Un articol al ilustrului profesor și teolog Dumitru Stăniloae legat pactul Balcanic, încheiat în 1934 între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia. Pactul balcanic, încheiat curând, a strâns statele din sud-est Europei într-o unitate se va desăvârşi continuu, întinzându-se asupra a tot mai multe din ramurile de viaţă ale celor patru popoare. Nu e necesar să insistăm asupra adevărului ca bază spirituală care a făcut posibilă încheierea acestui pact şi care va permite legături tot mai strânse între statele semnatare este o remarcabilă comunitate de idei, simţiri şi tradiţii, comunitatea formată în ce priveşte pe trei din cele patru popoare în primul rând de aceeaşi credinţă, de acelaşi cult, iar cât priveşte pe toate la un loc de istoria comună, de familiarizarea îndelungată între ele care a creat, dincolo de formulele precise ale credinţei, mari apropieri în spirit, în gusturi, în atitudini. Sasul stă lângă român de veacuri, dar apropiere nu se face, cu atât mai puţin asimilare. Deosebirile sunt prea mari; ele sapă între ei adevărate prăpăstii. Deşi în mai mică măsură, dar acelaşi lucru se poate spune despre ungur. Sigur că tot aşa ar fi cazul cu englezul, cu francezul sau cu alte popoare de lege diferită. Între români, greci şi slavi apropierea se face însă uimitor de repede şi asimilare la fel. Câţi slavi şi câţi greci n-am înghiţit noi şi câţi români n-au înghiţit slavii şi grecii în Balcani? Nu ştiu cum, dar ca român te simţi între greci şi slavi cu mult mai acasă – într-o anumită privinţă chiar ca acasă – decât între unguri, germani, englezi sau alte naţiuni. Când constaţi că se roagă ca tine, că vorbesc despre Dumnezeu cu acelaşi cuvinte, doar traduse, cântă ca tine, îndată te simţi mai la largul tău.
Pentru consolidarea pactului se impune cultivarea factorului religios-comun
Pactul balcanic are ca temelii acest fond comun de spiritualitate. Tocmai de aceea numai ţinând seama de el, făcându-l să se dezvolte şi scoţându-l pe primul plan, se vor umbri, îşi vor pierde din importanţă şi din relief deosebirile dintre aceste popoare. O neglijare a lui însă, eventual chiar o reprimare a lui, echivalează cu o adevărată subminare a pactului balcanic.
Pactul acesta nu voieşte să rămână numai la relaţiile cele mai externe ale vieţii, la schimbul economic şi la o garantare în caz de nevoie de garantare a frontierelor. Ci voieşte să fie punctul de plecare ale unei apropieri spirituale tot mai accentuate, pentru ca din toate punctele de vedere aceste ţări să se prezinte în faţa Europei ca un tot unitar şi indisolubil. Se urmăreşte o foarte activă circulaţie de idei şi formularea unor idealuri spirituale comune, specifice răsăritului european. Avem în apropierea acestor state, fie deocamdată mai puţin conştient, o afirmare a solidarităţii popoarelor ortodoxe în faţa apusului care a ştiut până acum să le dividă şi să le domine spiritual şi material. Când Rusia îşi va reveni din starea de azi, o raliere a ei la blocul acesta, ar încheia în mod firesc grupul neamurilor ortodoxe, ajunse în sfârşit la conştiinţa specificului lor spiritual. Inevitabil deci aceste state voind să consolideze unirea lor trebuie să folosească factorul religios. Pe lângă celelalte consilii sau birouri comune va fi necesar să se instituie şi un consiliu sau birou comun pentru cunoaştere şi apropierea tot mai mare pe teren spiritual religios. Iar când îşi vor ţinea conferinţele anuale sau bianuale miniştrii acestor state, va fi ocazia să se adune, pe lângă reprezentanţii presei bunăoară, şi reprezentanţii bisericii în conferinţă. Eventual se va forma un institut comun pentru apropierea cultural-spirituală. Acest institut ar fi întreg şi ar răspunde deplin misiunii sale numai având ca o secţiune proprie pe cea bisericească, în care să între câte un reprezentant al bisericii din fiecare stat. Acestea sunt îndatoririle statelor care constituiesc pactul balcanic. Dar indiferent că vor înţelege sau nu guvernele importanţa cultivării fondului comun religios, pactul balcanic tot trebuie să fie un cadrul şi un stimulent pentru apropierea bisericească, chiar din iniţiativă bisericilor din aceste state. Dacă statele acestea simt trebuinţa apropierii între ele, cu atât mai mult trebuie să o simtă bisericile care au ca învăţătură şi misiune de la Dumnezeu să fie una. Şi dacă statele reuşesc să învingă toate asperităţile care le stau în cale nu urmăresc hegemonii în lumea aceasta. Tot ce lipseşte este urnirea la faptă şi puţină fineţe în tratativele. Sf. Sinod al nostru are chemarea să purceadă la realizarea acestui urgent deziderat, dând chestiunea în mâna unui reprezentant capabil să ducă la bun succes aceste tratative.
Metoda pentru realizarea frontului comun ortodox
Astă vară se pornise dl. G. Savin să militeze pentru această idee în „Calendar”. Domnia Sa însă n-a reuşit decât să ne depărteze şi mai mult simpatiile reprezentanţilor bisericii greceşti, care astăzi nu mai contenesc să ne acuze de tendinţe de hegemonie în biserica ortodoxă. Graţie articolelor d-lui I.G. Savin, grecii privesc azi cu bănuială orice idee de apropiere ortodoxă. Cu metoda d-lui Savin de a împroşca în toţi şi de-a te bate cu pumnul în piept ca român, nu ajungem la nici un rezultat. Această metodă trebuie părăsită, cu atât mai mult cu cât de fapt nu poate fi nici vorba de scopuri de hegemonie ale bisericii româneşti asupra celorlalte. Ceea ce vrem cu toţii este binele ortodoxiei, puterea şi solidaritatea ei. Dacă există vreo ambiţie în această privinţă, apoi este aceea de-a ne întrece fiecare biserică naţională întru a ajuta ortodoxia întreagă: prin muncă spirituală şi prin ajutor material. Dacă ajutorul nostru va covârşi pe al celorlalte naţiuni, o va judeca istoria.
Să nu cerem modificări prea radicale în statul de funcţiuni şi de onoruri al bisericii ortodoxe. Să cerem acum numai atât cât e de lipsă pentru începutul unei activităţi de strânsă apropiere a bisericilor ortodoxe. Patriarhul din Constantinopol trebuie să rămână grec; o cere şi tradiţia şi locul şi populaţia ortodoxă din acele ţinuturi, care e greacă. Nici centrul geografic al ortodoxiei nu trebuie mutat. Constantinopol, cetatea vechii glorii a creştinismului, are atâtea urme din timpurile mari, care pot inspira continuu drumul ce trebuie urmat în viitor. El este aşezat la mijlocul Peninsulei Balcanice, pe când Bucureştii, Atena, sau Belgradul sunt la margini. Poziţia geografică în care e situat îi asigură şi pe viitor o mare însemnătate comercială şi spirituală. Prin el popoarele balcanice menţin legături mai strânse şi cu poporul turc care, cine ştie, poate să nu fie prea depărtat timpul când, părăsind islamul, se va încorpora şi mai bine în organismul popoarelor înfrăţite prin aceeaşi istorie şi prin fondul comun al vechii culturii bizantine. Până la acel fericit eveniment legăturile tot mai prietenoase între aceste popoare în cadrul pactul balcanic pot avea ca rezultat retrocedarea bisericii Sf. Sofii ortodocşilor, chiar dacă ar fi să dea aceştia altceva în schimb: eventual o mare sumă de bani plătită de toţi. Pentru turci, Sf. Sofie nu reprezintă mare lucru, pentru ortodocşi, însă, da.
În Constantinopol fiecare ortodox s-a simţi mai acasă s-ar simţi în altă capitală balcanică. Ceea ce e necesar deocamdată e foarte puţin: un birou în Constantinopol compus din câte un cleric cult al fiecărei bisericii ortodoxe. La acest birou s-ar trimite toate informaţiile din biserica ortodoxă, ca el să le răspândească la foile religioase din fiecare stat ortodox. Tot acest birou ar avea să adune material şi să studieze anumite planuri de lucru în comun pentru toată biserica ortodoxă, lui i s-ar trimite sugestiile pe care unul sau altul din ortodocşi le-ar putea da pentru o chestiune sau alta interesând toată ortodoxia. O conferinţă bisericească care s-ar aduna din an în an ar lua apoi hotărâri pe baza referatelor lucrate de acest birou. Probabil că mai târziu s-ar putea constitui şi un sinod permanent compus din câte un ierarh fără eparhie din fiecare biserică, în frunte cu patriarhul din Constantinopol, având ca atribuţie chestiunile interortodoxe (nu şi cele din interiorul fiecărei biserici), dar atât de necesar nu e. Mai necesară este, afară de acel birou, o şcoală teologică tot în Constantinopol în care materiile teologice să se predea în limba greacă, română şi una slavă. Fiecare neam ortodox şi-ar trimite un număr de 10-15 studenţi anual. Toţi studenţii, viitori clerici fruntaşi, ar ajunge să cunoască toate trei limbile ortodoxe putând să stea în legătură toată viaţa cu ce se petrece pretutindeni în biserica ortodoxă, şi s-ar forma într-o ambianţă de solidaritate practică ortodoxă simţindu-se mai apropiaţi de ortodocşii de alte neamuri. Câte idei de acţiune sobornicească, câte planuri de activitate unitară, câte ţinte comune nu s-ar formula între profesorii şi studenţii unei astfel de şcoli, în care trebuie să domnească un duh de absolută frăţie ortodoxă! Şcoală ar scoate desigur şi o revistă în cele 3 limbi, răspândită în toate ţările ortodoxe, la fiecare preot şi la mulţi credincioşi, o revistă, iarăşi, în cel mai mic ecumenic duh. Operele teologice pe care le-ar produce şcoala ar purta şi ele aceeaşi pecete de preocupare solidaristă. Întreţinerea unei astfel de şcoli ar fi în interesul guvernelor s-o suporte. Să ne gândim că suntem în veacul în care popoarele au ieşit din izolare.
Astăzi toate caută să se cunoască, să formeze legături de acţiuni solidară. Cu atât mai mult trebuie să evite biserica de aceeaşi credinţă izolarea. Până târziu în veacul al XIX-lea această reciprocă cunoaşterea ortodoxă a existat. Legăturile trebuie făcute şi acum mai strânse de cum sunt astăzi, căci cu toţii facem parte din marea biserică ortodoxă a Domnului. Ar dispare astfel micile deosebiri de măsuri şi de atitudini în chestiunile bisericeşti. Nu preconizăm o ştirbire a principiului autocefaliei, ceea ce ar desconsidera caracterul naţional aşa de scump bisericii ortodoxe. Nici nu ne închipuim că nu se poate trăi în ecumenicitate decât în continue legături externe cu tot ce se întâmplă peste tot în biserica ortodoxă. Ecumenicitatea constă în identitatea de duh şi de viaţă spirituală în toate părţile bisericii şi nu în organizarea externă. Ceea ce cerem este o reciprocă cunoaştere, nu a fiinţei celei una a ortodoxiei pe care o cunoaştem deplin de la noi, ci a rezonanţei sale în specificul etnic ale celorlalte popoare; precum şi colaborare practică acolo unde se simte trebuinţă. Rugăm Sfântul Sinod să nu mai amâne realizarea acestei idei. Să prindă momentul pactul balcanic. Nu trebuie să ne închipuim că ortodocşii se pot întâlni numai în sinodul ecumenic e un moment mare, rar, festiv, un moment de hotărâri dogmatice. Cooperarea de fiecare zi se face pe căi ca cele enumerate mai sus.
sursa: blogul lui Octavian Racu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: