Casa Zemstvei presupune o lungă-lungă negociere cu o serie de autorităţi publice, care trebuie să înţeleagă şi ele proiectul. Plus, ceea ce pentru mine e cel mai important, implicarea zonei private, a ONG-urilor, dar şi a mecenatului în efortul de restaurare. Că numai astfel o poţi ancora în sufletul cetăţii, în viaţa cetăţii, dacă găseşti cât mai mulţi oameni care apoi să fie interesaţi ca ceea ce a devenit acest spaţiu să se şi păstreze şi să existe în continuare.
Acuma o să urmeze o restaurare care va avea şi ea o dimensiune publică, va fi şi şcoală în acelaşi timp şi, după aceea, punerea în funcţiune treptată a spaţiilor, pe măsură ce se restaurează, care îi vor arăta în cele din urmă puterea. Practic noi i-am dat clădirii şansa ca ea să vorbească din nou oraşului.
Lina Grâu: Poate simplificând un pic lucrurile, eu mi-aş permite să generalizez ceea ce aţi spus până acum şi să spun că ceea ce încearcă să facă ICR la Chişinău este europenizarea mediului cultural, a ceea ce însemnă cultura în Republica Moldova, aducerea ei în spaţiul european. Avem noi cu ce veni în acest spaţiu european? Avem valori aici cu care să putem discuta la egal cu cei din Londra, sau de la Paris, sau din alte capitale europene?
Petre Guran: Eu cred că aici avem mult mai mult decât ne-am închipui. Şi avem, în primul rând, din păcate, o experienţă tragică pe care însă avem şansa astăzi să o metamorfozăm într-o lecţie, într-o mărturie pentru lumea contemporană de o valoare inestimabilă, care este tocmai experienţa traumatică a totalitarismului.
Nu trebuie să ne ferim – ea face parte din vieţile noastre şi din percepţia noastră culturală. Aşa că estul Europei în general, înscris în această logică a estului Europei şi Basarabia, Republica Moldova de astăzi, este martor al unei devieri de la un sistem de valori, care trebuie reflectat, trebuie înţeles, trebuie depăşit. Şi atunci elementul de contribuţie majoră este să aducem în faţa Occidentului, care nu a avut, sau a avut într-o măsură mult mai mică experienţa totalitaristă, să aducem problema totalitarismului. Deci, marea întrebare – cum a fost posibil aşa ceva, cum poate fi evitat aşa ceva, care este condiţia umană? Operele de artă cele mai impresionante se nasc din reflecţia asupra condiţiei umane în situaţii-limită. Iar totalitarismul a creat din plin aceste situaţii-limită.
Deci nu numai că contest perspectiva aceasta în general – ce poate aduce teritoriul X sau Y în dezbaterea universală? – ci spun: „Chiar avem şansa de a aduce o mărturie foarte importantă despre condiţia omului în secolul XIX, pornind de la experienţa secolului XX.
În plus, suntem în secolul ecologiei. Or, în mod surprinzător, descoperim că acest toalitarism, care a vrut să satisfacă necesităţile unor grupuri umane foarte largi, a reuşit să creeze un spaţiu degradat. Acesta este lucrul care îi şochiază pe occidentali, îi suprinde cel mai tare – universul înconjurător, degradat de acţiunea iresponsabilă a omului.
Interviul a fost realizat în cadrul emisiunii Sinteze şi Dezbateri de Politică Externă, produs al Asociaţiei pentru Politică Externă, în parteneriat cu Fundaţia Friedrich Ebert. Materialul poate fi preluat fără restricţii, cu indicarea sursei.
surse: Lina Grâu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: