Simbolurile naționale ale Republicii Moldova și politica antiromânească a Partidului Comuniștilor

V. Voronin, care se comportă în opoziţie ca şi cum s-ar afla la putere, afirmă că actualele simboluri statale ale Republicii Moldova – tricolorul, stema, numele de limbă română – “nu contribuie nicidecum la consolidarea statalităţii noastre”.

Din punctul de vedere al liderului comunist, adevărul de orice fel nu poate contribui nicidecum la consolidarea statului de pe Bâc.

La câteva manifestaţii de protest contra actualei guvernări, ruşii din partidul său, dar şi cei câţiva moldoveni rătăciţi, au şi arborat câteva drapele pe care Voronin le-ar dori “statale”: steaguri roşii cu capul de bour cu steluţa cu cinci colţuri între coarne, despre care ideologii partidului zic că acesta ar fi drapelul lui Ştefan cel Mare. Tot aceştia afirmă că voievodul Ţării Moldovei ar fi fost “moldovan” şi ar fi vorbit “limba moldovenească”, la fel ca şi comuniştii de azi.

Dar nicăieri Ştefan nu-şi spune “moldovan”, ci – doar valah, adică român, de cele mai multe ori numeşte ţara sa “Valahia”, adică “România” (ţării denumite ulterior Valahia, atât Ştefan, cât şi curtenii săi îi spun Muntenia). Deci, adevărata Românie, în concepţia lui Ştefan cel Mare, este Moldova şi mai puţin Muntenia.

În ceea ce priveşte aşa-zisa “limbă moldovenească”, pe care falsificatorii adeveresc că ar fi vorbit-o Ştefan, o atare noţiune nici n-a existat pe timpul lui, ea încetăţenindu-se abia pe timpul Movileştilor, către sfârşitul secolului XVI, ca un alt nume, folosit în Moldova, pentru limba valahă (română).

Un călător italian, Antonio Bonfini (1434-1503), ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare în 1495, avea să afirme: “Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan răspândesc limba valahă şi, ca aceasta să nu le fie răpită, ei se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât lasă impresia că luptă nu atât pentru vieţile lor, cât pentru limba lor valahă”.

Ca să evităm şi pe viitor confuziile din capul cetăţenilor noştri, ar fi potrivit – aşa cum mai multe decenii pe postamentul voievodului fusese inscripţionată spusa istoricului rus I.Karamzin “…Ştefan cel Mare cu mijloace mici făcea fapte mari…”, să fie cioplită pe postamentul voievodului nostru fraza umanistului italian (A.Bonfini a fost secretar la curtea regelui Matei Corvin, şi se referă pe larg în rapoartele sale la “cele două Valahii, adică Muntenia şi Moldova”).

Afirmaţia de mai sus vine în contextul luptei basarabenilor din ultimele două sute de ani întru a-şi recupera simbolurile naţionale.

Cu regret, de-a lung de secole simbolurile ne-au fost atacate fără răgaz.

Acestea au fost distruse, exilate, interzise.

Dar, se ştie, simbolurile naţionale sunt cele care unifică un popor, reprezentând rezumatul unui program naţional.

Ele vorbesc de adeziunea unui popor, despărţit de graniţe, la o anumită comunitate.

Zilele acestea a apărut volumul “Simbolurile naţionale ale Republicii Moldova” (coordonator şi redactor ştiinţific dr. Silviu Andrieş-Tabac), sub egida Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldovei şi a Instituţiei “Enciclopedia Moldovei”, o carte esenţială, cu istoricul simbolurilor, cu multe ilustraţii, cu studii şi comentarii privind stema de stat, drapelul de stat, imnul de stat, simbolurile naţionale derivate şi complementare, distincţiile de stat, moneda naţională, simbolurile forţelor armate, simbolurile vămii, simbolurile oficiale ale Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, armorialul teritorial etc.

Volumul vine şi ca o replică la afirmaţiile unor denigratori de serviciu, care susţineau relativ nu demult de pe paginile ziarului “Comunistul” că simbolurile ne-au fost “impuse de către Statul Român” în anii 1989-1992. Adică de N.Ceauşescu şi I.Iliescu.

Dar dacă autorii acelor articole ar fi deschis cel puţin o carte de istorie, ar fi aflat numaidecât că tricolorul galben-roşu-albastru a fost prezent în decembrie 1917 şi la Congresul Moldovenilor, care s-a desfăşurat la Tiraspol, că acesta a fost utilizat înainte de 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România, la întrunirile naţionale ale basarabenilor atât la Chişinău, Tiraspol, Odesa, cât şi în alte oraşe de pe tot întinsul Imperiului Rus unde se aflau basarabeni.

Basarabenii din Imperiu erau conştienţi că aparţin de neamul românesc şi vedeau în tricolor un bun comun al poporului din care făceau parte.

În carte e descris momentul 12 aprilie 1917, când Comitetul de organizare a mitingului militarilor basarabeni din Odesa a împrumutat mai multe drapele tricolore de la marinarii de pe navele militare româneşti care staţionau în rada portului Odesa, pentru manifestaţia basarabenilor.

Iar peste o lună, la 18 mai 1917, Sfatul Deputaţilor Soldaţi şi Ofiţeri Moldoveni din garnizoana Odesa a luat hotărârea să-şi confecţioneze drapele naţionale “steaguri vechi moldoveneşti, care poartă tot neamul românesc, toată suflarea din România, Transilvania, Bucovina”.

La 6 iunie 1917, când trec prin Chişinău 1200 de foşti prizonieri transilvăneni, Simion Murafa le înmână un steag tricolor, cu rugămintea să-l ridice pe turnul cetăţii din Alba-Iulia din partea Basarabiei, moment care se va întâmpla la 1 decembrie 1918.

În acel context au apărut drapelele tricolore şi la mitingurile neautorizate de la sfârşitul anilor ’80 de pe întinsurile Basarabiei.

Conducătorii republicii dăduseră ordine ca în magazinele de pe întreg teritoriul republicii să fie scoase din vânzare pânze de culorile roşu, galben şi albastru.

Şi atunci consângenii noştri se deplasau în Ucraina vecină, ca să le procure.

Le confecţionau chiar ei, pentru a se prezenta ulterior la manifestaţii: fiecare cu drapelul său.

Tricolorul a devenit drapel oficial la 27 aprilie 1990, când Parlamentul a adoptat Legea cu privire la drapelul de stat al RSS Moldoveneşti.

Cel mai mult s-a supărat atunci pe noi Mihail Gorbaciov, conducătorul URSS, care ne-a apostrofat pe noi, deputaţii basarabeni din Parlamentul URSS aleşi la primele alegeri libere, că am făcut drapel de stat al RSSM drapelul de stat al României. M.Snegur l-a încredinţat că acesta se va deosebi de cel românesc prin stemă. Abia atunci M. Gorbaciov şi-a mai domolit supărarea.

Până la 3 noiembrie 1990, când a fost adoptată Legea cu privire la stema Republicii Moldova, care pe şeful statului sovietic l-a supărat şi mai tare. “Şi stema e a României”, ne-a reproşat el. Până l-am convins că la acea oră România nu avea stemă. Şi că proiectul de stemă care era discutat în parlamentul de la Bucureşti, despre care i se vorbise, nu e decât o imitaţie după cea a Republicii Moldova.

Autorii au inserat în această adevărată enciclopedie a simbolicii naţionale şi portretul lui V.Voronin, cel care se zborşise contra simbolurilor multiseculare ale poporului nostru (şi care a numit tricolorul “fascist”) cu eşarfa prezidenţială (o alta, comandată de el), în care ordinea culorilor a fost inversată (nu roşu-galben-albastru, ci albastru-galben-roşu), încălcare care a durat opt ani.

Noroc de noi, că Dumnezeu n-a dorit s-o observe.

Mulţi dintre autorii acestei cărţi (V. Mischevca, D.Dragnev, I. Negrei, S.Andrieş-Tabac, P.Costin, V.Buzilă, M.Patraş, C.Manolache ş.a.) nu doar au scris despre însemnele naţionale, ci au şi participat la elaborarea şi încetăţenirea acestora.

Simbolurile naţionale sunt sentimentele unui neam devenit istorie, menite să sublinieze continuitatea noastră în timp şi în acelaşi spaţiu de trăire şi de afirmare ca neam pe acest pământ.

Nicolae Dabija