I V D E L

31 martie 2011
Ivdel este Katân-ul Basarabiei.

Acesta e numele unei închisori din regiunea Saratov a Federaţiei Ruse. Majoritatea celor arestaţi după 28 iunie 1940 “pentru trădare de Patrie” (care “patrie”, când cei învinuiţi nu locuiseră nici măcar o singură zi în URSS, iar cei născuţi după 27 martie 1918 – nici măcar în Rusia ţaristă, dacă admitem că bolşevicii o considerau pe cea din urmă patrie a lor?!) erau internaţi în acest penitenciar de lângă munţii Ural.

Bărbaţii din familiile deportate, de la 14 ani în sus, erau scoşi din tren la Tiraspol, despărţiţi de familiile, soţiile şi copiii lor, pe care n-aveau să-i mai revadă vreodată, fiind îmbarcaţi în alte vagoane şi duşi la Ivdel.

Acolo erau aşezaţi în faţa plutoanelor de execuţie şi lichidaţi. Motivele erau diverse.

La 22 iunie 1941 din celule au fost scoase câteva mii de “români” (aşa le ziceau sovieticii basarabenilor) şi i-au împuşcat, drept răzbunare pentru faptul că România “năvălise în URSS”.

Pentru pedepsele aplicate de armata română după ce la Odesa a fost aruncat în aer Comandamentul Suprem Militar românesc (octombrie 1941), la Ivdel au fost “executaţi 15.000 de ostatici şi prizonieri români” (din cartea “Săptămâna roşie” de Paul Goma).

La fiecare nou atac al Armatei Române la Cotul Donului, în Stalingrad, în Crimeea ş.a., sute de basarabeni erau scoşi din celule şi împuşcaţi. Drept răzbunare.

Basarabenii erau lichidaţi cu miile, în aceeaşi zi, dar medicii le scriau în fişe date diferite ale morţii, semănate de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, fixându-le şi cauze cât mai “pământeşti” ale morţii: insuficienţă cardiacă, ictus, pneumonie, tuse, diaree, tuberculoză, sughiţ cronic etc.

În cartea “Stalin mi-a furat copilăria” fostul deportat Boris Vasiliev reproduce fişa medicală a tatălui său, Ilie Vasile (tot el Vasiliev), împuşcat la Ivdel, în care, cinic, “medicul” (călăul) penitenciarului îl diagnostichează cu “un grav ulcer stomacal”, recomandându-i “dietă strictă”: doar pâine uscată şi apă. Recomandarea tratamentului cu “dietă” a fostului primar de Malovata (asta a fost crima lui cea gravă) este făcută de “medic” la câteva zile după ce a fost împuşcat.

La “Ivdellag”, cum i se mai spunea acestui lagăr al morţii, au fost lichidaţi foştii membri ai Sfatului Ţării, membri ai tuturor partidelor politice din Basarabia (afară de cel comunist, care la 28 iunie 1940, avea doar 96 de membri), “foşti albgardişti”, chiaburi, ţărani, profesori, elevi…

La majoritatea celor lichidaţi, în sentinţă e indicată o singură învinuire: “vrag naroda” (“duşman al poporului”). Al cărui popor? Al propriului popor? Al poporului rus?

Cum s-a manifestat “duşmănia” lui Ilie Vasile (Vasiliev), a preotului Gheorghe Buruiană de la biserica Ciuflea, a lui Efim Ojoga, tatăl ex-deputatei Olga Ojoga, ucis la Ivdellag în 1941, a profesorului Chiril Hodorogea, directorul şcolii din Selemet, localitate vecină cu satul copilăriei mele, dus şi el la Ivdellag, ş.a.m.d., faţă de poporul basarabean sau faţă de poporul rus, sau faţă de alte popoare, numai diavolul şi cei prin care îşi făceau lucrarea acesta cunosc.

Citindu-le dosarele, ai impresia că după 28 iunie 1940 toate cele trei milioane şi jumătate de basarabeni, “eliberate” de Armata Roşie, deveniseră peste noapte cei mai mari duşmani ai propriilor lor vieţi.

Conform unor statistici incomplete, la închisoarea din Ivdel au fost executaţi peste 20 000 de basarabeni. Majoritatea lor erau ţărani şi intelectuali, oameni care nu aveau nimic în comun cu politica.

Deşi au existat şi alte penitenciare pentru basarabeni, ca cel de la Kuibâşev (unde a fost masacrat folcloristul Petre Ştefănucă), cel de la Dubinka, regiunea Krasnoiarsk (unde şi-a ispăşit pedeapsa scriitorul Nicolae Costenco), cel din Irkutsk (unde a fost închis prozatorul Alexei Marinat), cel de la Vorkuta (pentru ostaşii Armatei Române), cel de la Inta (unde au fost întemniţate rudele mele: arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu din Satul Nou), cel mai plin cu morţi de-ai noştri a fost Ivdelul.

Gropile comune de lângă închisoarea de acolo sunt pline cu oseminte de basarabeni.

Guvernul Republicii Moldova are o datorie: să înalţe un monument în memoria concetăţenilor noştri exterminaţi la Ivdel, unde conducătorii ţării s-ar deplasa cu anumite ocazii pentru a depune acolo jerbe de flori.

E necesară o înveşnicire a memoriei celor masacraţi în acest penitenciar din actuala regiune Sverdlovsk a Federaţiei Ruse. El e Katân-ul nostru. El e pariul memoriei noastre cu istoria relativ recentă, pentru care trebuie să facem totul ca ea să reţină sacrificiul înaintaşilor, dar şi ţinerea noastră de minte.

Nicolae Dabija (Sursa: Literatura și Arta, Nr.13, 31 martie 2011)

Ucraina se va destrăma


Mai devreme sau mai târziu, Ucraina va rămâne doar cu Kievul și cinci regiuni, iar restul teritoriului va fi împărţit între România, Polonia, Rusia şi Turcia, a declarat liderul partidului „Marea Ucraina” într-un interviu acordat portalului de ştiri Bagnet.


Potrivit acestuia, România va dori să-și recâștige Basarabia, Polonia – Lvovul și Galiţia, Turcia – Crimeea, iar Rusia este oricând pregătită să anexeze zona de est. „În Istanbul, orice turist poate cumpăra o hartă unde Crimeea este vopsită în steagul turcesc, a amintit Igor Bercut. Iar în est, nu toţi votează neapărat pentru Rusia, ci pentru faptul că în acolo salariile şi pensiile sunt de trei ori mai mari”. Situaţia tensionată din interiorul ţării crează contextul ideal pentru provorările venite din exterior, consideră Bercut.


Totodată, directorul Departamentului pentru relaţia cu media de la Ministerul Afacerilor Externe a Ucrainei, Oleg Voloşin, a declarat că Ucraina nu vrea să-şi alipească Transnistria de teamă de a nu pierde Crimeea, transmite agenţia de ştiri ucraineană Rosbalt.


„Noi suntem pentru inviolabilitatea frontierelor din Europa, stabilite după al doilea război mondial, deoarece schimbările pot reprezenta o adevărată ameninţare pentru noi. Astăzi vom lua Transnistria, iar mâine Rusia ne va cere Crimeea, apoi românii vor pretinde Bucovina, iar Ungaria – Transcarpatia. Noi nu avem ce câştiga din condamnarea pactului Ribbentrop-Molotov, altfel am pune sub semnul întrebării modalitatea de aderare a Ucrainei de vest”, a declarat oficialul ucrainean comentând informaţia de pe WikiLeaks conform căreia Rep. Moldova era pregătită în 2007 să renunţe la Transnistria, doar pentru a se uni cu România.


Conform notei InfoPrut, Ucraina a primit în perioada 1918 – 1954 din partea conducerii sovietice cca. 60% din actualul teritoriu: Republica Doneţk-Krivoroj (alipită Ucrainei de către bolşevici în 1918); Galiţia şi Lvovul (răpită Poloniei în 1939); Bucovina de nord şi sudul Basarabiei (teritorii româneşti răpite României în 1940); Transcarpatia (regiune anexată de sovietici şi aparţinând Cehoslovaciei); Crimeea (oferită drept cadou Ucrainei de către Hruşciov în 1954).


Nicu Ţîbrigan

(Sursa: Basarabia Literara)

Despre uniunea interstatală România - R. Moldova

30 martie 2011

Din telegramele Wikileaks aflăm că una dintre cele mai mari spaime ale Ucrainei este reprezentată de o eventuală unire a R. Moldova cu România. Spaima oficialilor de la Kiev în legătură cu un astfel de eventual eveniment este în directă legătură cu prezenţa a aproape jumătate de milion de vorbitori de limbă română în Ucraina. O jumătate de milion de oameni care, deşi Kievul refuză să recunoască faptul, sunt lipsiţi de cele mai elementare drepturi prevăzute în toate tratatele internaţionale la care Ucraina este parte.


E adevărat, situaţia din nordul Bucovinei şi din Bugeac nu a ajuns la nivelul celei din Serbia, dar se pare că oficialii ucraineni mizează pe factorul temporal. Între timp, ei limitează învăţământul în limba maternă al românilor de acolo, împiedică deschiderea de biserici, nenorocesc mass-media de limbă română, intimidează asociaţiile non-profit ce ar îndrăzni să sprijine limba română, păcălesc Consiliul Europei cu rapoarte mincinoase - toate, în speranţa că minoritatea românească va deveni din ce în ce mai mică.


În paralel cu acest etnocid desfăşurat în surdină, autorităţile ucrainene urlă ca din gură de şarpe, trăgând false semnale de alarmă asupra pericolului anexionist românesc. Pe principiul nazisto-comunist al minciunii devenite adevăr prin repetare continuă, ucrainenii scriu pe toate gardurile că România vrea să le ia Bugeacul şi Bucovina, că vrea să ocupe R. Moldova, iar orice solicitare pentru respectarea drepturilor minorităţii române e tratată ca un atac direct. Acest lucru la nivel de propagandă, pentru că oamenii serioşi din Ucraina, cum era adjunctul ministrului Apărării, Leonid Poliakov, recunosc că la Kiev nu există încredere în România, dar nu există nici temeri.


În presa românească de pe cele două maluri ale Prutului se subliniază deseori implicarea Rusiei în regiune şi este uitată aproape cu desăvârşire implicarea ucraineană. La fel cum este pierdut din vedere rolul preponderent al unor sovietici de origine ucraineană care, în 1924, au împins cu succes la crearea limbii moldoveneşti - după cum o dovedesc şi documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru. La Bucureşti, încă din perioada interbelică erau cunoscute pretenţiile ucrainene (fie că erau sovietice sau albgardiste) asupra unor teritorii locuite majoritar de români. Nu e nimic nou sub soare şi nici în istorie, dinspre Ucraina au venit necazuri asupra românilor încă din vremurile lui Vasile Lupu. (…)


Ansamblul de tratate în care se găseşte angajată România în acest moment e bine cunoscut la Kiev, iar fumigenele diplomatice nu fac decât să amestece ideile în spaţiul public. România se va putea uni cu R. Moldova atunci când legăturile dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului vor fi atât de strânse, încât tratatele internaţionale vor trebui să ţină seama de ele.


(Din articolul de George Damian, Timpul.md)

Lansare de carte: „Stalin mi-a furat copilăria”

29 martie 2011

Pe data de 24 martie, în incinta Bibliotecii Naţionale a fost lansat volumul „Stalin mi-a furat copilăria”, semnat de Boris Vasiliev, profesor-pensionar din Sărătenii Vechi, Teleneşti. Cartea este un document autentic despre soarta autorului, care a fost deportat, în două rânduri, în Siberia.


În luarea sa de cuvânt, moderatorul lansării, scriitorul Boris Druţă, a menţionat că această carte este un rechizitoriu pentru un viitor tribunal internaţional, care va trage la răspundere regimul stalinist, aşa cum evreii au condamnat holocaustul.


Vorbind în faţa celor prezenţi, autorul cărţii a subliniat faptul că în această carte a dorit să descrie soarta mai multor copii deportaţi, despre care nu se ştie, în opinia sa, aproape nimic. „Ce cunoaşte generaţia tânără? Doar ceea ce scrie în cărţile sale pseudoistoricul Nazaria? Astăzi, aproape nimeni nu ştie despre târgul de robi din regiunea Obi, care a avut loc la mijlocul secolului XX”, a mai afirmat el.


Prefaţatorul cărţii, scriitorul Nicolae Dabija, a constatat că în volum găseşti biografia unei generaţii, care conţine în sine peste 100 de romane. „Aici e descris destinul poporului nostru. Este o carte fundamentală, care îşi va ocupa locul în Biblioteca memoriei neamului românesc, a mai constatat scriitorul.


Volumul, a specificat profesorul Gheorghe Cernea, conţine peste o sută de documente, scoase din arhiva securităţii cu ajutorul procurorului Ion Diacov. „Această carte este un protest împotriva colonialismului sovietic, care a dominat Basarabia după 1940. Ea va servi ca bază documentară pentru descrierea crimelor săvârşite de către sovietici pe acest pământ”, a spus şi profesorul universitar Anton Moraru.


În cadrul manifestării au mai luat cuvântul Iurie Popovici, consilier onorific al Slovaciei în R. Moldova, Boris Volosatâi, director al Liceului teoretic „Gheorghe Asachi”, Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale, dirijorul de cor Victor Creangă, prietenul de copilărie al autorului ş.a.


Nicolae Roibu (Sursa: Timpul.md)

29 martie 1940: discursul lui Viaceslav Molotov – începutul anexării Basarabiei de către URSS


La 29 martie 1940 trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român – ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin, Вячеслав Михайлович Скрябин) ţine un important discurs în faţa Sovitului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România. Afirmînd că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.


Discursul a rămas inedit şi vom vadea de ce. Iata pasajul cu privire la Basarabia: ‘’Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România esre cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’


Care sunt ‘’împrejurările specifice’’? Molotov se grăbeste sa le explice:’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România. Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în împrejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală. Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’


După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neincherea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei - pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei - ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.


Declaraţia lui Molotov va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S. În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia "să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti"; în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie: "rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină". La 26 iunie 1940 U.R.S.S. impune Nota Ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord în favoarea U.R.S.S. Ultimatumul a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate fără luptă U.R.S.S.


(Sursa: www.istoria.md)

Concert de Tudor Gheorghe la Chisinau


Tudor Gheorghe revine la Chisinau cu un concert din seria «Al cincilea anotimp». Evenimentul se va desfasura pe data de 8 aprilie 2011, ora 19:00, la Palatul National al Republicii Moldova.


«Femeia este al cincilea anotimp in care natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toti strugurii toamnei si toate ninsorile iernii» (Grigore Vieru).


Concertul va fi sustinut prin participarea Orchestrei Nationale a Companiei TeleRadio Moldova, corala «Moldova», orchestrator si dirijor Marius Hristescu.


Concertul de la Chisinau, urmeaza concertul «Al cincilea anotimp» de pe data de 4 aprilie 2011, ce va avea loc la Iasi, Casa de Cultura a Studentilor, ora 20:00.

Un suflet pentru suflete: asa ni-l putem descrie pe Tudor Gheorghe.

„Noi suntem români” asumat de românii din Bălți de 27 martie

28 martie 2011

Ieri, 27 martie, la Teatrul "Vasile Alecsandri" nume mari ale folclorului romanesc au concertat intr-un regal de muzica populara romaneasca cu prilejul celebrarii a 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu Tara. Artisti de pe ambele maluri ale Prutului s-au intalnit pe aceeasi scena si au oferit unei sali pline de de peste 550 de romani basarabeni un spectacol emotionant. Grupul Teleormanul, Margareta Clipa, Dinu Iancu Salajanu acompaniati de orchestra "Mugurelul" din Chisinau au ridicat sala in picioare. Romanii prezenti in sala au vibrat laolalta cu artistii si au cantat impreuna cu ei melodii binecunoscute. "Noi suntem romani" a rasunat pentru prima oara dupa mult timp in Balti, iar spectatorii au sustinut cu aplauze toate mesajele care evocau momentul Unirii, cu atat mai mult cu cat judetul Balti a fost primul care a votat in 1918 Unirea. Amintim faptul ca evenimentul a facut parte din programul Zilele Basarabiei pe ambele maluri ale Prutului organizat de Institutul Cultural Roman si va continua cu un spectacol extraordinar "Dor de Eminescu" sustinut cu acelasi prilej de Ion Caramitru, acompaniat de clarinetistul Aurelian Octav Popa, pe 29 martie 2011 in acelasi Teatru "Vasile Alecsandri" din Balti, in parteneriat cu Universitatea "Alecu Russo" din localitate. (Sursa: Romanian Global News)

Ce activităţi ilegale întreprinde CC al PCM în martie 1991?


Potrivit unui document descoperit recent, în data de 6 martie 1991, Preşedintele Republicii Sovietice Socialiste Moldova Mircea Snegur îi trimite o scrisoare lui Grigore Eremei, primul secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei. Şeful autorităţilor de la Chişinău îi aminteşte şefului comuniştilor locali despre noua situaţie în care se află PCM şi îl ceartă pentru că nu respectă legile RSS Moldova. Anume, de un an de zile deja Partidul Comunist pierduse monopolul asupra puterii în stat, dar nu acceptase decât formal această realitate.


Este vorba mai întâi de încercările PCM de a restabili organizaţiile de partid în ministere, departamente şi alte organizaţii ale administraţiei de stat, ceea ce contravenea legislaţiei în vigoare adoptate de legislativul moldovean.


A doua chestiune subliniată de Snegur în scrisoarea adresată lui Eremei se referea la o altă acţiune ilegală a comuniştilor moldoveni, mai periculoasă pentru viitorul Moldovei şi anume implicarea activă a CC al PCM în organizarea referendumului cu privire la semnarea unui nou tratat unional.


Mircea Snegur amintea că legile adoptate de organele URSS şi preşedintele Gorbaciov nu erau valabile pe teritoriul Republicii decât cu aprobarea expresă a Parlamentului RSS Moldova, aşa cum preciza articolul 74 din Constituţia RSSM şi declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990. Cum însă deciziile Sovietului Suprem de la Moscova şi ucazul Preşedintelui sovietic cu privire la referendum nu au fost ratificate de Chişinău, comuniştii locali încălcau în mod flagrant legile moldoveneşti. Lucrurile erau şi mai complicate întrucât PCM nu milita de unul singur, ci împreună cu alte organizaţii, făţiş şovine.


Una dintre acestea era Frontul Internaţionalist care avea mulţi susţinători la Tiraspol, dar şi în oraşele din dreapta Nistrului, cu o numeroasă populaţie rusofonă ataşată Moscovei. Interfrontul Edinstvo opta pentru păstrarea hegemoniei limbii şi a culturii ruse în Moldova şi se exprimase vehement împotriva adoptării legislaţiei lingvistice în 31 august 1989 când limba română în alfabet latin a fost declarată limbă oficială.


Unii dintre aceştia nici până astăzi, douăzeci de ani de la acele evenimente, nu au avut bunăvoinţa de a învăţa şi vorbi în public limba română din cauza unui complex al superiorităţii, de „frate mai mare eliberator” faţă de moldovenii români. Acest lucru însă nu-i împiedică să se erijeze azi în cei mai înflăcăraţi apărători ai independenţei Republicii Moldova.


Printre animatorii principali ai Interfrontului care împreună cu PCM şi alte organizaţii mai puţin numeroase fac propagandă pro-moscovită în martie 1991, îndreptată împotriva intereselor populaţiei majoritare şi care nu acceptă nicidecum ideea independenţei sunt persoane active şi astăzi în spaţiul public: Piotr Şornikov, Andrei Safonov, Vitali Andrievski, Ivan Grek, Vladimir Solonari. Ultimul a emigrat în anul 2000 în Statele Unite, acceptând sub influenţa unor specialişti americani sau din diaspora românească ideea că nu există o etnie aparte, moldovenească, şi că populaţia titulară a Moldovei este de fapt de etnie românească.


În încheiere, preşedintele Mircea Snegur îl avertizează pe Grigore Eremei că cei care vor încălca legislaţia şi vor participa la propaganda pro-referendum stabilit pentru 17 martie 1991 vor fi traşi la răspundere. Aceste semnale însă nu au fost luate în consideraţie de CC al PCM şi de către organizaţiile sale satelit, susţinute şi finanţate de autorităţile centrale de la Moscova.


Igor Caşu

(Sursa: www.europalibera.org)

Unirea care ne desparte: Altercaţii în centrul Capitalei

27 martie 2011


Aniversare controversată la Chişinău. În timp ce unii au sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, alţii au protestat.
Sute de poliţişti au fost chemaţi să prevină orice conflict între cele două tabere. Dar nici ei nu au putut împiedicaaltercaţiile din centrul Capitalei.
Câteva zeci de membri ai organizaţiaPro-Rusia şi activista Maia Laguta au participat la prânz, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la o acţiune deprotest faţă de actul Unirii din 1918. Iar ceva mai devreme, membriiPartidului "Patrioţii Moldovei" au organizat un flash-mob în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare.

În acelaşi timp, un şir de organizaţii nonguvernamentale şi partide extraparlamentare au organizat unmarş în memoria membrilor Sfatului Ţării, care au votat acum 93 de ani Unirea cu România, după ce în dimineaţa zilei au depus flori la mormintele acestora.

sursa: publika.md

Protest 3 în 1 în PMAN: Au scandat "Unire!", "Rușine!" și "Pensii mari!"



Piata Marii Adunari Nationale a fost, astazi, incapatoare pentru protestarii cu mai multe motive. In aceasta dupa-amiaza, acolo s-au adunat cei care au marcat si au condamnat Unirea Basarabiei cu Romania din 27 martie 1918, precum si cei care vor pensii mai mari. Din fericire, manifestatiile nu s-au lasat cu incidente serioase.
Primii au ajuns in PMAN sustinatorii Partidului Patriotii Moldovei, care au vrut sa spuna ca ziua de 27 martie 1918 este una “rusinoasa” pentru istoria Republicii Moldova.
“Condamnam ocupatia romineasca”, a declarat liderul partidului, Mihail Garbuz. Politicianul a marturisit ca spera ca aceasta actiune ii va aduce cateva voturi in plus in campania electorala pentru alegerile locale din vara.
Alaturi de “patrioti” au protestat si pensionarii, sustinatori ai asociatiei Salvgardare, in frunte cu Maia Laguta. Pe batrani i-a lasat rece sarbatoarea istorica. Ei au venit sa ceara pensii mai mari si s-au plans din nou pe saracie.
Marsul mai multor organizatii, care au marcat astazi Ziua Unirii, a inceput de la Academia de Stiinte si s-a incheiat cu o Hora a Unirii in Scuarul Operei Nationale. Tinerii, dar si cativa varstnici printre ei, din Moldova si chiar veniti din Romania, au fluturat drapele tricolore, au cantat “Desteapta-te, romane” si au scandau “Unitate nationala”.
Ajunsi in PMAN, unii participanti la mars s-au desprins si au vrut sa ajunga in randul “patriotilor” din fata Guvernului, care tineau o gura ca cei cu tricolorul sunt tradatori. Actiunile insa s-au incheiat pasnic, pentru ca politia a intervenit la timp.
Astazi, se implinesc 93 de ani de la votarea de catre Sfatul Tarii de la Chisinau a Actului Unirii Basarabiei cu Romania.

Arestările în Corjova continuă! Doi tineri au fost reținuți de miliția transnistreană


Doi tineri au fost arestati astazi in Corjova de militia transnistreana, in timp ce instalau scrancioburi in centrul satului. Dupa cateva ore, acestia au fost eliberati, iar zona unde aveau loc lucrarile, a fost ingradita de masinile militiei.

Tinerii, care sunt angajati ai gospodariei comunale din Corjova, au fost eliberati dupa circa trei ore de arest.

Colaboratorii militiei transnistrene i-au avertizat sa nu intreprinda niciun fel de actiuni pe teritoriul satului Corjova, motivand ca aceasta apartine Transnistriei.
Amintim ca la inceputul lunii martie, militia transnistreana i-a retinut pe primarul din Corjova si consilierul acestuia.

Oficial, localitatea se afla sub jurisdictia Chisinaului, insa de mai multi ani, Corjova este disputata si de autoritatile autoproclamate de la Tiraspol.



www.protv.md

Studenţii basarabeni fugăriți de jandarmii români pentru că au încins hora Unirii


(video) Hora Unirii la București: Studenţi basarabeni, fugăriți de jandarmii români
Peste o sută de studenţi basarabeni au blocat pentru un minut una dintre cele mai mari intersecţii din București. Tinerii au dansat Hora Unirii spre mirarea şoferilor care, deşi aveau verde, nu puteau sa treacă.



Flash mob-ul a fost organizat de Asociaţia Studenţilor Basarabeni pentru a marca împlinirea a 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. În cîteva minute însă, studenții au fost fugăriți de jandarmii români pentru că au blocat circulația rutieră. Potrivit martorilor, niciun tânăr nu a fost reținut.

La Chișinău unii sărbătoresc, iar alții protestează. În timp ce mai mulți tineri din Moldova și România au depus de dimineață flori la mormintele celor care au votat actul de unire, câţiva membri ai Partidului „Patrioţii Moldovei” au protestat în centrul Capitalei. Aceștia susțin că în 1918, la 27 martie, Moldova a fost cotropită de România Regală, transmite publika.md.



SURSA: UNIMEDIA

Aştept ca SIS-ul să ne spună cine sunt „patrioţii Moldovei”


Zilele acestea, armata „patrioţilor Moldovei” din coloana a cincea a Moscovei a fost mobilizată pentru a distribui pe străzile capitalei un petic de hârtie pe care e imprimat următorul apel: „27 martie 1918 – Ziua ruşinii naţionale! Dacă atunci ei ne-au ocupat cu baioneta, astăzi ei ne cotropesc cu hiclenia întregului arsenal al armei ideologice. Dacă eşti patriot al ţării tale – fii alături de noi la 27 martie, ora 14.00, în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi spune „NU” românizării Moldovei!”. Autorii textului sunt Asociaţia „Salvgardare”, Mişcarea naţional-democrată, Partidul politic „Patrioţii Moldovei”.
Solicitat de TIMPUL să comenteze acest apel, Serviciul de Informare şi Securitate (SIS) a declarat că este la curent cu această intenţie, „cunoaşte subiectul” şi că „în cooperare cu alte organe abilitate, realizează, în limita competenţei sale, un sistem de măsuri orientate spre descoperirea, prevenirea şi contracararea acţiunilor care, conform legislaţiei, periclitează securitatea statului, publică şi a persoanei, ţinând cont de principiul neinterpretării în detrimentul pluralismului politic, realizării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului”… Răspunsul e cât se poate de diplomatic, redactat în stilul instituţiei conduse de Gheorghe Mihai. De acord, SIS-ul nu trebuie să acţioneze „în detrimentul pluralismului politic, împotriva drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului”. Să sperăm că timpurile când onorata instituţie pe care acum o conduce dl Mihai proceda invers au apus pentru vecie. Până la proba contrarie, nu am motiv să nu cred că respectiva instituţie „în cooperare cu alte organe abilitate, realizează în limita competenţei sale un sistem de măsuri orientate spre descoperirea” celor care au organizat această acţiune.
Descoperirea autorilor diversiunii este cu adevărat imperativă, deoarece opinia publică este curioasă să afle cine stă în spatele autorilor textului, cine sunt sponsorii politici ai acestei provocări care jigneşte sentimentele naţionale şi memoria istorică a unei bune părţi a societăţii noastre. Până la venirea la putere a AIE-1 (AIE-2), opinia publică era convinsă că asemenea „trebuşoare” sunt organizate de SIS. Nu cred ca în actuala conjunctură politică SIS-ul să fie implicat în acţiunea de duminică. De asemenea, nu cred, de exemplu, că ideea acestei diversiuni aparţine frumoasei şi vulcanicei Maia Laguta. Cu certitudine, altcineva este autorul real al provocării planificate pentru ziua de 27 martie. Cine este acest altcineva? Iată întrebarea la care SIS-ul are competenţa (şi datoria) să răspundă, fără a viola principiul pluralismului politic şi drepturile constituţionale ale omului. Dacă SIS-ul e stăpân la el acasă, trebuie să ne spună care sunt acele forţe politice care acţionează pe teritoriul suveran al R. Moldova şi atacă istoria noastră de pe poziţiile imperiale ruseşti.


De mai mulţi ani, cu diferite ocazii, Chişinăul este înecat în panglici imperiale ruseşti. Nu ştim dacă SIS-ul a remarcat evenimentul şi i-a descifrat semnificaţia. Opinia publică a interpretat panglicile ruseşti drept o agresiune ideologică a Rusiei împotriva R. Moldova. Noi considerăm că asemenea acţiuni nu-s deloc inocente şi aduc atingere demnităţii acestui stat. Ştie SIS-ul cine sunt autorii din umbră ai acestei agresiuni? Opinia mea e că ar trebui să ştie. Am temeiul să presupun că cei care anul trecut împărţeau panglici ruseşti, fac parte din aceeaşi armată de „patrioţi ai Moldovei” care astăzi îndeamnă lumea să iasă în Piaţa Marii Adunări Naţionale „pentru a spune NU românizării Moldovei”. Bănuiesc că SIS-ul înţelege că a spune NU românizării Moldovei înseamnă a spune NU limbii române, literaturii române, culturii române, istoriei române, în definitiv – românilor de aici şi de dincolo de Prut. Nu miroase asta a xenofobie şi rasism?
Aştept ca SIS-ul, după ce îi va „descoperi” pe „patrioţii Moldovei”, autorii provocării planificate pentru duminică, să organizeze o conferinţă de presă ca să ne spună şi nouă cine sunt aceştia.

Un articol de: Constantin Tănase
Sursa: Timpul.md

Basarabia, Moldova de est sau Republica Moldova?


La 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri (întrucât deputaţii nu aveau mandat de la alegători să voteze în problema unirii) – precizează istoricul Florin Constantiniu, în memorabila sa ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN -, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România: ”Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”

Care era condiţionarea? Basarabia îşi va păstra „autonomia având un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.”

Tot Florin Constantiniu – cel mai mare istoric român în viaţă – a menţionat că, după desăvârşirea unităţii naţionale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire “fiind încredinţat că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor”, apoi a decis să se autodizolve.

Cum arată ţinutul, dintre Prut şi Nistru, după 93 de ani?

Răpit samavolnic, din spaţiul natural românesc, iniţial în 1940, ulterior la finele ultimei conflagraţii mondiale, acum se mişcă, pâş-pâş, din arealul geopolitic patronat de Moscova, spre cel ce beneficiază de protecţia Statelor Unite ale Americii.

De ce… ţinut?

Pentru că este încă perceput, în mod diferit, de cei aproximativ patru milioane de locuitori ai săi.

Sentimental. Şi politic.

Pentru cei refugiaţi în România, la invazia trupelor dictatorului Stalin, acest teritoriu rămâne, în sufletele lor, până la moarte – Basarabia. Este şi cazul bunicilor mei, care au apucat să treacă pe malul drept al Prutului, doar pentru că tatăl mamei mele era mecanic de locomotivă şi a avut temeritatea disperării, de a-şi salva familia, urcându-şi soaţa şi copiii mici, alături de el, în cabina plină de funingine.

Basarabia se numeşte şi pentru junii de azi, cu dragoste de carte, care învaţă la Bucureşti şi Chişinău. Şi pentru cei cu tâmplele argintate de încercările ultimelor decenii, indiferent unde au ales să trăiască, mai mult sau mai puţin anonimi, cu singura valută forte, neconvertibilă – limba română.

În mod paradoxal, Moldova de Est este o sintagmă utilizată de două categorii diferite – şi chiar opuse conceptual – de cetăţeni ai acestui ţinut.

Prima o constituie cei ce au exercitat ani buni puterea, la cârma unei republici mai mult rusificată, decât sovietică. De câte ori, la Bucureşti, o voce reamintea istoria adevărată a poporului român, Moscova ordona şi Chişinăul trâmbiţa că Moldova lui Ştefan cel Mare trebuie refăcută până la Carpaţi.

Chelului tichie de mărgăritar îi trebuie…

Poate este bine să reamintesc o stare de spirit trecută. În 1968, când Cehoslovacia condusă de Dubcek a fost invadată de trupele sovietice, şi ale altor state socialiste, la Bucureşti s-a luat în calcul plauzibila repetare a acestei acţiuni conjugate şi pe teritoriul României.

Atunci, comandanţii armatei naţionale au fost chemaţi în Capitală şi l-a pus în faţă situaţia cea mai critică. Ocuparea totală a ţării de puterea de la Răsărit. Li s-a cerut să nu predea comanda unităţii – ceremonial la care ţineau generalii sovietici – chiar cu riscul de a fi împuşcaţi în faţa subordonaţilor. Şi să continue rezistenţa în munţii României, precum iugoslavii, conduşi de Tito, împotriva trupelor hitleriste.

Avertismentele dure ale preşedinţilor Statelor Unite şi Chinei au temperat intenţia Moscovei de a schimba şi conducerea de la Bucureşti, după ce reuşise să o îndepărteze pe cea reformatoare, de la Praga.

Ei bine, ulterior, a fost descoperit un document în care, structura de informaţii a armatei sovietice prevenea pe liderul de la Kremlin că „ocuparea principalelor oraşe din România este o chestiune de ore, dar menţinerea acestora sub controlul nostru se va transforma într-un iad, cunoscută fiind aversiunea totală a militarilor români, indiferent de grad şi funcţie, faţă de Armata Roşie, care a răpit Basarabia din vechiul regat.”

Moldova de Est? Aşa o numesc şi tinerii care detestă fostul regim comunist, visători care mai cred că astfel pot evita, în luările lor publice de poziţie, atât actuala identitate, cât şi denumirea istorică - Basarabia.

Dar Republica Moldova este realitatea anului 2011.

În schimb, prezentul Sfat al Ţării, Parlamentul de la Chişinău, constituie expresia incertitudinilor propriilor conaţionali.

Votanţii partidului domnului Voronin nu au nicio garanţie, publică, că societatea se va aşeza într-o matcă democratică solidă, care să le garanteze supremaţia legii, atunci când, unii dintre ei, vor fi chemaţi în instanţă, de victimele propriilor lor abuzuri.

Simpatizanţii formaţiunii politice conduse de premierul Filat preferă ca acesta să conducă ferm executivul, dar când aterizează la Bruxelles să nu uite şi de cursa aeriană următoare, spre Moscova. Un lucru pe care America îl notează. La Departamentul de Stat, nu în biroul ambasadorului acesteia, din Chişinău.

Susţinătorii partidului preşedintelui interimar Lupu percep, cu atenţie, fragilitatea tot mai mare a Alianţei pentru Integrare Europeană, cu nervozităţi repetate, în Parlament, pe micul ecran şi în faţa jurnaliştilor dornici să afle când se va termina ciorovăiala celor trei conducători ai A.I.E..

Alegătorii liberali, ai lui Mihai Ghimpu, au inima strânsă, citind pe chipul acestui român, dintr-o bucată, efortul de a salva aparenţele unei coaliţii unde ultimul cuvânt îl are acum orgoliul. Nu înţelepciunea politică.

Basarabia? A rămas în cărţile de istorie. În inimile cărturarilor, ale bunicilor şi junilor ce nu acceptă minciunile sovietice.

Moldova de Est? Un moft. Ignorat la Bruxelles. O sintagmă inexistentă pe harta lumii, de la Pentagon.

Republica Moldova? Este cel de-al doilea stat românesc. Care nu va mai fi condus, niciodată, de comunişti.

Un land, unde marea problemă a rămas Dezunirea!

Cunoaşteţi a cui. Şi din ce cauză.

Iar dacă Sfatul actual al Ţării, ales democratic, rămâne robul marilor orgolii, triumful dezbinării va fi parafat la alegerile locale.

ION PETRESCU

Astăzi se împlinesc 93 de ani de la unirea Basarabiei cu România


Astăzi se împlinesc 93 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a decis, cu majoritatea voturilor exprimate, semnarea Actului de Unire a Basarabiei cu România.

Pentru unire au votat 86 de membri din cei 135 de deputaţi prezenţi la şedinţa Sfatului Ţării. Trei s-au pronunţat împotrivă, iar 36 s-au abţinut. Rezultatul votării a fost însoţit de aplauze şi strigăte: "Trăiască Unirea cu România!".

Actul de Unire fost semnat de preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, vicepreşedintele Pantelimon Halippa şi secretarul Ion Buzdugan. Proclamaţia Sfatului Ţării suna astfel: "Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.”

Primul-ministru român, Alexadru Marghiloman, a declarat atunci: "În numele poporului român şi al regelui României, cu mândrie, iau act de hotărârea cvasi-unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte, Basarabia este pentru vecie unită cu România".

În prezent, evenimentul este perceput diferit de societate. În timp ce unii văd unirea Basarabiei cu România ca pe un act istoric pozitiv, alţii o consideră drept ocupaţie.

27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România


La 27 martie 1918 a fost convocat Sfatul Ţării, care s-a întrunit în sala mare a Parlamentului de la Chişinău. În sală au fost prezenţi preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti, Daniel Ciugureanu, toţi membrii guvernului şi primul ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand I.
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, deschide adunarea, precizând că aceasta „va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea română”.
În continuare, Alexandru Marghiloman a prezentat garanţiile guvernului pentru respectarea condiţiilor propuse de basarabeni în vederea unirii cu România. Apoi, primul ministru român şi suita sa au părăsit sala de şedinţă, spre a-i lăsa pe parlamentarii basarabeni să discute cu deplină libertate şi să voteze după cum le dictează conştiinţa.
Actul unirii Basarabiei cu România a fost citit în faţa Sfatului Ţării de secretarul acestuia, Ion Buzdugan.
După dezbateri aprinse, s-a trecut la votare. Reprezentanţii minorităţilor naţionale, 30 la sută din totalul de 150 de deputaţi, au cerut, în general, vot secret, iar apoi s-au abţinut ori au votat împotrivă.
Rezultatul votului pentru unirea Basarabiei cu România a fost concludent: 86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abţineri, 13 deputaţi absenţi.
În felul acesta, dintre toate provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, Basarabia a fost prima care s-a unit cu România, deschizînd astfel marele act al reîntregirii şi celorlalte provincii româneşti – Bucovina şi Transilvania – cu ţara mamă.
La sfârşitul anului 1918 toate ţinuturile româneşti erau unite, formând România Mare.
Aruncând o privire înapoi, în istoria zbuciumată a Basarabiei, reţinem anul 1812 în care a avut loc unul din cele mai dureroase momente ale istoriei naţiei române, o rană adâncă în trupul ţării şi în sufletul neamului românesc, pierderea Basarabiei.
În urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, încheiat prin Tratatul de pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812), Rusia ţaristă anexează teritoriul cuprins între Nistru şi Prut (Basarabia).
Astfel, Turcia învinsă în război a cedat Rusiei, Ţarului Alexandru I, un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată – Basarabia. Abandonarea acestui teritoriu românesc reprezenta un act de trădare a înţelegerii încheiate în trecut între Moldova şi Imperiul Otoman, care se angajase a păstra neştirbite graniţele principatelor.
Este cazul să menţionăm că la acest act au contribuit banii ruseşti, mituirea delegaţilor turci la tratativele de pace şi trădarea fanariotului Moruzi.
Este posibil să fi avut influenţă şi oscilaţiile lui Napoleon I, care promitea Basarabia când Austriei, când Rusiei, potrivit intereselor sale.
În primii ani de ocupaţie, Rusia a acordat Basarabiei o anumită autonomie, respectându-i particularităţile locale, promovând chiar legi în acest sens.
În deceniile următoare, însă, este iniţiată o dură politică de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei moldoveneşti.
În 1829 este creat cadrul pentru introducerea limbii ruse ca limbă oficială, iar în 1867 limba română este eliminată complet din şcoli şi biserică, pentru ca în 1871 Basarabia să fie înglobată în rândul guberniilor Imperiului ţarist, urmând a fi condusă după legile ruseşti.
Pentru a slăbi elementul românesc de aici, ruşii au făcut colonizări de diferite neamuri pe teritoriul Basarabiei.
Încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 sunt aduşi bulgari şi găgăuzi, acţiune continuată şi intensificată în anii următori.
În 1814 sosesc primii colonişti germani din împrejurimile Varşoviei şi chiar elveţieni şi francezi.
Se fac colonizări cu ruşi şi ucrainieni, aşezaţi mai ales în partea de sud a Basarabiei. În ţinutul Ismailului şi Cetatea Albă erau aduşi cazaci.
Sosesc în număr mare evreii din Rusia şi Polonia. Iniţial au fost colonizaţi 10.589, în 1817 erau 19.130, pentru ca în 1897 să ajungă la 228.169 (11,8 la sută din totalul populaţiei).
Ruşii acordau numeroase şi importante privilegii pentru coloniştii străini: li se dădea pământ, ajutoare băneşti pentru a-şi întemeia gospodării, scutiri de impozite, scutiri de la serviciul militar, biserici, şcoli în limba naţională, ş.a.
În timp ce în Basarabia se făceau colonizări de străini, mulţi români erau forţaţi să părăsească ţara lor de baştină, fiind deportaţi în diferite părţi ale Imperiului Rus, pe fluviile Volga, Amur şi în Siberia.
Colonizările masive, măsurile discriminatorii, imensele beneficii acordate străinilor aveau loc concomitent cu procesul de deznaţionalizare şi rusificare a românilor basarabeni a căror pondere în totalul populaţiei scade de la 86 la sută în anul 1817 la 47,6 la sută în 1897.
Momentul istoric pentru făurirea României Mari s-a ivit la sfârşitul primului război mondial, într-un climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a prăbuşirii imperiilor multinaţionale: ţarist şi austro-ungar.


Haosul provocat în Rusia de primul război mondial, marile prefaceri politice din cadrul revoluţiei ruse din 1917 care a dus la abolirea autocraţiei ţariste, a atins toate provinciile Imperiului ţarist.
Ca şi în alte părţi ale continentului, mişcarea naţională a cuprins masele populare româneşti din teritoriul situat între Nistru şi Prut – Basarabia.
Fruntaşii români din Basarabia – Pantelimon Halipa, Dan Ciugureanu, Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Constantin Stere ş.a. – înţelegeau că apărea posibilitatea unirii Basarabiei cu România.
O contribuţie importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii naţionale a românilor din Basarabia a avut-o, între anii 1917-1918, grupul de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni alcătuit din militanţi şi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor Ghibu, stabilit în martie 1917 la Chişinău, unde a editat ziarele „Ardealul” şi „România Nouă”, Octavian Goga, Ion Nistor, Andrei Oţetea ş.a.
O lungă înlănţuire de evenimente, de fapte şi întâmplări a avut loc atunci în Basarabia, în vederea obţinerii treptate a autonomiei şi independenţei, iar apoi unirea cu România.
În Basarabia, mişcarea de emancipare naţională a cunoscut un remarcabil proges prin organizarea la Chişinău (2-7 noiembrie 1917) a Congresului Ostaşilor Moldoveni, cu participarea a 989 delegaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentând peste 300.000 de români basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile, unde luptau sub steagul rusesc.
Într-o atmosferă de avânt, Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, a hotărât constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.
Întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ, conferenţiar la Universitatea din Petrograd; el fusese trimis în iunie 1917 împreună cu Pantelimon Erhan în Basarabia de guvernul provizoriu al lui Kerenski, pentru a încuraja schimbările revoluţionare, dar nu pe baze naţionale, ci sociale, ambii fiind iniţial ostili separării de Rusia şi apropierii sau unirii cu România.
La 2/15 decembrie Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 se trece la o nouă fază, superioară, Republica Moldovenească Independentă.
Preşedintele Republicii era Ion Inculeţ, iar guvernul, numit Consiliu de directori, îl avea în frunte pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu.
În iarna anilor 1917-1918, Republica Moldovenească traversa o profundă criză politică, socială şi naţională.

Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, refuză să-i recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia din Odessa şi Ţările Baltice, încerca să pună din nou stăpânire pe ea şi să instaureze puterea sovietică.
La 5 ianuarie, trupele ruseşti, împreună cu formaţiunile bolşevice înarmate, ocupă Chişinăul, instalând un comandament numit Frondotel, constituit din elementele cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti deţinuţi de drept comun. Se fac arestări şi chiar condamnări la moarte ale unor deputaţi din Sfatul Ţării.
Membrii Consiliului Director erau împrăştiaţi în toată ţara. Sunt arestaţi membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei. Şeful Statului Major al trupelor bolşevice din Chişinău declara la 13 ianuarie 1918: „Ne gândim să lichidăm astăzi-mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”.
Armistiţiul încheiat la 5 decembrie 1917 la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi armatele Germaniei şi Austro-Ungariei a sporit haosul din armata rusă, declanşat de revoluţia bolşevică, dar şi dezastrul produs în retragerea ei în descompunere şi debandadă asupra Moldovei şi Basarabiei la dimensiuni greu de imaginat.
Armatei ruse în retragere de pe front i s-au alăturat grupuri bolşevice înarmate, ce terorizau populaţia Basarabiei, dând foc la proprietăţi, asasinând pe burjui – proprietari şi arendaşi. Au fost distruse şi incendiate toate conacele şi instalaţiile moşierilor din judeţele Hotin, Bălţi şi Ismail. Pârjolul de întindea spre centrul Basarabiei.
Situaţia din Basarabia devenea tot mai gravă. Blocul Moldovenesc, văzând că numai prin forţe propii apărarea nu mai putea fi asigurată, a cerut ajutor militar României. Guvernul român, condus de Ion I. C. Brătianu, a hotărât să acorde ajutorul solicitat de Republica Moldovenească.
La 8 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie 1918, armatele române intră triumfal în Chişinău, unde au fraternizat cu armata basarabeană.
Intrarea armatei române a fost primită de populaţie cu entuziasm greu de redat. Plângea lumea de bucurie la privirea ostaşilor români care, sub steagurile biruitoare de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, îşi făceau intrarea în capitala Basarabiei.
Generalul Broşteanu, cu armatele sale, a avut de aici înainte de dus multe lupte grele până ce au eliberat de bolşevici întreaga Basarabie.
Cu mari greutăţi au fost eliberate Tighina, Ismailul, Chilia, Vâlcovul, Cetatea Albă, Tiraspolul, Hotinul şi alte localităţi mai ales în sudul Basarabiei.
Dezarmarea trupelor sovietice aflate în Basarabia a atras replica dură din partea guvernului sovietic: după ce, la 1/14 ianuarie 1918, ministrul român de la Petrograd, C. Diamandy, şi membrii misiunii militare române au fost arestaţi, la 13/26 ianuarie a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului României aflat la Moscova.
În această atmosferă de mari frământări, dar de data aceasta şi de mare entuziasm naţional, s-a ajuns la istorica zi de 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei cu România.
„Republica Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.
Actul de unire a Basarabiei cu România, elaborat şi votat la Chişinău, urma să fie ratificat de Ţara Mamă.
Prin Decretul nr. 842 din 8 aprilie 1918 dat la Iaşi, regele Ferdinand a promulgat votul dat în Sfatul Ţării şi astfel s-a consfinţit unirea definitivă a acestei provincii româneşti cu patria mamă.
Prof. univ. dr. Ioan Bojan

La Ialoveni a fost demolat un monument sovietic

26 martie 2011

Ieri, în localitatea Ialoveni, a fost demolat/demontat un monument sovietic în ”cinstea eroilor eliberatori”. Acest monument fusese reprezentat de 3 plăci din piatră, iar anul trecut consiliul din localitate a decis vopsirea acestor plăci în tricolorul românesc.

Nu știu cine e atât de bravo în Ialoveni, însă consider gestul dat un frumos cadou cu prilejul sărbătoririi a 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

Ia ne ponimaiu po moldavski !



Un popor care nu-şi preţuieşte limba şi nu luptă ca ea să fie vorbită pe teritoriul unde este la ea acasă, urmând să fie pusă în capul mesei, îi/îşi semnează sentinţa, fiind condamnat la pieire.
Mai devreme sau mai târziu, acest popor va dispărea. Va dispărea odată cu vorbitorii ei. Fiindcă limba, vorbită la bucătărie, vorbită în surdină de către purtătorii ei, îşi pierde din importanţa majoră care ar trebui să-i revină în comunicarea dintre locuitorii tuturor etniilor unui sau altui stat. Iar odată cu ea vor muri şi vorbitorii ei, chiar de fizicul lor va mai fi prezent printre cei a căror limbă vor prelua-o.
Recent am asistat la o scenă care a avut loc în cabinetul unui medic.
Un tânăr cam de vreo douăzeci şi cinci de ani a intrat pentru a afla nişte amănunte despre testele făcute. S-a adresat în rusă. Medicul i-a vorbit în română.
– Ia ne ponimaiu po-moldavski! i-a tăiat-o scurt pacientul.
Fără să protesteze, bătrânul medic şi-a continuat spusa în rusă.
– Tinere, de ce nu vorbiţi româna, l-am întrebat?
N-a urmat nici un răspuns, aşa că am insistat asupra întrebării. Dar vizitatorul părea făcut din lut, rămânând mut. Atunci m-am văzut nevoită să-i vorbesc ruseşte.
– A ia ne moldovanin i ne zdeşnii, mi-a răspuns pe un ton biruitor bărbatul.
– Dar de unde sunteţi?
– Iz Belţ.
– Ei şi ce, doar asta nu-i Patagonia? E tot Republica Moldova. Pâinea de aici o mâncaţi, apa izvorâtă aici o beţi şi respiraţi aerul care o înconjoară. De ce nu-i vorbiţi şi limba, că-i la fel de dulce ca şi bunurile cu care vă alimentaţi, crescute pe acest picior de plai?
– Voobşce ia daje ne russkii, no ne viju neobhodimosti znat’ vaş iazâk. Mne dostatocino znat’ russkii, citobî obşceatsea.
M-am uitat îndurerată la bunul medic, care nu mă mai privea cu bucuria de care dăduse dovadă la intrarea mea în cabinetul său, şi m-am gândit îndurerată că are perfectă dreptate pacientul acesta când spune: “Mne dostatocino znati russkii, citobî obşceat’sea”.
Bolnavul a intrat în cabinetul medicului şi i-a vorbit ruseşte. Medicul (este vorba de un om mult prea cumsecade şi nu-i dau numele), respectând deontologia, ştie că are datoria să le vină în ajutor tuturor celor care-l solicită, dat fiind că aceştia sunt suferinzi, şi asta a şi făcut. Iar străinul de la noi, ştiind din timp finalul, nu vrea să se ostenească să înveţe barem două cuvinte, ca, cel puţin, intrând la medic, să-l salute pe acesta în limba ţării noastre, în limba noastră, ca astfel să demonstreze un pic de respect faţă de cel de al cui ajutor avea nevoie, faţă de noi, băştinaşii, fiindcă pe pământul nostru, hărăzit nouă de Domnul de Sus, a ales să-şi ducă traiul.
Prin comportamentul decent, conform etichetei de care trebuie să dea dovadă omul în halat alb, bunul meu prieten i-a făcut un mare deserviciu limbii noastre. S-ar putea să fi fost măgulit de tânărul care n-a dat semne de nervozitate când i-am spus că are datoria să cunoască limba poporului unde locuieşte, la care acesta (mă tem că bunului medic i-a scăpat detaliul cel mai important) a recunoscut că nu studiază limba română în mod conştient, fiindcă oricum se descurcă doar cu rusa.
Din cauza toleranţei medicului faţă de pacient, am fost nevoită să-mi înfrânez pornirea de a-i demonstra rusului (nemoldoveanului) necesitatea cunoaşterii limbii române, obligaţia lui de a o recunoaşte, de a o respecta şi de a o vorbi, iar prin aceasta de a ne respecta pe noi, vorbitorii limbii noastre sfinte, prin care dăinuim ca popor demn şi, deocamdată, neîngenuncheat.
Nu m-am supărat pe bătrânul medic. Pur şi simplu mă gândesc că poate ar fi insistat să le vorbească pacienţilor în română, poate le-ar cere acestora să vorbească limba noastră, dacă s-ar insista asupra acestui lucru şi în Parlamentul republicii. Sau, dacă în primul rând în Parlamentul de la Chişinău s-ar vorbi doar în limba rusă. Că, de fapt, despre ce fel de aleşi ai poporului poate fi vorba, când ei nu cunosc limba celora peste care s-au buricat? Avem cu siguranţă câţiva dintre ei. Şi asta la două decenii de funcţionare a legislaţiei lingvistice! Necunoscând limba poporului, poţi oare cunoaşte durerile lui? Poţi cunoaşte aspiraţiile lui? Le poţi înţelege?
Atât timp cât aleşii poporului nu-i vor cunoaşte limba, dialogul dintre ei şi cei care i-au delegat să le apere interesele nu este altceva decât dialogul dintre nişte muţi şi nişte surzi.
Nouă, muţilor, ne vine foarte greu. Lor, surzilor, le e foarte comod, le e foarte bine.
Dar, ne întrebăm, această stare de lucruri poate dura la nesfârşit?!
enews.md

Paul Goma: Să ne bucurăm de ziua Unirii Basarabiei cu România - 27 martie 1918

Goma Paul
În urmă cu 93 de ani, la Chişinău s-a votat. Un Sfat al Ţării format din 138 de membri, dintre care prezenţi erau 125: 86 au votat pentru, 3 împotriva, iar 36 s-au abţinut. O votare plină de entuziasm şi nerăbdare, dar cel mai important: guvernată de dorinţe sincere.
În urmă cu 93 de ani, la Chişinău s-a votat. Când votarea luase sfârşit, iar rezultatul – declarat, în sală au răsunat exclamaţii şi fericirea s-a aşternut peste toţi! Chiar şi cei care nu voise să participe la votare, erau atât de cuprinşi de acea veselie, încât îi felicitau şi îmbrăţişau pe ceilalţi membri ai Sfatului Ţării.
În urmă cu 93 de ani, la Chişinău s-a votat ceea ce nu putem da uitării, defapt nici în drept nu am fi! S-a votat o Unire mai mult decât teritorială, ci una de suflet, de sânge, de frăţie! Tot ce s-a despărţit – atunci şi-a găsit alinarea!
“Dar, ceia ce s-a pierdut, rând pe rând, bucată cu bucată, s-a redobândit deodată prin marele act istoric din 27 martie. Vechile graniţe ale Moldovei, ciopârţite şi îngustate în scurgerea veacurilor de jale şi umilire,s-au reîntregit deodată, iar undele Nistrului scaldă azi ca şi în vechime, ţărmul Moldovei întregite şi izbăvite de o îndoită robie seculară. Săriţi Codreni, săriţi Orheieni şi Soroceni şi voi Hotineni, cu paşi repezi păşiţi la Nistru, spre a face strajă vechiului hotar, după pilda neîntrecută a moşilor şi strămoşilor voştri, cari numai la 27 martie încoace găsesc hodina cuvenită în pământul desrobit!
În ziua de 24 ianuarie 1859 s-a săvârşit un act istoric asemănător celui din 27 martie 1918. Atuncia s-a pecetluit unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti într-un stat naţional unitar – România modernă. Unirea aceia, pregătită şi înfăptuită de un grup de boieri munteni şi moldoveni, uniţi în cugete şi simţiri, prin cea mai înflăcărată dragoste de neam şi luminaţi din cel mai sincer şi curat patriotism. Realipirea Basarabiei la Patria-Mamă s-a votat şi s-a îndeplinit de ţărănimea basarabeană, prin fruntaşii şi împuterniciţii ei. Şi aceasta înseamnă un pas gigantic înainte în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi a simţului de solidaritate!
exclama un ţăran basarabean cu prilejul votării pentru unire. Exclamaţiunea aceasta este foarte semnificativă. Ea spune mai mult decât tomuri întregi. Prin ea se dovedeşte că în 1918 nu mai este vorba de o atingere a crengilor şi vârfurilor copacilor celor mai înalţi din acelaşi codru secular, legănat de aceeaşi adiere regeneratoare, ci de o tainică împleticire a rădăcinelor străvechi, ce-şi trag hrana din aceeaşi ţărnă nutritoare, rădăcini trainice şi viguroase din care vor răsări aceleaşi mlădiţe ce se vor dezvolta în acelaşi fel şi vor produce aceleaşi fructe, bune, gustoase şi dătătoare de viaţă.”
(Ion Nistor “Istoria Basarabiei”)

Dacii, un popor liber, un popor de inițiați

Muzeele Romei sunt pline de statui nestiute de daci. Infatisarea lor reprezinta, insa, un mister.
Invinsii au figuri de invingatori si decoreaza cele mai importante monumente romane. Admirati de zeci de mii de vizitatori, dar uitati total de urmasii lor din Carpati, dacii din Vatican si de pe Arcul lui Constantin ii lasa repetenti pe istoricii nostri si pe domnul ministru al Culturii.
Intre doua statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, si Rutilia, fiica lui Publius, se afla un bust colosal, sapat in marmura frigiana: cel mai mare bust din intreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numara peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezinta un dac. Cu palma dreapta asezata peste incheietura mainii stangi, cu mantia despicata la coate, fruntea usor incruntata si gura intredeschisa, priveste inainte, drept si linistit: dupa aproape doua mii de ani, el inca priveste spre Dacia.
Intalnire de taina: Dacii din Vatican
Dacii 2
Putini sunt acei ce stiu ca in muzeele lumii exist a un numar mare de statui, busturi si capete reprezentand daci. O prima inventariere a acestor opere de arta a fost facuta in 1946 si numara 26 de piese. O a doua numaratoare, facuta in 1980, a crescut numarul acestora la 40. In sfarsit, o teza de doctorat, dedicata recent acestui subiect, de catre un specialist in istoria artei, Leonard Velcescu, strange laolalta peste o suta de astfel de reprezentari de daci, iar numarul lor este cu siguranta mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrari sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar pana la trei metri, capetele si busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atat de multa atentie din partea artistilor plastici, iar Columna lui Traian, opera geniala, care a revolutionat arta romana, este un argument in plus in acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului in Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost facute la comanda imparatului invingator, special pentru a-i impodobi forul. Toate sunt insotite de eticheta “prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semete, dar cu o atitudine linistita, fie tineri, fie mai batrani, fie nobili, fie daci de rand. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depaseste trei metri, cu tot cu soclu, daltuit in marmura frigiana violacee cu vinisoare. Turistii de toate neamurile se opresc impresionati si se fotografiaza langa sculptura cu numarul de inventar 1697, fara sa stie al cui chip si suflet este inchis in marmura pretioasa.
Dacii 3
Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, desi cu privirile sterse de trecerea timpului, se afla in acelasi muzeu, in sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibila publicului. Am gasit-o inchisa, dar la o simpla privire prin sticla dusmanoasa care ne despartea, am zarit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominand intrarea in incapere. Cum nu puteam rata o intalnire atat de tulburatoare cu istoria, am obtinut permisiunea speciala de a vizita sala a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lasat repede in urma atatea minuni tentante ale artei adapostite la Braccio Nuovo, incepand cu mozaicurile pretioase, vechi de doua mii de ani, care imi furau ecoul pasilor, si pana la colosala statuie a fluviului Nil personificat, si am alergat, printre zei decadenti, amazoane ranite si imparati romani, spre intalnirea cu cei trei daci. Pe partea dreapta a salii, la numarul 9, se afla un comatus, dac de rand in floarea varstei, cu plete bogate, usor ondulate, si barba scurta. In comparatie cu el, capetele de romani din stanga si din dreapta sa sunt de doua ori mai mici. Tot pe partea dreapta, parca urmarindu-i din ochi pe daci, se afla un bust al imparatului Traian.
Calea Triumfului: Dacii de pe Arcul lui Constantin
Turul salii continua pe partea stanga unde, aproape de iesire si oarecum fata in fata cu cel dintai cap de dac, se afla si celelalte doua. Un tanar comatus poarta numarul de ordine 115 si inscriptia “Captivus Dacus” (Dac prizonier). Are barba foarte scurta, parul taiat pe frunte, buzele intredeschise si aceeasi atitudine mandra, dar calma. In sfarsit, la numarul 124, se afla un tarabostes (nobil), cu binecunoscuta caciula. Este mai in varsta decat ceilalti doi, barba stufoasa ii este elegant aranjata, are parul tuns scurt la spate si fruntea usor incruntata. Privirea ii este dreapta, pometii usor proeminenti, intreaga infatisare denota inteligenta si hotarare. Despre acest chip s-a spus, de multa vreme, ca ar fi al insusi marelui rege Decebal.
Dacii 4
Cap de dac – Vatican
La usa salii, turistii protesteaza: vor si ei inauntru. Sunt singura, privilegiata, in imensitatea salii, fata in fata cu chipurile atat de vii, atat de adevarate, ale unor daci de seama. Pasii carabinierului se apropie, anuntandu-mi sfarsitul intalnirii. Ii mai privesc in ochi inca o data pe cei trei daci. In tacerea Vaticanului, aproape ca ii aud murmurand, cu buzele intredeschise, o rugaciune.
In luna februarie, la orele opt ale diminetii, Roma inca nu este inundata de turisti. Aproape de Colosseum, pe drumul pe care imparatii romani isi desfasurau procesiunile triumfale, se afla cel mai mare arc de triumf din Roma, ramas in picioare din antichitate. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat in cinstea acestuia dupa victoria sa de la podul Milvius, impotriva lui Maxentiu. Evenimentul se intampla la inceputul secolului al Iv-lea al erei crestine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc infatiseaza scene de lupta dintre daci si romani. Trecusera deja doua secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dainuiau in memoria romanilor. Se considera ca aceste basoreliefuri faceau parte, initial, dintr-un monument al lui Traian, apoi au fost refolosite la monumentul lui Constantin. Capul lui Traian din aceste scene a fost inlocuit cu cel al lui Constantin, dar dacii nu au putut fi inlocuiti. Dar, fapt si mai tulburator, pe cele opt coloane corintice cu care este ornat arcul, patru pe o parte si patru pe cealalta parte, se afla opt statui colosale de daci. Aceste statui impresionante strajuiesc arcul la o inaltime de aproape 25 de metri. Patru dintre ele reprezinta nobili daci, iar celelalte patru, oameni de rand, fara caciuli. Cu totii au o atitudine demna, au capetele usor aplecate si mainile impreunate. Au barbi falnice, pletele le flutura liber sau se scurg de sub caciuli. Mantiile, ornate cu franjuri pe margini, sunt prinse pe un umar si le ajung pana la calcaie. Pantalonii sunt stransi la glezne, in picioare au opinci.
Un mister istoric: Dacii Din RomaArcul lui Constantin cu cele opt statui colosale de daci, asezate deasupra coloanelor.
Dacii 5
Privind in sus, catre ei, ai impresia ca se uita la tine cu blandete si intelegere, dar in acelasi timp, scruteaza zarea, pana dincolo de mari si tari, in Dacia lor. Statuile provin, cu siguranta, tot din Forul lui Traian. Fie impodobeau arcul lui Traian, fie alte monumente din acest for. Dar ce cauta niste statui de daci, pe un monument ridicat la doua secole dupa epoca lui Traian? Reprezentau oare dacii modelul de dusman greu de infrant, devenit un simbol, un stereotip? Sau figurile pline de demnitate si intelepciune ale celor opt daci glorificau, din contra, maretia imparatului triumfator? Indiferent de raspuns, dacii din Roma par invingatori, nu invinsi.
Turistii incep sa umple Colosseum-ul, cei mai multi ignorand frumusetea statuilor de pe arcul de triumf. Ma alatur lor, fara sa pot fi impresionata prea tare de acest imens amfiteatru, in care a curs atat de mult sange, s-au ucis atatea animale si atatia oameni. Colosseum-ul este, pentru mine, cel mai bun loc pentru a admira, de la inaltime, chipurile scaldate de eternitate ale dacilor de pe Arcul
lui Constantin.
Dacii 6
Dacii 7
Dacii 8
Dacii 9
Dacii 10
Intoarcerea dacilor
Un bust enorm, probabil, candva, statuie intreaga, se afla la Muzeul Borghese: un tanar dac, cu ambele maini lipsa si cu fata zdrobita. Alte statui, capete si busturi de daci se gaseau odinioara in Roma, in muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar in atelierele unor sculptori, precum Canova si Tadolini sau Monteverde, iar lista nu se opreste aici. Din pacate, colectiile au fost mutate de colo-colo, au fost vandute, descompuse, reintregite, iar urma dacilor a fost pierduta adesea. Dar Roma nu este singura care ascunde astfel de comori. La Florenta se afla cateva statui minunate de daci, din porfir, alte statui se gasesc la Napoli. In afara Italiei, ii gasim in multe muzee si colectii private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, in Israel etc. Cel mai recent cap de dac a fost descoperit in 1999, in Forul lui Traian, si a fost expus, de curand, pentru scurta vreme, la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti.
Dacilor din muzee le mai zambeste cate un turist grabit, iar blitz-ul vreunui aparat de fotografiat le mai aminteste poate, vag, de scanteierile sabiei curbate, in ultima lor lupta de aparare a Sarmisegetuzei. Dacii din parcuri privesc de secole trecatorii, mereu altii, tot mai grabiti, iar cate o pasare se mai odihneste pe faldul mantiei aristocratice, prinse pe umarul stang cu o fibula domneasca. Iar in depozitele prafuite, din cand in cand, un paianjen isi tese panza in cate o palma de dac… Cine sa le poarte de grija? Cine sa le redea identitatea? Cine sa le descifreze misterul si sa-i readuca, simbolic macar, acasa?
Dacii 11
Leonard Velcescu un cercetator pasionat al istoriei
Leonard Velcescu s-a stabilit in Franta de mai multa vreme. Teza lui de doctorat in istoria artelor, sustinuta in anul 2000 la Sorbona, are ca subiect tocmai aceste reprezentari de daci. Un tanar modest si o lucrare de mare valoare, care nu doar inventariaza busturi, capete si statui, ci patrunde in adancul unor intelesuri care nu au mai fost accesibile nimanui inaintea sa. Raspunsurile pe care ni le-a dat la cele cateva intrebari pe care i le-am adresat ne-au convins de importanta cu totul exceptionala, nebanuita, a acestui subiect. Fie ca eforturile sale sa-i fie rasplatite, macar cu bucuria si mandria pe care le vor simti cei care, datorita lui, vor afla, poate pentru prima data, despre acesti daci vitregiti de soarta si despre insemnatatea lor imensa in istorie.
“Statuile au fost sculptate dupa modele reale.
Multi prizonieri daci au fost adusi la Roma”
- Lucrarile de specialitate ne indicau un numar mic de statui de daci. Dumneavoastra ati gasit peste o suta. Cum ati dat de urma lor si de unde provin?
- Am inceput cu ani in urma aceasta cercetare a imaginilor de daci in sculptura, cautand prin salile muzeelor si prin rezervele lor. Multe lucruri importante stau prin rezerve, uitate si abandonate. De altele am aflat datorita mentiunilor mai vechi, din literatura de specialitate. Aceste sculpturi de daci, pastrate acum in muzee si colectii particulare, au fost gasite in mare parte in Forul lui Traian si au fost facute de artistii antici romani (oficiali, de la “curte”) in perioada lui Traian. Exista insa si statui de daci facute intr-o perioada mai tarzie, posterioara lui Traian (de exemplu, in timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine si o alta istorie. Este foarte important de retinut ca, din punct de vedere iconografic, in timpul lui Traian, arta romana se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de daci, din punct de vedere portretistic, este remarcabila. Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipa, adica toate la fel, cum se reprezentau de pilda divinitatile, ci au fost sculptate dupa modele reale (prizonierii daci au fost dusi in numar mare la Roma), intr-un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioada. Detaliile sunt minutios realizate si naturaliste, reprezentand fizionomia detaliata a fiecarui personaj: atitudine demna, privire agera, de neinvins, calma la exterior, relativ agitata la interior, gata sa treaca la actiune, la momentul potrivit. Cand ma refer la sculpturile de daci redate in teza mea, vorbesc, bineinteles, de statui, statui acefale (fara cap), busturi, capete, multe fragmente (brate, maini, picioare, incaltaminte – opinci de tipul celor ce se poarta astazi in Mehedinti – Izverna etc.). Mai am in studiu o serie de imagini de “barbari” (daci) care nu sunt inca incluse in catalogul cartii, inca nu le-am studiat complet: unele sunt antice, altele au fost facute intr-o perioada mai recenta, intr-un stil de amator, provincial, rustic etc.
Dacii 12
- Toate statuile provin din Forul lui Traian? Care era rostul lor? Unde erau asezate in antichitate?
- Aceste statui de daci au fost facute de romani in perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma. Conform reconstituirilor Forului lui Traian facute de italieni si, ceva mai recent, de americani, cred ca au fost la origine in jur de o suta de statui de daci. In curtea principala a forului, aceste statui se aflau la inaltime, deasupra porticurilor (galeriilor) care inconjurau piata principala a acestui for, cam in dreptul fiecarei coloane care sustinea porticul. Acestor statui din marmura trebuie sa li se adauge si statuile din porfir rosu-visiniu care au facut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate sti exact cate statui de daci au facut parte din acest portic, mentionat de mai multe ori in antichitate. De altfel, asa s-a aflat de existenta lui, din scrieri, caci deocamdata arheologii nu au gasit nimic si nu au reusit sa-l localizeze in complexul forului. De ce nu s-a mai gasit nici o urma? Pentru ca toate complexurile monumentale din Roma au fost “jefuite”, materialele au fost descompletate, luate si reutilizate la constructii, mai ales in timpul Renasterii. Si cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile si nuantele, asa se poate explica de ce acest portic a disparut complet: era construit din porfir rosu, material de constructie deosebit de cautat in Renastere si Baroc. Si acest portic din porfir se pare ca a existat cu adevarat, caci au fost gasite 5 statui de daci din porfir rosu-visiniu. Doua se afla la Luvru, trei la Florenta, iar cateva fragmente in rezervele Forului lui Traian.
STATUI DACI-IN GRADINA BORGHESE –ROMA
Dacii 13
“Dacii au mainile impreunate, nu legate, asa cum procedau romanii cu prizonierii barbari”
- Se considera ca toate aceste reprezentari sunt ale unor daci prizonieri. Exista si statui de daci liberi, in alte posturi decat cea de prizonier?
- Toata literatura de specialitate considera ca este vorba de reprezentari de daci “prizonieri”, insa eu nu sunt de acord cu aceasta interpretare. Este mult de spus, dar incerc sa rezum in cateva cuvinte. Daca observam cu atentie aceste statui, se poate remarca faptul ca personajele sunt intr-o pozitie demna, normala, linistita, de repaus, si nicidecum intr-o pozitie agitata, furioasa, umilitoare. Aceasta pozitie cu mainile impreunate (nu legate!) se poate vedea si azi la taranii nostri. Cand ceream voie sa fotografiez in Romania, la sate, tarani in costumul popular, mi se raspundea “asteptati, va rog”, isi dregeau putin hainele de pe ei, le scuturau putin cu mana si – aici devine interesant – impreunau mainile in fata, la nivelul pantecului, deci luau exact aceeasi pozitie pe care o au statuile de daci. Un alt indiciu este acela ca romanii, pentru a face prizonier un “barbar”, il legau cu mainile la spate, pentru a-i reduce mobilitatea mainilor, cu catuse (foarte asemanatoare cu cele din zilele noastre), cu lanturi. Insa in cazul dacilor, nici vorba de asa ceva. Prin urmare, pot sa spun ca nu am intalnit la nici una din sculpturile de daci din Forul lui Traian aceasta imagine (reala) de prizonier, descrisa mai sus.
- Daca nu este vorba de niste prizonieri de razboi, care era totusi rostul lor intr-un for care celebra tocmai infrangerea dacilor?
- Este foarte mult de discutat in jurul acestui subiect, care are numeroase ramificatii si paranteze. Pot sa va spun ca aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a “barbarilor” in inima lumii romane, adica la Roma. De ce romanii (mai precis Traian) au decis sa-i reprezinte pe daci, popor considerat “barbar”, in centrul de elita al lumii romane? De ce nu au fost reprezentate personalitatile romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un Mare, Mare Mister. Nu trebuie sa uitam ca acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe imparatul Traian. Dar, in urma constatarilor arheologice, putem adauga ca, in acelasi timp, acest loc de o mare importanta pentru romani a fost dedicat in mare parte si glorificarii dacilor. Invinsii au fost glorificati si omagiati de invingatori. Acest lucru consider ca este de o mare importanta si poate fi considerat total iesit din comun. Adica, romanii au adus, au implantat, de buna voie, imaginea dacilor, un popor invins, imaginea lumii “barbare”, in locul cel mai de pret al lor, Forul.
Dacii 14
- Exista, intre aceste chipuri, vreunul despre care sa se poata spune cu destula certitudine ca este al regelui Decebal?
- Sa nu uitam, domeniul artei nu este o stiinta exacta, aici putem vorbi de ipoteze plauzibile, de idei mai mult sau mai putin sustinute, dovedite, analizate etc. Da, este foarte posibil sa existe si un portet al lui Decebal. Am intalnit printre aceste sculpturi de daci mai multe (trei), care se aseamana foarte mult intre ele si care par a reprezenta acelasi personaj. In mod logic, ne punem intrebarea urmatoare: de ce oare romanii si-au dat silinta de a reprezenta acelasi chip de dac de mai multe ori ? Este foarte posibil ca acest dac sa fie un anume dac, o personalitate, regele dacilor, insusi Decebal. Iar aceste ipoteze devin si mai sustinute, daca comparam aceste capete (unul de la Vatican si doua de la Florenta – Gradina Boboli si Muzeul Domului) cu imaginile lui Decebal de pe Columna lui Traian: avem marea surpriza de a constata ca asemanarile sunt foarte mari. Un al patrulea cap de dac, pastrat in Rusia, la Ermitaj, prezinta mari asemanari cu celelalte trei. Dar ceea ce m-a intrigat putin – si din acest motiv am ezitat sa-l tratez laolalta cu celelalte trei – este faptul ca personajul, desi seamana mult cu celelalte, pare sa fie mai in varsta. Este posibil sa faca parte din familia lui Decebal? De ce nu? Textele antice chiar pomenesc de un frate al lui Decebal, pe nume Diegis. E drept, nu este decat o ipoteza. Mai mentionez ca in Forul lui Traian si in alte muzee (la New York, de exemplu) am gasit si copii “barbari”. Am discutat cu conservatorii de la Forul lui Traian si de la Vatican, si acestia au fost de acord ca aceste reprezentari de copii, gasite in Forul lui Traian, sunt copii “barbari” (si nicidecum copii de romani), iar imbracamintea ce se identifica pe aceste fragmente si tipurile figurilor lor pledeaza pentru iconografia dacica. Deci, copii daci.
STATUI DACI -MUZEUL LOUVRE-PARIS
Dacii  15
Mai rea decat moartea: uitarea
Un mister istoric: Dacii Din Roma – Galeria Braccio Nuovo, dominata de daci
Au auzit istoricii nostri de Leonard Velcescu si de nepretuita sa lucrare? Au auzit ei de aceste minunate statui, martore ale identitatii noastre? A incercat Ministerul Culturii sa le inventarieze, sa imprumute macar o parte din ele si sa organizeze o expozitie in Romania? Sau cel putin sa finanteze efectuarea unor duplicate, pentru a-i aduce acasa pe acesti daci ramasi pe meleaguri straine, de doua mii de ani? Sau a incercat sa fotografieze toate aceste reprezentari risipite in intreaga lume si sa alcatuiasca un album?
Aceste chipuri de daci ne privesc, peste mari si tari si peste secole departare. Ei nu sunt prizonieri: nu exista nici macar o singura statuie de dac cu mainile in lanturi. Ochii lor ascund o enigma, expresia lor este aceea a unor intelepti. De ce au vrut romanii sa ii aiba, in mijlocul Romei si in mijlocul imperiului lor, pe acesti enigmatici initiati, cu privirea lor senina, dar de nedescifrat? De ce i-au adus in for si le-au inchinat o grandioasa columna, celebrandu-le moartea si sacrificiul? Nu Traian si neamul sau de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie.
Dimpotriva! Lor trebuie sa le fim recunoscatori pentru ca i-au facut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem sa-i dam afara pe daci din tara lor, prin nepasarea noastra. Noi suntem cei care continuam sa le risipim cetatile, fara sa le vedem sufletul in fiecare piatra, cum adevarat jelesc versurile poetului: “De teama sa nu inviem,/ Ne-au risipit cetatile, ne-au ucis altarele,/ Toate frumusetile, ca-ntr-un blestem,/ Ni le-au schilodit. Si-am ramas doar cu soarele./ Din el ne-am croit poteci in padure, in munte,/ Langa vetre marunte./ Daca te uiti bine, inapoi/ In pietre, nemuritori, suntem noi, numai noi”.
STATUI DACI-MUZEUL ERMITAJ
Dacii 16
Dacii 17
Dacii 18
Dacii 19
Dacii 20
Dacii 21