Friulii. Urme românești în Alpii Italieni

16 aprilie 2012

Nu e vorba de "urme" contemporane, ci de urme vechi, ce coboara adesea in preistorie, asemanari incredibile si inexplicabile cu oameni ce traiesc la mii de kilometri distanta, dar care vorbesc aproape aceeasi limba ca noi, au aceleasi credinte si mituri, aceleasi indeletniciri pastorale, aceleasi sate risipite pe varf de munte, ca satele noastre din Apuseni, Maramures si Nordul Moldovei.

Cine stie unde se afla inrudirea… In pelasgii lui Densusianu, coboratori din nord inspre sud; in tracii ce stapaneau candva jumatate din Europa; in celti sau in dacii pusi de romani sa le apere granitele imperiale? Ceva a fost. Ceva neacceptat si neexplicat de stiinta, dar care iti da sentimentul ca zona Carpatilor a produs, candva, la radacinile timpului, o iradiere spirituala de exceptie, pe care, ca roman, o recunosti cu mandrie "de aur", la 3000 de metri inaltime, in Pirinei sau in Dolomiti.


Italienii nostri
In nordul Italiei, intr-un satuc friul din varful Alpilor Dolomiti, ma prezint ca jurnalist roman. Si cand tocmai ma pregateam sa le explic italienilor din fata mea cam pe unde sunt Romania, Marea Neagra si Muntii Carpati, primesc o replica tare ca un upercut sub barbie: "Dar de unde sunteti mai exact? Din Timisoara, din Iasi, sau mai din sud, din Constanta?". Nu a fost o intamplare. Multi dintre italienii din nord-estul Italiei, friulii, cunosc Romania, mi-au vorbit de sate romanesti de care eu habar nu aveam, ba chiar au si fost in Romania, de mai multe ori. Asa a inceput o aventura in care aveam sa aflu ca multi dintre friuli au inca rude si puternice legaturi de familie in Romania. La peste doua mii de kilometri de Bucuresti, am descoperit in Italia o alta istorie decat cea care se invata in manuale, o istorie in care Romania are italienii ei si o diversitate culturala de invidiat pentru orice tara europeana.

Din casa in casa si din sat in sat, pe serpentine uluitoare si sub privirea severa a unor munti ascetici, care arata asa cum imi imaginam eu Olimpul, am descoperit misterul italienilor iubitori de Romania. Povestea acestor legaturi incepe in jurul anului 1800, cand criza economica si saracia acelor vremuri din Italia au determinat un val de emigrare spre est. Pare ciudat astazi sa ne gandim ca italienii au venit la noi de foame si de saracie, dar asa a fost. Veneau pe jos sau in carute, traversau muntii dormind in padure sau la manastiri, intotdeauna in spate cu o valiza de lemn sau ducand micul lor bagaj in roabe. Veneau in Romania si munceau orice, se instalau in margini de sate, in baraci improvizate, sau erau primiti de localnicii surprinsi de asemanarea celor doua limbi, friula si romana. Despre acele timpuri nu doar romanii au nostalgii. Pentru italieni, Romania de-atunci este una frumoasa si bogata. Romania era un "pamant promis", o tara unde toti isi gaseau un loc si puteau trai decent. Multi dintre ei au primit pamant si cu timpul s-au grupat in mici comunitati care mai dainuie si astazi. Era un timp in care italienii isi puneau sperantele in Romania.

Cu si mai mare surprindere am descoperit ceea ce au facut in Romania italienii veniti in cautare de lucru. Ei au construit prima retea de cale ferata, au inaltat monumente de arhitectura. Cine stie ca Pelesul a fost facut cu muncitori italieni? Sau Spitalul Coltea? Sau Biblioteca Nationala, podul Saligni sau Cercul Militar National?

"Da, toate astea au fost facute cu muncitori italieni!", imi spune un friulan in timp ce aseaza pe masa fotografii pastrate cu grija. Sunt fotografii vechi, roase pe la margini de timp, impaturite la piept in urma cu mai bine de o suta de ani. In ele sunt bunicii, strabunicii si unchii lor, aflati in cariere de piatra din Romania sau pe santierele de la Piatra Neamt, Targoviste sau Bucuresti. Azi, rudele lor traiesc langa Constanta si Galati. Romania este a doua casa pentru ei, desi mai viseaza si astazi la pamantul natal al Alpilor. Se viziteaza reciproc si raman uimiti de cat de mult seamana casele si satele intre ele. Acelasi stil de constructii, cateodata aceleasi obiceiuri, aceleasi familii.

Doua saptamani in Alpii Dolomiti m-au facut sa privesc Romania altfel decat la plecare: o tara cu un trecut stralucitor si cu o diversitate culturala ce inseamna bogatie si nevoia reevaluarii identitatii noastre. In plus, acum stiu ca Talisoara, un sat mic din jud. Covasna, este de fapt o Italie mai mica.
(Bogdan Lupescu)

“Patrie dal Friul”
Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Si, cu siguranta, cel mai frumos. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos, pentru calatorul roman, uimit sa descopere atat de sus si atat de departe, tocmai la granita dintre Italia si Austria, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme de oi, sate ancestrale, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de asemanatoare cu a noastra.

"Noi cu voi siamo fratelli", iti raspund bucurosi cand le dai buna ziua. Stiu de noi. Cunosc Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma... stramosii celti, prezenti deopotriva in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord.

Friulii sunt foarte deosebiti. Au cu totul alte obiceiuri decat in restul Italiei. Alte chipuri, alte apucaturi omenesti. Nici vorba de acei "italiano vero", maslinii, laudarosi si libavnici, cantareti si iubareti pan la ziua. Ascunsi pe varfuri de munte sau in vai intortocheate si-nguste, unde chiar si soarele patrunde anevoios, friulii traiesc in sate stravechi, compuse uneori doar din 4-5 case adunate in jurul bisericii, case seculare, austere, construite numai din lemn si piatra, dar nelipsite de suri si de grajduri, de fanare din care parfumul otavei de toamna curge peste versantii stancosi.

"Timp di fuon" - vremea fanului. Sihastri ai muntilor, izolati in locuri unde nici caruta nu mai ajunge, friulii, laolalta, sunt totusi multi. Sute de mii. Pe o harta a zonei, facuta la scara mica, pe care ai putea-o strabate cu masina intr-o ora, am fost uimit sa gasesc insemnate aproape 50 de stani - "casere" -, casarii, cu pasuni intinse, cu turme de oi, cirezi de vaci si popoare de capre cocotate pana sus, pe piscurile golase ale Alpilor Carnieni.

Privindu-i pe friuli imi vin in minte, obsesiv, chipurile taranilor ardeleni de la munte. Mai ales batranii... Oameni solemni, rezervati si meticulosi. Barbati cu sfetere de lana lucrate in casa. Femei corpolente, cu fota peste sort si broboade inalte, colturoase.

Insa lucrul care m-a uimit cel mai mult e ca batranii acestia mai cred, chiar si azi, intr-o lume magica, paralela cu cea in care traiesc zi de zi. Iti spun fara ocolisuri ca pana acum cateva zeci de ani, satele lor erau pline de vrajitoare (friul. "streghe", "streche", "straga" la noi), cu puteri incredibile: deocheau copiii, luau mana laptelui de la vaci, ii lasau pe barbati fara vlaga, legau cununii, faceau mii de feluri de farmece. Si azi, batranii vorbesc despre locuri blestemate din munti, dar si despre o multime de sarbatori crestine, incalecate peste cele stravechi, pagane. Sfantul Ioan Botezatorul, cu toate ritualurile magice ale noptilor noastre de Sanziene ("Il Mac di Sanzuan"), "Il pignarul", sarbatoarea focurilor aprinse pe varfuri de munti, pentru a anunta apropierea noului an.

Dar cele mai impresionante dintre toate traditiile friulilor sunt acelea legate de cultul mortilor. Nicaieri in Europa Occidentala nu exista o atat de stransa legatura cu lumea celor de dincolo, o credinta atat de neclintita ca sufletele raposatilor se pot intoarce la casele lor, pentru a se ospata alaturi de cei vii, si chiar pentru a-i infricosa, daca acestia nu indeplinesc randuielile de pomenire care se cuvin. Nu sunt simple "traditii vechi", bune de pastrat doar in carti si muzee, ci fac parte din viata de zi cu zi a friulilor, amintind izbitor de cultul mortilor, perpetuat cu atata osardie in satele romanesti de pe Dunare si din Carpati. Un vechi proverb friulan zice ca o femeie, cand se marita, trebuie sa stie trei lucruri: sa munceasca, sa taca si sa aiba grija de morti. Simple coincidente?

Am urcat eu insumi la o asemenea stana din inaltimi, aflata la o aruncatura de bat de Alpii austrieci. Nu am gasit insa nimic "nemtesc" in traiul pastorilor de acolo. Aceiasi ciobani ca ai nostri, innebuniti dupa munti si animale, framantandu-si pe crestet clopurile turtite, povestind cu talc intamplari de demult. "Bunica mea imi povestea asa...". Astfel isi incep friulii din Alpi raspunsurile la orice intrebare, ridicand incet barbia spre cer, iar in ochi le apare o licarire mandra si orgolioasa de oameni liberi si nesupusi.

“Nascut e crescut tai vacias”
La stana "Casera Promosio", batrana gazda Fiorina Puntil ne rastoarna pe un fund rotund de lemn o mamaliga ca soarele, pe care-o taie incetisor cu ata, in cruce. Alaturi, pe masa, ceapa si slana. Si-un bulz ca o minge galbuie, facut din lapte si branza sarata de oaie, bine amestecate si inchegate. Cat de cunoscut imi este gustul acesta!...

Fiorina ne zice ca-i o reteta strabuna a locului, mostenita "di padre in figlio", iar noi ne straduim sa-i explicam, romaneste, ca si la noi se face la fel. Nu-i prea greu. Stam la masa, la gura vetrei, privim muntii prin ochiurile ferestrei. Ne minunam cate cuvinte legate de munti si de ciobanie se spun la fel, in friula si in romana, vorbe pe care italienii din sudul peninsulei nu le-ar pricepe in veci.

Aproape la fel ca noi, friulii zic pasun (pasune), stal (staul), molgi (mulge), calderia (caldare), fen (fan), forci (furca), manze (manzari), vacia (vaca), lat (lapte), buinora (bunaoara), fas fuoc (fac foc), nana (matusa), zer, tapina, ont (unt), veci (vechi), praz (pranz)... Cuvinte familiare si totusi ciudate, care te fac sa tresari, auzindu-le pronuntate in Alpi.

Desigur, friula si romana sunt limbi romanice, formate din limba latina, si totusi, foarte multe cuvinte, ce nu exista si la celelalte surori intru latinitate (italiana sau spaniola, de pilda), te fac sa visezi si sa crezi in povestea acelui popor legendar, pornit candva spre sud din Carpati, ajuns din Hiperboreea in Elada, dar si in Alpi: pelasgii. O poveste pe care nimeni n-a crezut-o in veci, cu exceptia celui care a creat-o si care a intrat cu ea in mormant: marele istoric roman Nicolae Densusianu, pus la zid de confrati si de posteritate pentru ereziile lui. I-am adresat un omagiu pios, intr-o seara senina, cand am admirat asfintitul de soare de pe Muntele "Paltinis", fata in fata cu trecatoarea "Colina crucii" si "Ciuru". Era in "septembre" si aveam "motaf" sa fiu fericit.
(Sanziana Pop)
Sursa: In baza articolului din Formula AS, nr. 739
Foto: Andrei Cheran

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: