Unirea din 1918 și luptele duse de armata română

În 1919 am reuşit să realizăm România Mare. Am spus 1919, deoarece istoriografia comunistă ne-a învăţat greşit şi am rămas cu această dată, de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde delegaţii români transilvăneni au votat pentru unirea cu România, dar acest lucru s-a realizat doar abia mai târziu, şi a fost nevoie de un război crunt pentru asta, războiul româno-ungar de la 1919. La fel, Basarabia s-a unit cu România prin decizia Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, dar bolşevicii au fost izgoniţi nu de declaraţii şi şedinţe, ci de tăişul baionetei soldatului român. Şi la fel a fost peste tot.

Să nu ne facem iluzii fără rost, România Mare a fost realizată şi confirmată de puterea armelor, nu de negocierile diplomatice din cancelariile europene. Putea Brătianu să negocieze până cădea jos la Paris, dacă Ardealul rămânea ocupat de trupele maghiare. Ce s-ar fi întâmplat atunci, cu toată diplomaţia? Dădea Parisul o rezoluţie şi ungurii s-ar fi retras de spaima rezoluţiei? Dacă nu s-ar fi retras, risca Franţa viaţa unui singur soldat francez ca să-i facă dreptate României? Cei ce cred asta dau dovadă de naivitate extremă. Atunci, Antanta a dat rezoluţia necesară, dar impunerea ei s-a făcut de către armata română, cu forţa armelor.

De ce tratatul de la Trianon s-a semnat abia după ce ungurii au fost înfrânţi, abia la 4 iunie 1920? Abia după ce au fost bătuţi fără drept de apel de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919. Ar fi mişcat Franţa sau Anglia vreun soldat ca să impună graniţele României Mari? Ba dimpotrivă, noi am fost chemaţi să acoperim flancul francez în primăvara lui 1919, atunci când aceştia cedau Odessa şi se retrăgeau spre Nistru. Atunci am trecut Nistrul, am ocupat Tiraspolul şi alte localităţi ca să protejăm stânga francezilor şi a celor trei divizii greceşti ce evacuau în grabă Odessa din calea bolşevicilor. Francezii au plecat cu tot cu trupele lor coloniale, şi noi am rămas singuri pe frontiera de est cu sovieticii. Ne-am bătut cu ei până la 1924 şi chiar după asta, un război de uzură lung şi costisitor. (…)

Românii basarabeni erau deja lămuriţi de ascendenţa şi apartenenţa lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenţei faţă de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Ţării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanţă istorică în inima tuturor românilor. Era logic şi firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă.

La 16 martie 1918, apare a doua pretenţie a Ucrainei faţă de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputaţii din Sfatul Ţării o resping şi pe aceasta, se poate ca această pretenţie directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.

Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestaţi de bolşevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalţi, inclusiv de generalul Coandă, fostul ataşat român la curtea ţarului pe timpul războiului. Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolşevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, şi lăsarea doar a unei garnizoane de 10.000 de oameni pentru paza depozitelor şi căilor de transport.

Deşi au fost unele acorduri în faza iniţială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani. Delegaţiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică” a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport şi multe altele.

Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniştească pe Aliaţi că armata română nu-şi împrăştie forţele şi va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor, mai ales după ce ruşii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiţi să luptăm şi împotriva lor. Apoi, ţinând cont că eram siliţi să pornim negocierile de pace cu Germania şi Austro-Ungaria deoarece şi ruşii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înţeles că ar accepta Basarabia ca şi o compensaţie pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat şi cu pacea de la Buftea-Bucureşti după înfrângerea Austro-Ungariei şi Germaniei.

Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjuraţi de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România şi Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură. Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanţi) din diferite părţi ale Basarabiei trimiteau Sfatului Ţării telegrame cu rezoluţii în care se cerea unirea cu ţara mamă România. La 27 martie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru şi 3 împotrivă (Balmez Ştefan, bulgar, Osmolovski Arkadie şi Starenki Mihail, ucraineni), 36 abţineri şi 13 absenţi, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.
“În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ
Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa
Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

Recunoașterea Unirii
Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și URSS-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva “țărani basarabeni”, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii).

Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu ‘burjuii’. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

URSS a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța? Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă URSS și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de URSS, Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi R. Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de ONU?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta.

Atacuri bolșevice după Unire
Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.

Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin. 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi. Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski. Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru. În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.

După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.

Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică. După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 – 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3002 de arestări.

Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit. În grupuri de 15 – 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 – 7 octombrie 1921.

Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920. Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi decedand câteva zile mai târziu în urma rănilor. Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar
O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.


Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși. La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.

Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar. Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.

Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).

Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10.000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă. Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi. Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost “rechiziționate”. Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.

Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.

Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre. Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200.000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.

Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.

După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea RSS Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8434 kmp cu o populație de 576.306 locuitori, 60% moldoveni (români), chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500.000 de moldoveni (români) la stânga Nistrului. Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: “Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice”.
Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

Profiluri de eroi
După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist. Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul. Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.
Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.

Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932). În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în care calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, SUA, unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela URSS și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.

Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.

Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării. La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri”. Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de NKVD la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.

Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de NKVD și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.

Daniel Ciugureanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev. În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.

Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 – 1907), în timpul revoluției ruse de atunci. Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia. A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 – 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.

Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă Unire, Moș Ion Roată. Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa “În preajma revoluției”, cel al lui Ion Coman.
Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.
În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc. Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le “Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!” Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.
La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare. A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.
O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara”.

Cristian Negrea


Bibliografie:
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Iurie Colesnic, Moș Ion Codreanu, o veșnică călăuză a țărănimii, editura Ulysse, Chișinău, 2009