Trebuie schimbată denumirea Republicii Moldova

Credeţi că 2012 e anul speranţelor renăscute? Al Basarabiei revenite în matricea românească? Nu ni-l dă Moscova cu una, cu două.

Cum să ieşim din istoria Rusiei?

Dmitri Medvedev a declarat 2012 an al istoriei Rusiei. La mijloc nu-i o simplă campanie. Iniţiativa sa trebuie privită prin prisma Comisiei de combatere a tentativelor de falsificare a istoriei, fondată de el acum doi ani, care şi-a propus să lupte cu toţi cei care nu acceptă doctrina revanşardă a aşa-zisei „lumi ruse”.

În consecinţă, până şi patriarhul Kiril, miercuri, sărbătorind trei ani de la întronarea sa, a deplâns dispariţia imperiului răului. Totodată, ministrul Lavrov şi ambasadorul Kuzmin nu se sinchisesc să ne dea lecţii de istorie şi să ne sugereze că, deşi constituim un stat independent, am fi o parte a Rusiei de altădată. Ideea unui destin comun al ocupanţilor şi al celor ocupaţi este promovată de Kremlin, cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună, prin false ong-uri şi agenţi de influenţă, infiltraţi pe toate treptele ierarhiei politice de la Chişinău.

La mitingul de duminică al lui I.Roşca, unul dintre aplaudacii săi din piaţă ţipa ruseşte în camera de luat vederi: „Moldova, ăto russkaia strana!” („Moldova e o ţară rusească!”). Acest amestec de tupeu velikorus şi de nesimţire mojicească nu este deloc întâmplător. La mijloc e un clişeu de percepţie, plămădit timp de două secole mai întâi de propaganda ţaristă, iar mai apoi de cea sovietică.

Astfel, la 20 de ani de la proclamarea independenţei, cel de-al doilea stat românesc are o serioasă problemă existenţială. Teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a desprins în 1991 din graniţele fostei metropole. Dar nici astăzi n-a ieşit încă din istoria Rusiei.

În această situaţie, de istorie ar urma să fie preocupaţi nu doar cercetătorii, ziariştii sau platforma „Acţiunea 2012”, ci şi guvernanţii. Poate în primul rând ei. Puterea ar trebui să aibă grijă ca trecutul să nu fie măsluit de aşa manieră încât să bruieze prezentul şi să pericliteze viitorul.

De aceea, e timpul ca eliberarea de ocupaţia rusească şi unirea de la 27 martie 1918 să fie tratate cu cinste maximă la nivel oficial. Această dată ar urma să fie declarată sărbătoare naţională.

Perioada interbelică, epoca de aur

Cei 22 de ani scurşi în graniţele fireşti ale României, orice ar spune ostila propagandă rusă, s-au constituit într-o epocă de aur pentru Basarabia. Vom consemna, dintr-o trăsătură de condei, doar câteva realizări care au permis românităţii din partea locului să supravieţuiască sub tăvălugul ulterioarei ocupaţii sovietice.

Prima ar fi democratizarea. Basarabenii au trăit într-o ţară liberă. Din 1918 până în anul 1938, România a avut o societate deschisă şi un sistem politic pluralist. Ca rezultat, şi ţăranii, şi orăşenii dintre Prut şi Nistru şi-au ales liber, pe principiul multipartidismului, atât primarii, cât şi deputaţii din Parlamentul României, participând direct la formarea administraţiei locale şi a puterii centrale.

A doua ar fi alfabetizarea. În 1918, 94 la sută din populaţia Basarabiei era analfabetă. De altfel, întreaga Rusie era o ţară a neştiutorilor de carte. Doar un sfert din populaţia ei putea să scrie şi să citească. Pe acest fundal sumbru, România părea o ţară cu adevărat luminată. În 1918, în Vechiul Regat şi în Transilvania circa jumătate din români erau cărturari. Datorită unui vast program de şcolarizare, situaţia s-a îmbunătăţit spectaculos şi în Basarabia. Potrivit recensământului din 1930, numărul ştiutorilor de carte era aici deja de aproape 39 la sută, în 1940 această cifră atingând cota de 53 la sută.

A treia ar fi modernizarea şi europenizarea. În ciuda unor falsuri grosolane induse de propaganda sovietică, potrivit cărora Basarabia ar fi rămas un ţinut înapoiat, lucrurile stau exact invers. Deja în 1932, de exemplu, producţia industrială s-a triplat aici. A apărut transportul aerian, care în Rusia lipsea cu desăvârşire, concomitent dezvoltându-se rapid şi cel feroviar, insignifiant până la Marea Unire. S-au construit drumuri. Dacă în 1918 existau 150 de km de şosele continui, în 1938 erau 754 de km. Şi aşa mai de parte.

Anul istoriei româneşti

Şi cum istoria, vorba cercetătorului german Karl Schloegel, nu există fără geografie, să nu uităm şi de acest aspect. Deunăzi, un grup de deputaţi azeri, inclusiv reprezentanţi ai partidului de guvernământ, au propus să fie schimbată denumirea ţării lor în „Republica Azerbaidjanul de Nord” sub pretextul că două treimi din teritoriul naţional se află ori în hotarele Iranului, ori în cele ale Rusiei.

Nu încape îndoială însă că şi denumirea „Republica Moldova” e o capcană în care se prind până şi cei mai bine intenţionaţi dintre noi. La tot pasul, şi La Chişinău, şi la Bucureşti, se impune dihotomia România versus Moldova, de parcă acestea nu ar fi sinonime. Îi aud adesea pe unii colegi de la ziare sau canale de televiziuni comparând „moldovenii” de dincoace de Prut cu „românii” de dincolo.

Aşa fiind, consider că şi denumirea celui de-al doilea stat românesc ar trebui schimbată în Republica Moldova de Est. Cu atât mai mult cu cât, odată cu reforma teritorial-administrativă, în dreapta Prutului va apărea, probabil, regiunea Moldova de Vest sau Moldova de Nord.

Oricum, Dmitri Medvedev, prin iniţiativa sa, ne aruncă mănuşa. N-avem încotro. Trebuie s-o ridicăm şi să ieşim la luptă. 2012 urmează să fie anul istoriei româneşti.

Petru Bogatu, Jurnal.md