Povestea fabuloasă a unui rus care s-a trezit român

Domnul Valeriu Graur are o poveste halucinantă. Crescut în deportare în Siberia, până în tinerețe a fost un naționalist rus convins. Emigrat în România și apoi în RSS Moldovenească și-a dat seama că este de fapt român si a participat la fondarea Frontului Patriotic Național, o formațiune subversivă antisovietică. A fost denunțat KGB-ului chiar de către Securitatea 'patriotului' Ceaușescu, fapt care l-a costat o altă deportare în gulag. Ne-a acordat un interviu despre istoria sa și a grupului Usatiuc-Ghimpu.

V-ați născut la Reni, în sudul Basarabiei, dar ați copilărit în Siberia...

La 6 luni ne-au deportat. Am stat în Siberia 15 ani. Părinților mei, ambii români moldoveni, le era frică să vorbească românește cu noi, copiii, așa ca prima mea limbă a fost rusa. Ai mei se temeau să nu fie acuzați de naționalism burghez dacă vorbeau românește. Tata, care era în momentul deportării student la conservatorul din Cernăuți vorbea perfect rusa, provenea dintr-o familie de învățători cu stare din Reni. Mama, cu doar 7 clase, vorbea cu accent moldovenesc. Pe stradă, la școală, vorbeam doar rusa, mă consideram rus.

De ce v-au deportat familia?

Fără explicații, i-au luat de acasă în toiul nopții, în 13 iunie 1940. In Siberia au stat sub controlul NKVD-ului, ne-au tot mutat dintr-un sat în altul, să muncească ai mei la kolhoz-uri. Erau cu noi orășeni, intelectuali, și asa numiții culaci, chiaburi. Deportările se făceau în urma unor turnătorii. Cred că familia mea a fost dusă din cauza unui unchi din partea mamei, care a mers la niște acțiuni legionare, fără să fi fost înscris vreodată la ei. Pe o bănuială din asta luau toată familia. Tata nici nu trebuia să fie ridicat. Avea alt nume de familie decât mama, nu erau luați cu acte, fiindcă familia lui se opusese, era o mezaliantă pentru un director de școală, ca bunicul, să aibă o noră 'țărancă'. Ai mei stăteau împreună, însă, l-a luat NKVD-ul și pe tata și l-au acuzat, la gară, că e ofițer român în rezervă. Săracul Graur, directorul de școală, a fost împușcat în închisoare în Siberia, la Nijni Tail. Il turnase cineva că a fost țărănist.

Cum a scăpat familia din deportare?

La 16 ani, pe vremea lui Hrușciov, familia a primit dreptul să plece. Eu eram nemulțumit, simțeam că mediul meu e la Tomsk, în Siberia. După moartea lui Stalin, părinții începuseră să vorbească românește, despre Basarabia, dar nu mă interesa. Am venit direct în România, familia bunicii din partea tatălui stăteau la Călărași. Printr-o minune, ne-au dat voie să ne reintregim familia. Mie nu îmi plăcea, mă consideram 'om sovietic', rus, mă simțeam străin. Tata nu era primit la lucru, era întrebat de ce a plecat din 'țara socialismului'. Până la urmă a găsit, culmea, la un Sovrom, în 1957. Pe mine m-au dat la o școală cu limba de predare rusă, în București pe strada Sandor Petoffi, unde aveam în general colegi lipoveni, am stat la internat cu ei. Eu rămăsesem și cetățean sovietic, eram komsomolist. Când am terminat liceul, am vrut să plec în 'patria mea', URSS.

Familia cum a reacționat?

S-au opus, dar nu aveau ce să-mi facă, eram major. Am ajuns la Tighina. Abia aici mi-am dat seama că greșisem. Plecasem din 'micul Paris' și ajunsesem într-o zonă înapoiată intelectual, supusă rusificării. In 1940 și 1944 toți intelectualii români din orașele Basarabiei se refugiaseră sau fuseseră deportați, executați. Orașele aveau o elită rusă adunată din toata Uniunea, care rusifică, asimila. Elementul românesc era la țară sau în orașele mici, cum erau Cahul, Soroca, Orhei. Țăranii vorbeau românește cum auzisem după Prut. Am intrat la facultate la Tiraspol, la o secție pedagogică de fizică-matematică cu predare în 'limba moldovenească'. Buneii lor mă îmbrățișau când aflau că vin din România. Colegii mei, fii de țărani din sate, erau ca mine. De la ei am aflat de deportări, de crime și am început să mă simt român. Am început să citesc istorie și l-am cunoscut și pe Gheorghe Ghimpu (fratele lui Mihai Ghimpu, actualul președinte al Partidului Liberal, fost președinte al Parlamentului), care se considera de atunci român.

Cum a apărut ideea Frontului Patriotic Național?

Prin 1968, după intervenția din Cehoslovacia, am început să ne mișcăm. Eu ajunsesem, după aventuri, profesor la Chișinău. Am văzut că Ceaușescu i-a sfidat pe ruși și am început și noi o mișcare formată din intelectuali români, feciori de țărani care făcuseră școala. Ascultam Radio București, citeam istorie, vorbeam liber. Ghimpu, cu care eram prieten, mi-a propus să intru într-o mișcare organizată, care să militeze pentru limba română, grafie latină și în final unirea cu România. El era doctorand la biofizică la Moscova, dar venea des la Chișinău. Eram organizați conspirativ, eu îl aveam legătura superioară pe Ghimpu, la rândul meu racolasem 2-3 prieteni care nu se știau între ei ca membri. Pe Alexandru Usatiuc-Bulgar, șeful Frontului, nu îl cunoșteam. Estimez că eram implicați cam 250 de oameni.

Cum a căzut Frontul?

După 1965 a fost o mișcare puternică pentru alfabetul latin. Fuseseră represalii, au dat afară cadre didactice, chiar miniștri din Moldova. Au fost concediate 40 de cadre de la Institutul Politehnic din Chișinău, de exemplu. Usatiuc, personal,în 1971, a făcut un memoriu către Nicolae Ceaușescu în care explica represaliile și persecuțiile la care sunt supuși românii din Moldova. A reușit să plece la București, la rude și a mers la Consiliul de Stat să ceară audiență. L-a primit un consilier, Predescu, care i-a spus să aștepte. Usatiuc a fost o zi la Galați, l-au căutat din partea lui Ceaușescu, dar nu l-au găsit. El a lăsat memoriul scris la Consiliul de Stat. La scurt timp, în decembrie 1971, Ion Stănescu, președintele Consiliului Securității Statului din RSR i-a remis lui Yuri Andropov, șeful KGB, o scrisoare care avea atașată memoriul lui Usatiuc. Posibil să fi crezut Securitatea că suntem ai KGB, puși să-i testăm, dar totuși cred că Stănescu a fost de rea credință, ne-a trădat, el avea posibilitatea să se informeze ce e cu noi. Au urmat arestările și procesul.

Cum a avut loc procesul?

In anchetă, lumea a reacționat bine. Datorită structurii conspirative nu au fost arestați foarte mulți. Au reușit să aducă vreo 30 de martori ai acuzării și să aresteze 10 oameni. KGB-ul, pornind de la Usatiuc și Ghimpu a luat tot ce însemnau notițe, agende de telefoane, scrisori. In felul ăsta lărgeau cercul de suspecți. Voiau să ne lipească de un alt grup de rezistență de la Cernăuți, condus de Șoltoianu, cu care nu aveam legătură.

Pe dvs. v-au anchetat brutal?

Nu, nu m-au bătut, dacă vă referiți la asta. Mă amenințau din când în când că ne încadrează legal la un articol să ne împuște, interogatoriile țineau de dimineață până seara. Ne mai amenințau că ne declară nebuni și ideea era groaznică, politicii supuși psihiatriei sovietice erau transformați în legume, închiși singuri ani în șir. Anchetatorii mai importanți erau ruși, dar aveau și români printre ei. La percheziție la mine acasă, un român din asta, prin exces de zel, mi-a confiscat un microfilm cu notele lui Karl Marx despre români, care a fost probă la proces. Au lucrat ceva la traducerea însemnărilor mele. M-au încadrat la articolul cu 'propanganda și agitație antisovietică cu scopul subminării puterii sovietice'. Pedeapsa maxima era de 7 ani de inchisoare la care se adaugau 5 de deportare. Usatiuc a luat pedeapsă maximă, Ghimpu 6 ani plus deportare, eu 4 ani. Principala probă a fost că aveam acasă un document gândit de Ghimpu pentru a fi transmis la Europa Liberă. Eu trebuia să plec în curând în România, de unde să transmit documentul. Mi-au găsit asta acasă. Am făcut o gafă, aflasem de la soția lui Ghimpu, Lucica, faptul că el a fost arestat, dar nu am distrus scrisoarea lui Ghimpu. In timpul anchetei, până la proces, mi-au dat drumul acasă, special să mă supravegheze, cu cine mă întâlnesc. Chiar și așa, am reușit să-i anunț pe alții din grup, prieteni ai mei, să distrugă tot. Mulți dintre martori au minimalizat totul, au spus că erau doar discuții la un vin și asta ne-a ajutat să scăpăm mai ușor.

V-au deportat imediat după proces în Mordovia?

Am fost condamnat la regim sever de detenție, dar m-au dus în Mordovia, într-un lagăr mai mic, numai cu politici, cam 100. Cel puțin nu riscam să stau cu criminalii. În Mordovia era un moldovean, Simion Pavaluca, care stătea acolo de 25 de ani, fiindcă împușcașe ca jandarm în război pe cineva. Mai erau partizani baltici din anii 50, evrei refuzniki. De mâncare primeam terci din ovăz, cașă, ceva legume și rar pește sărat. Am făcut foarte multă carceră, fiindcă nu am vrut să semnez în închisoare acte de colaborare cu KGB. Îmi tot dădeau câte 15 zile de carceră, izolare completă și frig. Munceam, când nu eram la carceră, să cos mănuși de salopetă. Nu ne scoteau din sârma ghimpata. Am stat acolo patru ani. La expirarea a doi ani de termen, au venit special să mă determine să mă pocaiesc chiar caghebiștii din Chișinău. Voiau să dau la radio o declarație în care îmi ceream scuze și îmi turnam cenușă în cap, în schimbul libertății. I-am refuzat.

Evreii sioniști aveau condiții mai bune?

Am stat acolo cu unii interesanți, din grupul Kuznetsov-Dimshits, care au vrut să deturneze un avion și să fuga în Israel. Șefii lor erau la pușcăria din orașul Vladimir, la izolare, dar cei mai mici erau cu mine. Pe ei îi mai duceau la Scearansk, în capitala Mordoviei, să-i convingp să abjure. Fiindcă fusese scandal internațional cu ei, aveau drept la pachet, ceva condiții mai bune. Am rămas prieten cu ei și, mai târziu, la București, am scos un material către Europa Libera printr-unul din ei.

Cum ați ajuns iar la București?

Dupa eliberarea din lagărul din Mordovia am stat un an sub supraveghere administrativă la Chișinău. Trebuia să mă prezint des la miliție, să nu iau contact cu străini, să nu plec din oraș. Nu aveam voie, în mod expres, să mă duc la concerte cu artiști din România, chiar dacă atunci nu venea niciunul la Chișinău. Am depus actele să plec în România, ceream reîntregirea familiei, mi-au spus că nu o să plec nicăieri. Am scris iar, președintelui Sovietului Suprem, Podgornai și procurorului general Roman Rudenko. Am amenințat că o să protestez în public. Fiindcă nu voiau scandal, tocmai protestaseră public niște evrei, mi-au dat drumul. În august 1977 am reușit să plec.

Securitatea română v-a luat direct în colimator?

La început se făceau că nu exist. Am stat patru luni fără muncă. Kaghebistii îmi opriseră la graniță actele, diplomele. După patru luni mi-au oferit, prin Forțele de Muncă un post de pedagog la Liceul Grivița Roție. Imediat, a apărut și un ofițer care m-a luat în grijă. Mi-am dat seamă că Securitatea a pus un cuvânt la angajarea mea. Cel care mă avea în grijă părea interesat de tot ceea ce se petrece în Basarabia, a încercat să mă racoleze ca turnător, dar i-am spus că e sub statutul meu să fiu un simplu turnător. Îi mai ziceam ce noutăți aflam de acolo, când veneau basarabeni aici. În 1982 am reușit să trimit memoriul lui Ghimpu, refăcut din memorie, la Europa Liberă. Corespondam cu evreii din lagăr, ajunși în Israel. Scriam în rusă și după un timp mi-am dat seama că nu îmi deschid corespondența, nu mai dispar scrisori, se săturaseră să mai traducă din rusă. Am trimis documentul unui fost camarad, Kaminski, ajuns redactor la Radio Israel. Îl scrisesem pe foița de țigară și l-am băgat într-o scrisoare. În decembrie 1982 a fost difuzat textul, jumatate de oră, a avut efect și în Basarabia și aici. M-am trezit imediat cu doi securiști, care nu știau unul de altul, din unități diferite. Mai târziu a venit și cel care avea legătura în mod special cu mine. Culmea, asta i-a calmat pe ceilalți doi, dar mi-a spus insinuant ca 'KGB are mâini lungi, ai grijă'...

Pe Ion Stănescu, cel din cauza căruia ați ajuns în lagăr, l-ați cunoscut după 1989?

Nu, am tot așteptat să ia legătura cu mine, să-mi dea o explicație, dar așa ceva nu s-a produs până anul trecut, când a murit. Cred că era pe mana cu KGB când ne-a trădat. Eu am aflat că el ne-a turnat când au ieșit niște arhive ale KGB de la Chișinău, după 1990.

De ce credeți că nimeni din grupul dvs. nu a ajuns mare politician în Moldova dupa 1989?

Usatiuc avea un caracter mai dificil și în același timp nu era un bun orator. Gicu Ghimpu a fost deputat în primul parlament liber de la Chișinău, dar apoi lui și altora ca el le-au luat locul 'patrioți' de prin CC al PCUS, Sovietul Suprem ori KGB. Au murit ambii, eu am rămas aici. Vreau să vă spun ca sunt foarte trist fiindcă pentru cei de aici văd că Basarabia nu prea mai există. Trebuia să fie același lucru ca și ideea reunificării Germaniei. S-a consumat avântul în anii 90 prin poduri de flori, în timp ce Ion Iliescu, de fapt, semna tratate cu URSS. Păcat că e așa.

Sursa: Jurnalul.ro