Mormantul de sub paltin
Rapa. Adanca, napadita de arbusti subtiratici, incalciti, cu crengi haotice, care ne zgarie hainele si obrajii. Coboara de pe culme, ca o lunga taietura, pana aproape de drumul mare al satului Rachitele. Rapa lui Susman. Asa e cunoscuta azi, intre ei, de toti motii satelor din jur. Acolo a fost aruncat, in urma cu saizeci de ani, dezbracat si schingiuit, trupul unui mare luptator: Teodor Susman "a Lipchii", cel mai insemnat conducator al rezistentei anti-comuniste din Muntii Apuseni. Omul numit de toti "Tatal Motilor".
Cei din sat inca povestesc: armate intregi au fost aduse aici si puse pe urmele lui, scotocind ani la rand muntii si neizbutind sa il prinda. Trei zile la rand, militienii si securistii au chefuit in fata cadavrului sau dezbracat, rezemat in picioare de peretele surii in care fusese ucis, chiuind de bucurie ca la nunta, ca dupa o mare si nesperata victorie. O autopsie in batjocura i-a fost facuta, chiar pe masa din bucataria casei sale, casa confiscata si preschimbata, cu cinism, in post de militie. Iar trupul i-a fost adus in furci, tinut de patru insi, pana pe marginea rapei acesteia… (…)
Raiul lui Susman
Inainte de a ne desparti, Traian Suciu imi arata sus, pe deal, un nuc imens, in mijlocul unei pasuni intinse, golase, abia inverzite. "Nucu' ala... Atat o ramas din Raiul lu' Susman...". Chiar asa i se zice si azi locului acela: "Raiul lui Susman". Numele s-a inradacinat adanc in mintea satenilor, ca un veritabil toponim.
O minunata gospodarie trona odinioara acolo, deasupra satului. Toti localnicii trecuti de 60 de ani si-o mai amintesc: o livada inmiresmata, 370 de pomi plini cu fructe de soiuri nobile si 295 de familii de albine, stupi aproape la fiecare arbore, plus alte opt hectare de pamant - un adevarat regat taranesc, prosper si incantator. In mijlocul livezii era casa cea mare, aerisita, cu belsug de incaperi. Susmanii tineau doua vaci, doi boi, un cal si cam 30 de oi. Aveau si caprioare in gradina aceea superba, care dupa prapadul comunistilor au fugit in padure. Teodor a Lipchii mai detinea doua gatere de lemn si un depozit mare de cherestea, un magazin universal si una din cele mai mari biblioteci private din Muntii Apuseni. Toate aceste bunuri apar chiar in rapoartele Militiei si Securitatii. Si toate au fost pradate sau distruse de comunisti. Din ele n-a mai ramas decat un nuc urias, singuratic, ce altadata se afla chiar in mijlocul ograzii de pe inaltimi. Un arbore. Atat. Un simbol a ceea ce-a fost candva neamul Susmanilor, din care toti au murit mult prea tineri, unul dupa altul.
In acel Rai s-a nascut viitorul partizan, pe 24 februarie 1894, roman get-beget, de religie greco-catolica, primind de acasa o buna educatie. La 30 de ani s-a casatorit cu Ecaterina Boc, femeie care a parasit un barbat mult mai tanar pentru dansul. Impreuna cu ea au avut cinci copii: patru baieti (Teodor, Traian, Avisalon, Emil) si o fiica (Romulica).
Teodor Susman a fost in numeroase randuri primar al comunei Rachitele, din 1922 si pana in 1945, inclusiv pe toata durata razboiului.
Pe langa averea sa de "chiabur", ceea ce-i enerva pe comunistii abia sositi in sat era prestigiul si teribila popularitate de care se bucura acest om in randul tuturor motilor din tinutul Huedinului, Campeniului si Beiusului. A intrat in inimile lor inca din anii '20, cand "a batut cu pumnul in masa" Regelui Ferdinand, obtinandu-le de unul singur dreptul de improprietarire cu padurile si pasunile care pana atunci apartinusera unor mari grofi austro-ungari.
Apoi, in timpul razboiului, cand Huedinul a cazut, impreuna cu nordul Ardealului, sub unguri si satele de munte "de dincoace" au ramas izolate, infometate pana la pieire, tot Susman a fost cel care a aprovizionat comuna Rachitele cu alimente, vreme de patru ani neintrerupt, aducand grau cu vagonul de tren, peste munti, tocmai din Dobrogea sau de la Cetatea Alba. Era iubit, respectat de toti. Nu degeaba i s-a zis "Tatal Motilor". Chiar si azi, daca intrebi despre Susman, orice copil de scoala de pe ulita satului, desi nu stie prea multe despre istoria lui, ceva tot stie, invatat de la ai batrani: "O fost om bun, fiindca o scapat satu' de foame".
Dar, mai ales, nu a suportat comunistii. Sub nici un chip! Fara nici un compromis, fiind decis sa-si respecte convingerile cu pretul vietii. Deviza lui era "pana la moarte!". Iar fiii sai au avut intocmai acelasi crez: "Niciodata nu vom fi prinsi in viata!" Unii spun ca s-a sinucis, in sura lui Teodor Moldovan, de pe dealul Sulita. Ca sa nu mai faca sa sufere atatea familii anchetate si torturate din cauza lui. Altii, ca ar fi fost impuscat, fiindca n-a vrut sa se predea.
Ceea ce se stia sigur e ca, inca de la inceput, Susman s-a manifestat "pe fata" ca un opozant al comunistilor, facand propaganda fatisa Partidului National Taranesc. N-a vrut sa predea gaterele, pamantul. N-a vrut sa dea cote la colectiv. Asadar, o multime de motive pentru a fi declarat "dusman de clasa", ordonandu-se arestarea, confiscarea averii si incarcerarea lui.
Dar nu era Susman omul care sa se lase prins de securitate. Pe data de 18 august 1948, atunci cand Militia si Securitatea au incercat arestarea sa, el s-a facut nevazut de sub ochii lor. A disparut in munti, pentru totdeauna. Trei dintre baietii lui - Teodor, Traian si Avisalon - au hotarat sa plece cu el. Ceilalti doi copii erau prea mici, caci ar fi mers si ei.
Din acesti fugari curajosi s-a nascut unul dintre cele mai "longevive" grupuri armate din istoria rezistentei romanesti, care a luptat si-a supravietuit in zona muntilor Vladeasa zece ani necontenit, pana in februarie 1958. Susmanii si inca cinci insi au fost primii care au luat drumul sihastriei. La inceput au fost noua.
Ecaterina cea frumoasa
Urc la batrana Anuta Matrosi: o casa singuratica, deasupra Rapei lui Susman si a intregii asezari. Pe distante mari in jur, nici un vecin.
(…) Anuta are acum 81 de ani si traieste singura, de aproape trei decenii (…). Da, l-a cunoscut pe Susman, inca de cand era ''fata la parinti". Isi aduce aminte, in primul rand, ca era un barbat frumos, asta e sigur, caci femeile "rosea in obraz cand il vedea trecand pa ulita", in hainele lui de boiernas, cu tunica de doc, si mai mereu cu pantaloni albi, "'naltut, bine legat si bun cu oamenii", ajutandu-i intotdeauna, cum putea, pe cei nevoiasi. Pe urma el a fugit si satul s-a umplut de armata venita sa-l caute. "Siruri de catane... Siruri lungi... Intra si controla fiecare casa si pe de laturi. Scula omu' din pat noaptea si-l batea cu patu' pustii, in fata la nevasta si copiii lui. Pana-l lasa jos, in sange. Si toti striga numai si numai un singur nume: Susman!...".
Aceiasi militieni au supravegheat si groapa Ecaterinei Susman, la inmormantarea ei, din primavara lui 1950, asteptand sa se iveasca din munti si barbatul, ca sa-si vada barem pentru ultima oara femeia pe care se zice ca a iubit-o mult.
"Cancer la san", s-a declarat oficial, dar foarte multi martori ai vremii nu cred asta. In ziua mortii, Ecaterina umblase pe picioarele ei. A fost inmormantata in graba, in spatele casei, undeva pe langa prunul cel urias. Locul mormantului nu se stie nici azi. Fusese o femeie frumoasa. Neinduplecata, mai tare de inima chiar si decat barbatul ei, marturisesc localnicii. Dupa moartea sa, cei doi copii mai mici, Emil si Romulica, au fost arestati, condamnati si apoi deportati undeva in Baragan, de unde nu s-au mai intors niciodata in sat.
Referitor la ziua aceea a inmormantarii, batranul Volcea, ultimul supravietuitor din grupul Susman, avea sa isi aminteasca: 26 aprilie, 1950. In acea seara, sus, pe munti, un barbat imens statea intors cu spatele la foc, invelit in mantaua de paznic, de culoare vanata. Dupa cum i se miscau umerii, ortacii lui si-au dat seama ca plangea. Asa ca au tacut toti si s-au uitat in pamant si l-au lasat in pace sa planga. De cand il stiau, era pentru prima oara. "Susmanu plangea", zice Volcea. Asa, intors, ca sa nu-l vada nimeni.
Omul din sura cu fan
Anuta ar putea sa-mi arate si sura unde a murit luptatorul, cam la doi kilometri mai in sus de casa ei, pe dealul Sulita, dar zice ca acum n-as prea mai avea ce vedea. Pana-n urma cu vreo zece ani mai existau inca in peretii de lemn gaurile de la gloante. Acum au captusit-o si-au mai modernizat-o.
A murit, nu de mult, si Treianu Deenii, flacauandrul care in dimineata aceea de 15 decembrie '51 s-a dus sa dea de mancare la oi, si vazand ca usa surii e legata pe dinauntru, s-a uitat printr-o crapatura si a vazut ca acolo e un barbat care "doarme" c-o arma langa el. Speriat, flacaul a anuntat Militia, nestiind despre cine este vorba. Apoi a aflat si n-a reusit sa-si ierte fapta asta multa vreme. Cinci securisti si treisprezece militieni, cu sapte caini de urmarire, au inconjurat sura. Si, din toate partile, au deschis focul. Anuta l-a cunoscut pe Treianu Deenii: un gospodar bun, credincios, corect cu ceilalti oameni. Doar ca asa, cam inchis in el. Cam nu prea vorbea cu lumea. Ori poate ca lumea nu prea vorbea cu el...
In ziua aceea era "neaua mare" si ea mergea pe drum, catre casa, impreuna cu o verisoara a lui Susman, Maria. "Si-am luat-o asa, pe de-a lunga, si ea imi zice: "No, Anuta, stai sa vad eu si sa-ti arat inghe (unde) l-o ingropat pa Todor...". Mie parca-mi era si frica o tara sa ma uit. Da' femeia m-o tras dupa dansa si m-am dus. Si asa am retinut eu minte: ca era sub un paltin, cu primele crengi groase si tapene, lungi, de ziceai ca tot copacu' ala-i sub o forma de cruce. Chiar am zis, in mintea mea: "L-o ingropat ca pe-un caine, fara sclujba si preot, da' bine macar ca-n loc de cruce are pomu' ala. Lemnu' asta, la cap..." Asa am tinut eu minte locu'. Pe urma, mult timp n-am mai fost in rapa aia. Ce sa caut eu, femeie maritata? S'apai anu' trecut, cand or venit profesorii, le-am zis: "Cautati ca va fi un paltin mare si acolo va fi!..." Da' intre timp comunistii o taiat pomu' ala, ca sa nu se cunoasca locu'. O ramas doar o cioata si eu n-am stiut asta. Da' am cunoscut terenu', pozitia lui. Si-am zis: "Ia, aicea, ni! Sub cioata asta!" Si chiar acolo o fost. Craniul acela al lui, langa paltinu' taiat...". (...)
In 1950, Tribunalul Militar Cluj l-a judecat si condamnat in contumacie pe Teodor Susman la 15 ani de munca silnica, 10 ani de degradare civila si confiscare integrala a averii, iar pe fiii sai, Teodor si Avisalon, la cate 12 ani de munca silnica.
Cetasii tineri
Si ce-ar mai fi de spus? Copiii lui Susman, Teodor si Avisalon, au continuat lupta, una mult mai violenta si mai indelungata decat cea a tatalui lor.
Au fost ciocniri directe cu Securitatea, soldate - conform rapoartelor - cu multe morti de ambele parti. Scapata de nenumarate ori din capcanele securistilor, "ceata Susmanilor tineri" a devenit o legenda a Apusenilor. Taranii le atribuiau "cetasilor" puteri miraculoase, magice chiar, fiindca apareau mereu sa le faca dreptate, pedepsind orice abuz de-al comunistilor din tinutul Huedinului si Campeniului. Iar pe Teodor Susman cel tanar l-au numit, vreme de zece ani cat s-au luptat pentru libertatea lor, "Regele Muntilor".
Cei doi fii au fost ucisi tot intr-o sura, pe data de 2 februarie '58, intr-un sat izolat din munti, numit Tranis. Vazand ca acestia riposteaza armat si nu pot fi capturati, securistii au dat foc surii. Susmanii au preferat sa arda de vii decat sa iasa si sa se predea. Iar cand flacarile inghiteau in intregime peretii de lemn, "din pod s-a auzit un foc de pistolet, apoi inca unul", dupa cum isi aminteste un localnic, Ioan Florea, care a fost de fata. "Nu vom fi prinsi niciodata in viata!", spusesera candva cei doi frati Susman. Si asa a fost. Trupurile lor carbonizate au fost aruncate intr-o padure si n-au fost gasite pana azi. Dupa moartea lor, familia Susman a fost arestata in intregime. Absolut toti, toate rudele, au fost condamnati la inchisoare pentru "actiuni subversive" si trimisi in minele de plumb sau in inchisoarea de la Aiud.
Nu s-a sinucis
(…) l-am cunoscut si pe procurorul Viorel Siserman, in cabinetul sau inalt, impunator, de la etajul intai al Parchetului Militar din centrul Clujului. Alt specialist care a fost de fata la deshumare, ocupandu-se, in detaliu, de acest caz. Ne-a asteptat indaratul unui birou larg, de lemn masiv, tinand in maini un catastif de sute si sute de pagini - dosarul lui Teodor Susman. Jovial si foarte bun povestitor, acest procuror militar avea sa-mi dea o informatie pe care satenii din Rachitele n-o banuiesc nici azi sau, daca au aflat-o, prefera poate sa n-o creada, ramanand fideli legendei batranilor.
Anume, ca Susman nu s-a sinucis. Criminalistii au stabilit ca nici unul din cele sase gloante - cinci in trup si unul in capul partizanului - nu provenea din pusca acestuia, ci din armele ofiterilor de securitate care au inconjurat sura. Cel din cap se afla in interiorul craniului si nu l-a zdrobit, trecand pe partea cealalta, deci a fost tras de departe, nu asa cum se intampla in cazul unei sinucideri. Mai mult, toate gloantele aveau in varf si niste particule de lemn, ceea ce inseamna ca luptatorul a fost impuscat prin peretii surii si tot de la distanta. O varianta poate mai putin romantica decat sinuciderea, scoasa la lumina de acesti specialisti, dar care arata ca Susman nu a cedat nici in ultimul ceas. Si c-ar fi meritat sa fie inmormantat crestineste, in cimitirul satului.
Sunt peste 10.000 de morti aruncati de securisti in paduri, dar pana acum s-au gasit si deshumat doar 18. Specialistii de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului continua aceasta munca asidua si fantastica. Cazul lui Susman a fost, intr-adevar, un mare succes. ()
Bogdan Lupescu
Fotografii de Calin Ilea
(Formula AS, Nr. 970, 2011; Foto: Teodor Susman, tanar)
Rapa. Adanca, napadita de arbusti subtiratici, incalciti, cu crengi haotice, care ne zgarie hainele si obrajii. Coboara de pe culme, ca o lunga taietura, pana aproape de drumul mare al satului Rachitele. Rapa lui Susman. Asa e cunoscuta azi, intre ei, de toti motii satelor din jur. Acolo a fost aruncat, in urma cu saizeci de ani, dezbracat si schingiuit, trupul unui mare luptator: Teodor Susman "a Lipchii", cel mai insemnat conducator al rezistentei anti-comuniste din Muntii Apuseni. Omul numit de toti "Tatal Motilor".
Cei din sat inca povestesc: armate intregi au fost aduse aici si puse pe urmele lui, scotocind ani la rand muntii si neizbutind sa il prinda. Trei zile la rand, militienii si securistii au chefuit in fata cadavrului sau dezbracat, rezemat in picioare de peretele surii in care fusese ucis, chiuind de bucurie ca la nunta, ca dupa o mare si nesperata victorie. O autopsie in batjocura i-a fost facuta, chiar pe masa din bucataria casei sale, casa confiscata si preschimbata, cu cinism, in post de militie. Iar trupul i-a fost adus in furci, tinut de patru insi, pana pe marginea rapei acesteia… (…)
Raiul lui Susman
Inainte de a ne desparti, Traian Suciu imi arata sus, pe deal, un nuc imens, in mijlocul unei pasuni intinse, golase, abia inverzite. "Nucu' ala... Atat o ramas din Raiul lu' Susman...". Chiar asa i se zice si azi locului acela: "Raiul lui Susman". Numele s-a inradacinat adanc in mintea satenilor, ca un veritabil toponim.
O minunata gospodarie trona odinioara acolo, deasupra satului. Toti localnicii trecuti de 60 de ani si-o mai amintesc: o livada inmiresmata, 370 de pomi plini cu fructe de soiuri nobile si 295 de familii de albine, stupi aproape la fiecare arbore, plus alte opt hectare de pamant - un adevarat regat taranesc, prosper si incantator. In mijlocul livezii era casa cea mare, aerisita, cu belsug de incaperi. Susmanii tineau doua vaci, doi boi, un cal si cam 30 de oi. Aveau si caprioare in gradina aceea superba, care dupa prapadul comunistilor au fugit in padure. Teodor a Lipchii mai detinea doua gatere de lemn si un depozit mare de cherestea, un magazin universal si una din cele mai mari biblioteci private din Muntii Apuseni. Toate aceste bunuri apar chiar in rapoartele Militiei si Securitatii. Si toate au fost pradate sau distruse de comunisti. Din ele n-a mai ramas decat un nuc urias, singuratic, ce altadata se afla chiar in mijlocul ograzii de pe inaltimi. Un arbore. Atat. Un simbol a ceea ce-a fost candva neamul Susmanilor, din care toti au murit mult prea tineri, unul dupa altul.
In acel Rai s-a nascut viitorul partizan, pe 24 februarie 1894, roman get-beget, de religie greco-catolica, primind de acasa o buna educatie. La 30 de ani s-a casatorit cu Ecaterina Boc, femeie care a parasit un barbat mult mai tanar pentru dansul. Impreuna cu ea au avut cinci copii: patru baieti (Teodor, Traian, Avisalon, Emil) si o fiica (Romulica).
Teodor Susman a fost in numeroase randuri primar al comunei Rachitele, din 1922 si pana in 1945, inclusiv pe toata durata razboiului.
Pe langa averea sa de "chiabur", ceea ce-i enerva pe comunistii abia sositi in sat era prestigiul si teribila popularitate de care se bucura acest om in randul tuturor motilor din tinutul Huedinului, Campeniului si Beiusului. A intrat in inimile lor inca din anii '20, cand "a batut cu pumnul in masa" Regelui Ferdinand, obtinandu-le de unul singur dreptul de improprietarire cu padurile si pasunile care pana atunci apartinusera unor mari grofi austro-ungari.
Apoi, in timpul razboiului, cand Huedinul a cazut, impreuna cu nordul Ardealului, sub unguri si satele de munte "de dincoace" au ramas izolate, infometate pana la pieire, tot Susman a fost cel care a aprovizionat comuna Rachitele cu alimente, vreme de patru ani neintrerupt, aducand grau cu vagonul de tren, peste munti, tocmai din Dobrogea sau de la Cetatea Alba. Era iubit, respectat de toti. Nu degeaba i s-a zis "Tatal Motilor". Chiar si azi, daca intrebi despre Susman, orice copil de scoala de pe ulita satului, desi nu stie prea multe despre istoria lui, ceva tot stie, invatat de la ai batrani: "O fost om bun, fiindca o scapat satu' de foame".
Dar, mai ales, nu a suportat comunistii. Sub nici un chip! Fara nici un compromis, fiind decis sa-si respecte convingerile cu pretul vietii. Deviza lui era "pana la moarte!". Iar fiii sai au avut intocmai acelasi crez: "Niciodata nu vom fi prinsi in viata!" Unii spun ca s-a sinucis, in sura lui Teodor Moldovan, de pe dealul Sulita. Ca sa nu mai faca sa sufere atatea familii anchetate si torturate din cauza lui. Altii, ca ar fi fost impuscat, fiindca n-a vrut sa se predea.
Ceea ce se stia sigur e ca, inca de la inceput, Susman s-a manifestat "pe fata" ca un opozant al comunistilor, facand propaganda fatisa Partidului National Taranesc. N-a vrut sa predea gaterele, pamantul. N-a vrut sa dea cote la colectiv. Asadar, o multime de motive pentru a fi declarat "dusman de clasa", ordonandu-se arestarea, confiscarea averii si incarcerarea lui.
Dar nu era Susman omul care sa se lase prins de securitate. Pe data de 18 august 1948, atunci cand Militia si Securitatea au incercat arestarea sa, el s-a facut nevazut de sub ochii lor. A disparut in munti, pentru totdeauna. Trei dintre baietii lui - Teodor, Traian si Avisalon - au hotarat sa plece cu el. Ceilalti doi copii erau prea mici, caci ar fi mers si ei.
Din acesti fugari curajosi s-a nascut unul dintre cele mai "longevive" grupuri armate din istoria rezistentei romanesti, care a luptat si-a supravietuit in zona muntilor Vladeasa zece ani necontenit, pana in februarie 1958. Susmanii si inca cinci insi au fost primii care au luat drumul sihastriei. La inceput au fost noua.
Ecaterina cea frumoasa
Urc la batrana Anuta Matrosi: o casa singuratica, deasupra Rapei lui Susman si a intregii asezari. Pe distante mari in jur, nici un vecin.
(…) Anuta are acum 81 de ani si traieste singura, de aproape trei decenii (…). Da, l-a cunoscut pe Susman, inca de cand era ''fata la parinti". Isi aduce aminte, in primul rand, ca era un barbat frumos, asta e sigur, caci femeile "rosea in obraz cand il vedea trecand pa ulita", in hainele lui de boiernas, cu tunica de doc, si mai mereu cu pantaloni albi, "'naltut, bine legat si bun cu oamenii", ajutandu-i intotdeauna, cum putea, pe cei nevoiasi. Pe urma el a fugit si satul s-a umplut de armata venita sa-l caute. "Siruri de catane... Siruri lungi... Intra si controla fiecare casa si pe de laturi. Scula omu' din pat noaptea si-l batea cu patu' pustii, in fata la nevasta si copiii lui. Pana-l lasa jos, in sange. Si toti striga numai si numai un singur nume: Susman!...".
Aceiasi militieni au supravegheat si groapa Ecaterinei Susman, la inmormantarea ei, din primavara lui 1950, asteptand sa se iveasca din munti si barbatul, ca sa-si vada barem pentru ultima oara femeia pe care se zice ca a iubit-o mult.
"Cancer la san", s-a declarat oficial, dar foarte multi martori ai vremii nu cred asta. In ziua mortii, Ecaterina umblase pe picioarele ei. A fost inmormantata in graba, in spatele casei, undeva pe langa prunul cel urias. Locul mormantului nu se stie nici azi. Fusese o femeie frumoasa. Neinduplecata, mai tare de inima chiar si decat barbatul ei, marturisesc localnicii. Dupa moartea sa, cei doi copii mai mici, Emil si Romulica, au fost arestati, condamnati si apoi deportati undeva in Baragan, de unde nu s-au mai intors niciodata in sat.
Referitor la ziua aceea a inmormantarii, batranul Volcea, ultimul supravietuitor din grupul Susman, avea sa isi aminteasca: 26 aprilie, 1950. In acea seara, sus, pe munti, un barbat imens statea intors cu spatele la foc, invelit in mantaua de paznic, de culoare vanata. Dupa cum i se miscau umerii, ortacii lui si-au dat seama ca plangea. Asa ca au tacut toti si s-au uitat in pamant si l-au lasat in pace sa planga. De cand il stiau, era pentru prima oara. "Susmanu plangea", zice Volcea. Asa, intors, ca sa nu-l vada nimeni.
Omul din sura cu fan
Anuta ar putea sa-mi arate si sura unde a murit luptatorul, cam la doi kilometri mai in sus de casa ei, pe dealul Sulita, dar zice ca acum n-as prea mai avea ce vedea. Pana-n urma cu vreo zece ani mai existau inca in peretii de lemn gaurile de la gloante. Acum au captusit-o si-au mai modernizat-o.
A murit, nu de mult, si Treianu Deenii, flacauandrul care in dimineata aceea de 15 decembrie '51 s-a dus sa dea de mancare la oi, si vazand ca usa surii e legata pe dinauntru, s-a uitat printr-o crapatura si a vazut ca acolo e un barbat care "doarme" c-o arma langa el. Speriat, flacaul a anuntat Militia, nestiind despre cine este vorba. Apoi a aflat si n-a reusit sa-si ierte fapta asta multa vreme. Cinci securisti si treisprezece militieni, cu sapte caini de urmarire, au inconjurat sura. Si, din toate partile, au deschis focul. Anuta l-a cunoscut pe Treianu Deenii: un gospodar bun, credincios, corect cu ceilalti oameni. Doar ca asa, cam inchis in el. Cam nu prea vorbea cu lumea. Ori poate ca lumea nu prea vorbea cu el...
In ziua aceea era "neaua mare" si ea mergea pe drum, catre casa, impreuna cu o verisoara a lui Susman, Maria. "Si-am luat-o asa, pe de-a lunga, si ea imi zice: "No, Anuta, stai sa vad eu si sa-ti arat inghe (unde) l-o ingropat pa Todor...". Mie parca-mi era si frica o tara sa ma uit. Da' femeia m-o tras dupa dansa si m-am dus. Si asa am retinut eu minte: ca era sub un paltin, cu primele crengi groase si tapene, lungi, de ziceai ca tot copacu' ala-i sub o forma de cruce. Chiar am zis, in mintea mea: "L-o ingropat ca pe-un caine, fara sclujba si preot, da' bine macar ca-n loc de cruce are pomu' ala. Lemnu' asta, la cap..." Asa am tinut eu minte locu'. Pe urma, mult timp n-am mai fost in rapa aia. Ce sa caut eu, femeie maritata? S'apai anu' trecut, cand or venit profesorii, le-am zis: "Cautati ca va fi un paltin mare si acolo va fi!..." Da' intre timp comunistii o taiat pomu' ala, ca sa nu se cunoasca locu'. O ramas doar o cioata si eu n-am stiut asta. Da' am cunoscut terenu', pozitia lui. Si-am zis: "Ia, aicea, ni! Sub cioata asta!" Si chiar acolo o fost. Craniul acela al lui, langa paltinu' taiat...". (...)
In 1950, Tribunalul Militar Cluj l-a judecat si condamnat in contumacie pe Teodor Susman la 15 ani de munca silnica, 10 ani de degradare civila si confiscare integrala a averii, iar pe fiii sai, Teodor si Avisalon, la cate 12 ani de munca silnica.
Cetasii tineri
Si ce-ar mai fi de spus? Copiii lui Susman, Teodor si Avisalon, au continuat lupta, una mult mai violenta si mai indelungata decat cea a tatalui lor.
Au fost ciocniri directe cu Securitatea, soldate - conform rapoartelor - cu multe morti de ambele parti. Scapata de nenumarate ori din capcanele securistilor, "ceata Susmanilor tineri" a devenit o legenda a Apusenilor. Taranii le atribuiau "cetasilor" puteri miraculoase, magice chiar, fiindca apareau mereu sa le faca dreptate, pedepsind orice abuz de-al comunistilor din tinutul Huedinului si Campeniului. Iar pe Teodor Susman cel tanar l-au numit, vreme de zece ani cat s-au luptat pentru libertatea lor, "Regele Muntilor".
Cei doi fii au fost ucisi tot intr-o sura, pe data de 2 februarie '58, intr-un sat izolat din munti, numit Tranis. Vazand ca acestia riposteaza armat si nu pot fi capturati, securistii au dat foc surii. Susmanii au preferat sa arda de vii decat sa iasa si sa se predea. Iar cand flacarile inghiteau in intregime peretii de lemn, "din pod s-a auzit un foc de pistolet, apoi inca unul", dupa cum isi aminteste un localnic, Ioan Florea, care a fost de fata. "Nu vom fi prinsi niciodata in viata!", spusesera candva cei doi frati Susman. Si asa a fost. Trupurile lor carbonizate au fost aruncate intr-o padure si n-au fost gasite pana azi. Dupa moartea lor, familia Susman a fost arestata in intregime. Absolut toti, toate rudele, au fost condamnati la inchisoare pentru "actiuni subversive" si trimisi in minele de plumb sau in inchisoarea de la Aiud.
Nu s-a sinucis
(…) l-am cunoscut si pe procurorul Viorel Siserman, in cabinetul sau inalt, impunator, de la etajul intai al Parchetului Militar din centrul Clujului. Alt specialist care a fost de fata la deshumare, ocupandu-se, in detaliu, de acest caz. Ne-a asteptat indaratul unui birou larg, de lemn masiv, tinand in maini un catastif de sute si sute de pagini - dosarul lui Teodor Susman. Jovial si foarte bun povestitor, acest procuror militar avea sa-mi dea o informatie pe care satenii din Rachitele n-o banuiesc nici azi sau, daca au aflat-o, prefera poate sa n-o creada, ramanand fideli legendei batranilor.
Anume, ca Susman nu s-a sinucis. Criminalistii au stabilit ca nici unul din cele sase gloante - cinci in trup si unul in capul partizanului - nu provenea din pusca acestuia, ci din armele ofiterilor de securitate care au inconjurat sura. Cel din cap se afla in interiorul craniului si nu l-a zdrobit, trecand pe partea cealalta, deci a fost tras de departe, nu asa cum se intampla in cazul unei sinucideri. Mai mult, toate gloantele aveau in varf si niste particule de lemn, ceea ce inseamna ca luptatorul a fost impuscat prin peretii surii si tot de la distanta. O varianta poate mai putin romantica decat sinuciderea, scoasa la lumina de acesti specialisti, dar care arata ca Susman nu a cedat nici in ultimul ceas. Si c-ar fi meritat sa fie inmormantat crestineste, in cimitirul satului.
Sunt peste 10.000 de morti aruncati de securisti in paduri, dar pana acum s-au gasit si deshumat doar 18. Specialistii de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului continua aceasta munca asidua si fantastica. Cazul lui Susman a fost, intr-adevar, un mare succes. ()
Bogdan Lupescu
Fotografii de Calin Ilea
(Formula AS, Nr. 970, 2011; Foto: Teodor Susman, tanar)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: